Culoarea unei singurătăți asumate. Instalația performativă de la Point

Propunerea echipei care a creat instalația performativă pornind de la romanul Tatianei Țîbuleac este un demers cu un grad pronunțat de noutate generată de modul în care toate instrumentele alese pentru construirea acestui act artistic contribuie la afirmarea unei coerențe nu întotdeauna ușor de reperat în spațiul cultural autohton. Funcția corporalității, în conjuncție cu sunetul și creația video, cimentează o lume care se situează în echilibru perfect cu expresia poetică ce transpune în discurs o sferă psihologică de maximă complexitate și intensitate.

Vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată.
(Tatiana Țîbuleac)

 

Acțiunea din romanul „Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac este sculptată într-o formă de poezie care generează, la nivelul percepției cititorului, imagini ce transcend funcția narațiunii și se constituie într-un univers autonom, cu o cromatică și o sonoritate specifice. Prin spectacolul creat pe baza conceptului Nicoletei Lefter, având ca suport narativ romanul Tatianei Țîbuleac este propusă o formă de spectacol care are riscurile sale, luând în considerare limbajul poetic al romanului care nu este deloc ușor de materializat la nivel interpretativ/corporal și reclamă o formă de asumare în care sunt necesare contraste puternice manifestate în raport cu textul.

Formula artistică pentru care optează Nicoleta Lefter rezolvă dificultățile pe care le-ar fi putut întâmpina demersul, astfel că, prin instalația performativă creată la Point, în spațiul din subsol (un aspect deloc neglijabil în planul semnificațiilor) este construită o formă de singurătate asumată artistic prin prezența lui Serghei Chiviriga care, prin expresivitatea sa corporală, face vizibil tot setul de stări experimentate de personajul Aleksy, a cărui relație cu mama reprezintă centrul de iradiere a întregii substanțe a textului.

Un aspect fundamental pentru propunerea artistică de la Point este abordarea spațiului. Dimensiunea psihologică a discursului este accentuată prin faptul că instalația performativă este amplasată în subsolul locației: spectatorii sunt invitați, astfel, să coboare pe scara care îi conduce spre mentalul lui Aleksy, populat de avatarurile relației cu mama sa, de spasmele unor transformări indicate prin jaloane în formă de ură, înstrăinare, revoltă, frică, urmate de apropiere, iubire sau regret, până la violenta deconstruncție a propriului sine într-o cromatică obsesivă emanată de ochii verzi ai mamei, a cărei privire acoperă tot universul lăuntric al lui Aleksy și ajunge să îi includă și pe cei invitați să fie martorii confesiunii fiului. Cuvintele acestuia îi integrează efectiv pe spectatori, prin vocea care se aude în căștile primite la intrare și care vă răsuna în propria lor minte. Discursul este înregistrat și contrastează cu tăcerea exterioară a interpretului, iar calmul rostirii este un contrapunct perfect pentru manifestarea corporală energică, menită să toarne în formă fizică toate spasmele sufletești ale personajului.

O funcție importantă în spectacol îl are universul sonor creat de Alexandros Raptis, care se manifestă în exterior în raport cu vocea lui Aleksy și are rol de spațializare a stărilor acestuia. În cadrul instalației performative se manifestă un dans permanent între vibrația sonoră, proiecția video și corporalizarea stărilor prin acțiune fizică.

La început, folia cu funcție de perete pare că ascunde o solitudine manifestată sub formă de umbră, care nu are consistență carnală. Ulterior însă, asistăm la un exercițiu de translație a subtilității sensurilor poeziei textului în planul unei materialități eficientizate prin conlucrarea tuturor elementelor spectacolului (interpretarea lui Serghei Chiviriga, coregrafia Silviei Călin, compoziția muzicală a lui Alexandros Raptis și creația video a Ioanei Bodale), osmotizate prin conceptul Nicoletei Lefter. Plasticul pictat cu voluptate devine un indiciu al cromaticii unei lumi în care privirea mamei se manifestă ca principiu unificator al tuturor elementelor existenței.

Există multe motive clare pentru care „Vara în care mama a avut ochii verzi” ar fi indicat să se numere printre opțiunile spectatorilor. Sintagma “forme noi” are destul praf așezat pe ea din cauza abuzurilor la care a fost supusă de-a lungul vremii – mai ales în plan declarativ – și care au făcut din ea un clișeu. În plus, este importantă funcția publicului, integrat organic în lumea lui Aleksy. Spectatorii nu sunt simple prezențe tăcute, nu au doar rolul de a institui o proximitate necesară manifestărilor din cadrul instalației performative, ei fiind prezențe consubstanțiale cu lumea instituită prin propunerea artistică.

Lasă un răspuns