Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Ce face o mamă pentru lifestreaming-ul ei. „Bang”, regia Theodor-Cristian Popescu

Ce face o mamă pentru lifestreaming-ul ei. „Bang”, regia Theodor-Cristian Popescu

Nu avem voie să le spunem NU copiilor. Nu trebuie să le punem limite. Nici interdicții, ca să nu le înfrânăm talentele naturale și să nu le știrbim încrederea în sine. Cel puțin, așa ne îndrumă unii pedagogi moderni. Doar că trend-ul respectiv plus convingerea fiecărui părinte că progenitura lui este specială pot naște un copil-monstru. Aceasta pare să fi fost demonstrația lui Marius von Mayenburg în „Bang” pe care Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova l-a produs în regia lui Theodor-Cristian Popescu, împătimit al renumitului dramaturg german, aflat la a șaptea montare pe un text al său.

Machism, superioritatea bărbaților, dreptul lor de a le aplica partenerelor de viață câte o corecție ori de câte ori consideră că e nevoie sunt direcțiile pe care le argumentează personajul Bang. Asta într-o lume în care educația se face prin reality-show-uri, iar primii pași alături de părinți îi constituie vizionarea programelor de tip Big Brother (care, din 1999, când s-au lansat, până în noiembrie 2018, însumau 445 de sezoane în 54 de țări și regiuni). În „Bang”, Big Brother, alături de cultura selfie-urilor, setează relația individului cu lumea. Pentru „sfertul de oră de publicitate” la care „toți avem dreptul”, pentru o imagine bună, pentru vizibilitate – noul nostru dumnezeu – și, mai ales, pentru a câștiga voturile de popularitate, intrăm în concurență cu oricine, chiar și cu vecina plină de vânătăi, când are nevoie de consolare, după demonstrația de supremație a soțului. Ba chiar și cu propriul copil. Oricât de măruntă și de nesemnificativă ar fi acțiunea pe care o facem la momentul respectiv, ea devine un subiect numai bun pentru livestreaming. Iar aspirațiile noastre, modul în care ne proiectăm ating summum de irelevanță. Dar cu vizibilitate!

Despre toate aceste lucruri extrem de actuale, despre o temă sensibilă, marcă a lumii noastre, vorbește Marius von Mayenburg în „Bang”. Coerent, exact cum ne-a obișnuit. După propria mărturisire aflată pe site-ul lui Schaubühne, unde, ca de multe ori, dramaturgul și-a regizat propria piesă, punctul de pornire a fost inspirat mai puțin de trend-urile din educație, și mai mult de figurile politice. Piesa a apărut ca „reacție alergică” la alegerile din USA câștigate de Trump. „Trebuie să spun că Trump nu a fost primul fapt care s-a întâmplat. A părut ultimul din serie. Am avut Brexit, Erdoğan, Putin, Orbán, Kaczyński, o listă lungă”. O listă care, după Mayenburg, lasă să se vadă dorința societății pentru „bărbați macho, pentru lideri care oferă soluții simple la probleme complicate”. Dramaturgul explică opțiunea pentru acest tip de personaj prin faptul că „în teatru, temerile noastre cele mai rele pot avea ca rezultat cel mai rău deznodământ”.

„Am vrut o piesă despre emoțiile politice, continuă Marius von Mayenburg. Despre preferința irațională pentru explozii și senzații în sfera politicului. Nu-mi place viteza cu care situația politică se schimbă acum. Nu sunt un fan al revoluției. Cred în evoluție, pe care o prefer totdeauna în favoarea revoluției. Îmi plac evenimentele sportive spectaculoase, teatrul spectaculos, o viață spectaculoasă, dar nu și politicile spectaculoase. Politica devine spectaculoasă atunci când se ucid oameni. Prefer politicile lente și plictisitoare” (https://www.schaubuehne.de/en/blog/theatre-shouldnt-make-you-feel-safe-br-marius-von-mayenburgs-peng.html).

„Sunt Ralf Bang. Piesa asta e despre mine. (…) Încă mai așteptăm să mă nasc”. Nașterea, desigur, va fi transmisă live. „Să ascultăm timpul.” Pauză. Zis și făcut. Actorul George Albert Costea tace. Apoi, reia povestea cu vocea lui explicativ-impetuoasă. Grea misiune pentru interpret să prezinte un copil-monstru dintr-o perspectivă neutră, obiectivă, fără să-l facă nici comic, nici simpatic, nici din cale afară de antipatic. Cheia în care își construiește personajul va fi cinismul extrem. Până la urmă, Bang este un copil din aceeași familie cu incendiatorul din „Chip de foc”, apărut după douăzeci de ani. Un monstru cu dinți încă din faza intrauterină, care își sugrumă sora geamănă, își mușcă mama și își retează singur cordonul ombilical. Dar un monstru cu convingeri misionare: „Am apărut ca să schimb lumea de plictiseala groaznică. Sunt unic. Sunt bărbat și mă aflu în drum spre vârf. Cine se pune în calea mea va fi nimicit”. Fiecare cuvânt al său este bucățică ruptă din discursul suprematist-autoritar. Convins de superioritatea și de drepturile masculilor („violul conjugal a dus la perpetuarea speciei”), adept al coerciției prin forța fizică, indiferent de genul în fața căruia „se argumentează” (profesorului de vioară îi va scoate ochiul cu arcușul), tranșant în problema refugiaților („Femeile din beci trebuie să dispară”), Ralf moștenește pe deasupra și nevoia epocii de a fi în centrul atenției. Răsfățat și mitocan cu părinții, deși aceștia par încântați, Ralf va fi gelos până și pe atenția pe care o primește vecina bătută. Actorul George Albert Costea menține semeția macho a lui Bang, păstrându-i ticăloșia rece de la cap la coadă.

În interviul citat, autorul german avansa ideea că, dat fiind sensibilitatea publicului de azi, în teatru, adevărurile critice trebuie servite în tonalitate comică. Este exact ceea ce se întâmplă în „Bang”. Dacă Ralf rămâne în registrul serios, relația dintre părinți, ca și relația lor cu lumea devin pata constantă de culoare a spectacolului. În Sala Studio, între cele câteva obiecte simpatice, supradimensionate, ca portocala imensă, pe jumătate putrezită (scenografia Mihai Păcurar), regizorul Theodor Cristian Popescu reproduce agitația fără obiect a zilelor noastre. Angrenate în deciziile legate de lifestreaming, punându-și întreaga energie și atenție în acțiuni futile, personajelor nu prea le rămâne timp să reflecteze. Cei doi cameramani sunt în fiecare colțișor pentru a dicta mișcările „naturale” ale protagoniștilor în funcție de unghiul cel mai potrivit. „Photoshopăm mai târziu!”, vine asigurarea lor. Cătălin Vieru și Liviu Topuzu creează numeroase momente amuzante, acoperindu-le de ironia aferentă. Cum este și scena savuroasă în care atât mama, cât și fiul dansează sexy în dorința de a câștiga voturile la concursul de popularitate.

Iar în interiorul personajelor ce se întâmplă? Mai nimic. Reflecția e înlocuită de o tonă de clișee ale civilizației actuale. Convingerea mamei, „conviețuirea pașnică e întipărită în ADN-ul uman”, va sta pe același plan cu atenția acordată nutrienților de pe etichetele alimentelor pe care tatăl le recită bine antrenat sau cu compasiunea de care face paradă mama. Mă rog, până când empatia pierde net în competiție cu vizibilitatea, iar victima violenței domestice va fi convinsă să-și etaleze vânătăile în fața camerei. Așadar, o familie de azi, civilizată, în care tatăl își asumă condiția de părinte modern („Suntem însărcinați”, va spune el, înainte de nașterea lui Ralf), iar soția sa este un model de toleranță maternă („Avem atâtea de învățat de la copii”, va afirma, chiar și când micuțul ei Ralf îi distruge fața prietenului de joacă). Mizând pe jocul identificare – distanțare lucidă de personaj, Iulia Colan are o o evoluție spectaculoasă. Aplomb, inteligență scenică, indubitabilă expresivitate constituie atuurile cu care actrița trece și rolul acesta în dreptul performanței. Vlad Udrescu construiește cu o tușă ușor caricaturală partenerul soft din cuplu, tată devotat și soț înțelegător, hotărât să concedieze bona pentru că e… prea sexy. În monologurile sale absolut savuroase (traducerea Elise Wilk) în care toate cuvintele încep cu „s” sau cu „r”, actorul dozează bine acumularea, creează efecte, reușind veritabile momente de virtuozitate.

În jurul familiei gravitează personaje episodice, cu actori în apariții pline de culoare, aproape fiecare dintre ei angrenat în mai multe partituri: moașa sastisită, cu țigara în colțul gurii, care le-a văzut pe toate, deci nu mai poate fi surprinsă de nimic (Raluca Păun, ca de obicei, natural-comică), profesorul de vioară, victimă a violenței lui Ralf, dar și vecinul care își umple soția de vânătăi (Alex Calangiu, deopotrivă în călău și victimă), toate tratate ironic. Jocul distanțării lucide de propriul personaj, ca și de partenerii de poveste confirmă tratarea modernă a textului. Despre doctorița care asistă îngrozită la nașterea lui, Ralf va spune: „Știm cu toții că e Romanița Ionescu. Și-a tras un halat pe ea și se dă doctoriță”. Personajul acesteia va ieși complet din sfera comicului, constituind perechea complementară ideologic a lui Ralf. Discursul său feminist este îmbrăcat de Mayenburg într-un excelent monolog în care vorbește despre efectul nefericit al testosteronului la bărbații cu funcții de conducere. De altfel, în interviul amintit la început, Mayenburg pledează pentru femei în pozițiile respective, apreciind cumpătarea pe care o aduc Angela Merkel sau Theresa May, și ele produse, în fond, ale societății bărbaților. În dorința de a salva specia de un bărbat monstru, doctorița îl omoară pe Ralf. Iar părinții suferă cât trebuie, apoi se duc în dormitor să facă un alt copil. Evident, nu înainte de a chema și echipa de filmare.

Team-ul Mayenburg – Theodor Cristian Popescu nu se dezminte. Cu partituri bine acoperite de actori și cu multe momente amuzante, „Bang” pune o oglindă ironică în fața dominantelor lumii de azi. Rezultatul este un spectacol amărui-agreabil și plin de viață.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.