„Casting pentru ursitoare”. Sofisticate naiade bucureștene

În lumea perfectă a primei tinereți și a unui București magic, cu case vechi îngropate în vegetație, cu camere calde și intime, în care nu se aude niciun zgomot grație covoarelor scumpe și draperiilor grele, trăiesc trei tinere femei a căror prietenie vitală înflorește, calmă și puternică, cu fiecare eveniment împărtășit.

Haia, Mira și Lenca sunt naiadele, ursitoarele, zânele și ielele lumii moderne, trei întruchipări ale femininului la fel de diferite pe cât sunt de armonioase în triada lor. Haia e superstițioasă la extrem, fierbe poțiuni de ierburi demne de o vrăjitoare, și-a pierdut mama și vorbește cu ea noaptea, în vis, studiază lingvistica și e introvertită și misterioasă. La ea au loc întâlnirile de joi ale celor trei tinere, întâlniri la care își povestesc întâmplările și își hrănesc prietenia. Mira e și ea o intelectuală, ascultă muzică clasică și jazz, vine dintr-o familie foarte diversă etnic și își caută, adesea cu durere, identitatea. Îl iubește pe Ian-cel-Damian, un băiat simpatic foc, contrapartea cu testosteron a acestui mic grup de zâne postmoderne (acțiunea romanului are loc în 2016).

Lenca e poliglotă, vorbește araba și încă vreo câteva idioame, călătorește des în Orient ca să se regăsească meditând, are aventuri de o noapte prin Dubai și este spiritul „lumesc” și pragmatic al grupului. Pentru ea nu există magie ci doar explicații insuficiente. A crescut pe mai multe meridiane și se simte bine hălăduind.

Aceste naiade bucureștene, intelectuale și sofisticate, au parte de un eveniment la fel de vrăjit ca ele. Într-o bună zi de marți (când se întâmplă mai degrabă chestii negative, conform credințelor Haiei, cea legată de lumea de dincolo prin percepțiile sale), Mira primește un plic care atestă primirea unei moșteniri în Polonia. În exact aceeași zi, Lenca primește o urnă mortuară cu un puiet de dud alb, copac ce apără de fulger și de alte rele. Tot din Polonia.

Coincidența nu are cum să fie o …coincidență. Se vădește că Mira a moștenit casa unei mătuși decedate recent, la care își petrecea în copilărie și adolescență vacanțele. Mătușa Grita Nestor, cu ascendență românească și țigănească, nevorbitoare însă de limba română, pentru că emigrase imediat după instalarea Comunismului în Polonia, căsătorindu-se acolo. Această mătușă îi lasă Mirei casa din Varșovia, pentru că nu avusese alți moștenitori. Grita fusese comerciantă de artă și de covoare de Buhara (după decesul soțului).

Dar condițiile moștenirii sunt cel puțin ciudate. Fata trebuie să rezolve niște enigme ca să demonstreze că merită ceea ce primește, și că poate duce mai departe afacerea. Ca să deschidă camerele unde se află obiectele de preț achiziționate de-a lungul timpului de către excentrica ei mătușă, Mira trebuie să să-și pună perspicacitatea în joc.

Mătușa mai pusese pe picioare și o afacere stranie: organiza, alături de două prietene de vârsta ei, sesiuni de …viață la indigo. Viețile fiind ale unor mari personalități, Marie Curie, Greta Garbo, Marlene Dietrich, etc. pe care oameni bogați visau să le imite. Vindea experiențe, vieți de vis.

Ursitoarele vârstnice (mătușa și amicele ei) câștigau astfel bani buni pe care îi investeau în opere de caritate. Ursitoarele tinere, româncele Mira, Lenca și Haia, colaborează de la distanța unui clic pe Skype – Mira din Varșovia, Haia de la București, fiind responsabilă cu „documentarea” pentru rezolvarea enigmelor, și Lenca din Dubai, unde o caută pe amica saudită a Gritei, Hanaa Marshoud – pentru a da de capăt poveștii de mistere țesute de Grita. Enigma e cu adevărat provocatoare și cheile sale de dezlegare sunt inedite (jocuri de cuvinte, povești despre un cuplu mitic de nobili polonezi din Evul Mediu, etc).

Chiar dacă am schițat mai sus subiectul cărții, ea merită citită pentru că te ține cu sufletul la gură. Cele trei arhetipuri feminine create de Ohara Donovetsky merită admirate în toate detaliile descrierii pe care autoarea le-o face. Enigma nu e simplu de dezlegat și ai uneori impresia că citești o carte de Agatha Christie (minus crima, pentru că romanul este luminos ca o zi de mai, iar morțile unor personaje, cum e Grita sau mama Haiei, sunt doar treceri către altă dimensiune, mai adâncă, mai reală, mai plină de sens). Cartea te lasă cu nostalgia atmosferei unui București frumos, greu de poezie, de intimitate, un oraș protector și bun. Pe scurt, o carte de devorat și de împrumutat prietenelor de o viață, ca un (alt) ritual de strâns legăturile prieteniei.

Lasă un răspuns