Cristina Juncu: „Cred că ar trebui să ne susținem unii pe alții mai mult, fiindcă fiecare își are locul lui”

| Un interviu de Cristina Rusiecki |

Tânăra actriță Cristina Juncu s-a întors de curând de la Festivalul Internațional de film de la Cannes, unde scurtmetrajul românesc „Ultimul drum spre mare”, regia Adrian Voicu, producție în care a jucat, a avut premiera în cadrul secțiunii Semaine de la Critique. Secțiunea respectivă este destinată noilor talente și voci care au ceva de spus în cinema. 

Te-ai întors de curând de la Cannes. Cu ce ocazie pe acolo?

Mai știi scurtmetrajul ăla pentru care m-au vopsit blondă și m-am plâns la toată lumea? Se cheamă „Ultimul drum spre mare”, în regia lui Adi Voicu și a fost ales în selecția „Semaine de la Critique” a Festivalului de Film de la Cannes. E o selecție paralelă, centrată pe promovarea tinerilor regizori: pentru selecția de lungmetraje, filmul pe care îl trimiți trebuie să fie primul sau cel de-al doilea pe care îl faci, iar regizorii scurtmetrajelor selecționate beneficiază de workshopuri și întâlniri în vederea realizării primului lor lungmetraj. E o rampă de lansare foarte cool pentru regizori, iar peisajul e mult mai puțin formal decât la selecția oficială. E mai tineresc, mai fresh, mai relaxat.

Filmul în care ai jucat este un scurtmetraj. Care este tema?

Când ne-au urcat pe scenă să ne prezentăm filmul, Adi s-a rezumat la „E o poveste simplă, deci am făcut un film scurt” și mi-a pasat microfonul. A furat caimacul și-a lăsat greul pe a mai mică din distribuție. Ce am reușit eu să formulez atunci, cu toate că nu așa de coerent cum pot acum, e cam așa: „E un film despre cum diferențele fundamentale dintre noi ne fac să devenim indiferenți la problemele celor din jur, despre cum suntem programați genetic să nu empatizăm, ba chiar să fim speriați de cel diferit de noi (deși milităm pentru corectitudinea politică) și despre cum ar trebui să muncim mai mult la capitolul atenție. Șase oameni într-un compartiment de tren, în drum spre mare: doi tineri neomarxiști, două doamne în vârstă, de modă veche, o fată tânără care se delimitează complet de conflictele lor și… un turc. To be continued…”

Ai mai colaborat cu regizorul Adi Voicu? Cum v-ați întâlnit?

Nu, nu știam unul de altul. Adi și-a ales o parte dintre actori căutând pe o platformă de casting. Avea nevoie de anumite tipologii, cred. Ne-a încercat și i-am plăcut. Dup-aia ne-a pus și un film de-ale lui. L-am văzut și ne-a plăcut.

Cum a fost lucrul la acest film?

Adi este un regizor foarte răbdător, foarte calm și așezat. Am făcut multe repetiții înainte de filmare, pe parcursul cărora ne-am obișnuit unii cu ceilalți. La filmare am avut tot felul de peripeții. Totul s-a tras într-un vagon de tren, în depoul Grivița. Tocmai venise toamna și era un frig de crăpau pietrele, plus ploaie pe sunet, vânt în bucle, piele de găină la cadru, tunuri de căldură pe hol, actori care au dezertat în ziua filmării, obiecte necesare pentru racord care au fost furate etc. Până la urmă, iată, a ieșit bine, în ciuda tuturor obstacolelor.

Care a fost prima reacție când ai aflat că mergi la Cannes?

Îți dai seama… cum reacționează o prostănacă de 25 de ani, proaspăt ieșită din facultate, la faptul că merge la marele Cannes? Cred c-am țopăit vreo zece minute ca o biluță fericită și pe urmă mi-am petrecut toată ziua lăudându-mă pe la toată lumea.

Cu ce așteptări te-ai dus? A fost așa cum ți-ai imaginat?

M-am agitat foarte mult înainte, să-mi găsesc rochie, pantofi, gentuță… red carpet stuff, pe care… na, nu le are oricine în dulap. M-au rezolvat Alina Cernătescu și Ginissima Shoes, pe care le recomand din suflet. M-am așteptat să interacționez cu multă lume, să mă plimb la picior prin tot Cannes-ul, să mă întâlnesc cu Tarantino… bineînțeles că nu s-a întâmplat așa. Mi-am cumpărat din Cannes o pereche de balerini comozi și o umbrelă, pentru că altfel zilele erau complet compromise. A fost o vreme total nepotrivită pentru rochițele decoltate și săndăluțele cu toc de pe covorul roșu, iar pe Tarantino e greu să-l găsești prin oceanul de oameni de film de acolo. De fapt, e greu să interacționezi cu oricine acolo. Suntem mulți, prea mulți, înspăimântător de mulți. Când mergi la un asemenea festival, îți dai seama cât de mic și de neimportant ești, deși, paradoxal, pentru lumea de aici, care vede pozele respective, pare exact invers.

Ce te-a impresionat cel mai mult la Cannes?

Dimineața leneșă de pe plajă, la barul Nespresso (dedicat celor din Semaine de la Critique), cu Adi, Marcian (producătorul nostru) și Debu singurele ore de soare din zilele astea. Am făcut un mic photoshoot de echipă cu Cristian Radu Nema, singurul fotograf român acreditat la Cannes. Am băut vreo cinci cafele super bune și am stat cu picioarele în nisip. Am intrat din greșeală în cadru peste interviul lui Jesse Eisenberg. A fost simpatic. Apoi, a mai fost seara în care m-am dus singură la premiera filmului „Frankie”, regia Ira Sachs, la Lumière. Am lăsat rochia elegantă acasă și m-am dus la costum, în balerini, aproape nemachiată. Am prins apusul pe faleza din Cannes. Ceva superb, niște culori… îmi plac lucrurile simple. Pe astea le țin minte.

Ți se pare mai interesant să joci în film decât în teatru?

Sigur că mi se pare interesant, e altă lume… pe care nu o înțeleg încă pe deplin și pe care, atâta timp cât nu pot să o înțeleg, nu o pot considera a mea. Teatrul e lumea mea, momentan. Se spune că, de fapt, el e marea iubire a tuturor actorilor, dar cine știe…

Câte filme românești vezi într-un an?

Depinde câte filme românești mă interesează din anul respectiv și depinde cum stau cu timpul. Filmele românești trebuie văzute la cinema… măcar noi să ne susținem, între noi. Iar pentru mers la cinema îți trebuie seri libere. Mai prind pe HBO, care a început să le cumpere, ceea ce e foarte bine pentru industrie. Anul trecut am văzut destul de multe. Anul ăsta, not so much… dar mai avem jumătate din el. Mi-ar fi plăcut să prind premiera lui Corneliu Porumboiu de la Cannes, dar s-a cam suprapus cu proiecția noastră.

La o privire de ansamblu, care consideri că sunt punctele forte ale filmului românesc de azi? Dar cele slabe?

Filmul nostru a fost proiectat alături de celelalte scurtmetraje, majoritatea vest-europene sau nordice, iar asta m-a ajutat să văd foarte clar diferențele de stil. Filmul est-european și, mai ales, cel românesc e mult mai intim, mai firesc. De multe ori asta îl face să aibă și mult mai mult umor. Temele alese sunt și ele mai umane, mai… ca-n viață. Ăsta e și motivul pentru care e atât de apreciat în străinătate, cred. E mai simplu, mai apropiat de realitatea cotidiană, mai puțin romanticizat, complet diferit de filmul hollywoodian, de care multă lume s-a săturat. Uneori, asta îl face să fie foarte plicticos – nimeni nu se duce la film să vadă exact ce poate să vadă și pe stradă, sau la muncă, sau în bucătărie. Dar există și maeștri ai genului, regizori care fac din firescul ăsta artă.

Vii dintr-o familie de oameni de teatru: părinții, Andreea Vulpe și Cristi Juncu – regizori, bunicul, Cornel Vulpe – un mare actor. În ce fel te-a ajutat tradiția de familie în formarea ta ca actor?

Asta e o întrebare pe care toată lumea o pune, la un moment dat. Mie-mi place să vorbesc despre ai mei, așa că răspund mereu cu mare drag. Ai mei sunt școala mea. Datorită lor am pornit în meseria asta cu un bagaj cultural sănătos și cu niște principii solide. Îi iubesc foarte mult și îi admir ca artiști, ei au fost și vor rămâne mereu modelele mele. Îl includ și pe bunicul meu aici – e o școală de comedie. Când văd întâmplător la TV un spectacol filmat cu el sau chiar un film, rămân lipită de ecran. Învăț. Era un maestru al mecanismelor comice. Reacțiile lui sunt atât de mari pentru film, și, totuși, râzi ca prostul și nu te deranjează deloc. Libertatea lui în fața camerei e una din chestiile pe care mi-ar plăcea să le învăț de la el.

Te simți responsabilă față de ei? Simți că trebuie să le dovedești ceva?

Când părinții ți-s modele, e cam greu să nu vrei să le dovedești că și tu ești bun, că și tu ești cineva. Și încă și mai greu e să nu vrei să le dovedești celorlalți oameni din breaslă că tu nu ești doar copilul părinților tăi. Am început să mă obișnuiesc cu gândul că lumea o să mă considere copilul lor oricum, la fel cum am început să mă obișnuiesc cu ideea că ei or să mă iubească și or să mă ajute și atunci când nu fac rolul brici. Omul e greșitor. E ok să greșești – asta e chestia cea mai importantă pe care mi se pare că trebuie să o învăț ca să pot fi un artist, nu doar un executant bun.

Ești inteligentă, cultivată, ai talent la scris. În teatrul românesc, am întâlnit prejudecata că aceste calități ar fi mai degrabă în defavoarea actorului, care trebuie să se apropie organic, mai mult instinctual de rol, drept pentru care un bagaj de cunoștințe prea mare îl încurcă. Ce părere ai despre această legendă?

Cred că gânditul în exces poate să și dăuneze unui actor, dar și să-i vină în ajutor. Depinde când îți pornești robinetul de gânduri și când îl închizi. Nu cred că un bagaj cultural bogat poate dăuna cuiva vreodată, ba chiar cred că e foarte necesar – el e apa din robinet. Dar cred că dacă lași robinetul deschis tot timpul, nu ajuți prea tare la salvarea planetei, nu?

Care sunt direcțiile în care ți-ar plăcea să evoluezi ca actriță?

Libertatea e o chestie la care lucrez de când mă știu și abia acum încep s-o pipăi un pic. Pare că e ușor să fii descătușat în meseria asta, dar mi se pare cel mai greu lucru din lume, mai ales că și libertatea asta trebuie să se manifeste într-o cutie, între niște jaloane impuse de montarea regizorului, de traseul personajului, de amplasarea decorului, de interacțiunile cu celelalte personaje etc. Aș vrea să mă joc mai mult, nu doar să joc mai mult.

Într-un recent interviu din „Yorick”, spuneai că generația ta este alergată și tracasată. Spuneai că sunteți prea serioși. Care sunt motivele de bucurie cele mai frecvente ale Cristinei Juncu?

Una din micile mele bucurii e să îmi cumpăr instrumente muzicale noi, pe care să le zdrăngăn pe-acasă. Acum câteva săptămâni am plecat la cumpărături de haine pentru o nuntă și m-am întors acasă cu o guitalele – asta e o chitară mini, acordată mai sus, adică se cântă la ea ca la o chitară, dar sună ca un ukulele – și abia aștept să o iau cu mine prin țări străine, că are dimensiuni de bagaj de mână. Îmi place mult să călătoresc, savurez orașele noi ca pe un ecler de la French Revolution. Iubesc și să stau acasă, cu Andrei și cu pisicii mei (Kiҫa și Nina, un el și o ea, iubirile mele), să ne uităm la „Game of Thrones”, la „Barry”, la „Narcos”, la orice seriale faine găsim. Să zăbovesc pe la ai mei și pe la bunica mea, care m-a crescut și care mi-e cea mai bună prietenă. Să merg pe bicicletă. Să citesc cărți care mă fac să gândesc. Ah, și activitatea perfectă de vară e să mă cocoț ca o maimuță în copaci, la Edenland.

Pentru ce consideri că ar trebui să militeze generația ta în profesie? Dar în societate?

În primul rând, nu cred că ar trebui să milităm. Nu suntem o armată care trebuie să schimbe lumea. Suntem în primul rând artiști și, în al doilea rând, persoane publice (într-o mai mică sau mai mare măsură). Cred cu tărie că trebuie să ne vedem de meseria noastră și să încercăm să influențăm opinia publică subtil (dacă ne dorim să facem asta, pentru că nu cred că e obligatoriu să ne dorim asta). Nu spun că nu ar trebui să fim implicați în „viața cetății”, ci că ar fi mai elegant dacă ne-am implica în calitate de artiști, nu de militanți. Vrem, nu vrem, devenim exemple pentru cei din jur, doar pentru că ne privesc atâția oameni. Ar trebui, deci, să fim mai civilizați. Să nu împroșcăm cu știi tu ce peste lucrurile în care nu credem și nici să forțăm alți oameni să fie de părerea noastră sau să se implice în egală măsură. Generația noastră, ca și cele ce îi vor urma, au fost crescute în UE, într-o lume a echilibrului, a toleranței, a înțelegerii reciproce, a corectitudinii politice, dar și a democrației. Suntem oarecum programați să fim corecți politic, fie că asta este educația pe care am primit-o în familie sau nu, pentru că astea sunt standardele societății. La fel cum ar trebui să fim programați și să credem în democrație, în libertatea de a alege. Războiul ăsta dintre tradiționalism și corectitudinea politică este datorat, cred eu, incapacității fiecărei tabere de a înțelege alegerea celeilalte tabere și de a o accepta ca parte a societății viitorului – iar modul „militanților” de a raționa cu cei pe care nu îi acceptă este, adesea, foarte necivilizat. Ori, fix pentru libertatea asta s-a luptat lumea atâta timp. Deci ce facem? Eu cred că nu trebuie să „milităm”, ci să „promovăm” civilizația, educația și echilibrul, dreptul fiecăruia de a crede ce vrea să creadă și de a trăi cum vrea să trăiască. Are iz de utopie, sigur, și poate că așa e, dar e singura cale pentru mine. Cât despre profesie, cred că ar trebui să promovăm competiția cu sine, nu pe cea cu colegii. Cred că ar trebui să ne susținem unii pe alții mai mult, fiindcă fiecare își are locul lui, deși ni se inoculează altceva în timpul facultății. Putem învăța unii de la alții doar dacă încetăm să considerăm că teatrul e o junglă în care ne batem pe roluri.

Cristina Juncu este actriță a Teatrului „Nottara”
și poate fi văzută în spectacolele „Călătoria”,
„Disputa”, „Molière”, „Triburi” și „Iona”.

 

Lasă un răspuns