„Capharnaüm”. Dreptul la fericire

Există o limită a sărăciei și a nefericirii care decurge din ea? Dar a fericirii? Când putem spune că un om a atins treapta de jos a mizeriei și când putem spune că este fericit? Sunt două extreme care pot merge la infinit, dacă moartea nu le-ar pune capăt. În cazul în care v-ați gândit la astfel de lucruri, atunci aveți toate motivele să priviți cu cel mai mare interes un film recent care le abordează într-o manieră ce te lasă fără grai.

Fragilitatea vieții omenești, lupta pentru ziua de azi, când cea de mâine încă nici nu intră în discuție, dreptul la viață și la fericire sunt, toate, teme atinse cu mare finețe și cu o extremă sensibilitate de regizoarea libaneză Nadine Labaki, într-un film care a surprins prin multe suflarea cinefilă. După două comedii dulci-amare – „Caramel” (2007) și „Where do we go now?” –, pe care Labaki și-a pus amprenta feminină și sensibilă, fără a lăsa deoparte subiecte mai „serioase”, cum ar fi conviețuirea unor comunități religioase divergente, „Capharnaüm”, filmul ei din 2018, care a obținut, printre altele, Premiul Juriului la Festivalul de Film de la Cannes și nominalizări la Oscar, Globurile de Aur sau BAFTA Awards pentru „cel mai bun film de limbă străină”, vine să confirme o voce distinctă în cinematografia libaneză.

Impresionat este, de la bun început, faptul că filmul a presupus trei ani de cercetare și șase luni (520 de ore) de filmare, pornind de la viața unei persoane reale, Zain Al Rafeea, un refugiat sirian în Liban – în vârstă de paisprezece ani la momentul turnărilor – care apare în film cu numele său real, Zain, interpretând rolul unei băiat de doisprezece ani, cu aceeași istorie. Născut în localitatea Daraa din Siria, în 2004, Zain ajunge, ca refugiat, la Beirut, împreună cu familia, drumul său continuând spre Norvegia, unde trăiește în prezent. Analfabet și încărcat cu o poveste care te cutremură, Zain se identifică perfect cu rolul pe care Labaki i-l încredințează, trăiește în maniera cea mai autentică povestea pe care o vedem derulându-se dinaintea ochilor noștri, improvizând o viață ce îi este atât de cunoscută.

Încercând să-și găsească locul într-o familie prea numeroasă și cu prea multe probleme, personajul Zain din film este purtat de viață prin situații inumane, este aruncat de colo-colo, încercând să se stabilească undevva, să găsească un echilibru precar, măcar pentru a-și trage sufletul. Dar parcă totul i se împotrivește, culminând cu episodul care îl aduce în fața instanței de judecătorie, unde, într-o scenă care stoarce din tine toată emoția de care ești în stare, își acuză părinții pentru faptul de a-l fi adus pe lume. Este acuzația maximă pe care un copil – devenit aici exemplar pentru situația multora ca el – o poate adresa părinților și lumii, în genere. Pe lângă faptul că devii conștient de cât de privilegiat ești într-o societate care, desigur, își are problemele ei, însă le asigură cetățenilor săi minimul în vederea supraviețuirii, acuzația începe să te hăituiască, fiindcă atinge angoase existențiale. În ce lume îți naști copiii, ce răspundere porți pentru viața și fericirea lor, cum pregătești viitorul copiilor tăi, acționând onorabil și responsabil în prezent, cum te porți cu aproapele tău și multe alte întrebări vin să-ți zdruncine edificiul pe care îl crezi stabil.

Pe lângă autenticitatea poveștii și a interpretărilor – fiindcă Zain nu este singurul „actor” amator care joacă în film –, „Capharnaüm” exploatează la maximum emoția. Fiecare scenă mușcă din tine, până la sânge și lacrimi, te face să te cutremuri și să-ți pui fără încetare întrebări, te lovește peste față, ca pentru a te trezi din inerția unei societăți de consumerism economic și afectiv. Pentru unii, poate fi prea mult. Pentru alții, este exact așa cum e viața, fără minciună, fără iluzii, cu speranțe ce pâlpâie puțin, stingându-se rapid și crud. Dar dincolo de toate acestea, rămâne un adevăr al vieții și, în consecință, al unui film ce trece de iluzia artei și comunică direct cu sufletul privitorului.

Nu de puține ori m-a făcut să mă gândesc la un alt film, la o altă poveste și la o altă interpretare la fel de emoționante, despre un copil lăsat de izbeliște, care trebuie să-și câștige viața și fericirea plătind prețul inocenței; e vorba de „Davandeh„/ „The Runner”, filmul din 1984 al regizorului iranian Amir Naderi. Tot în completare – și în chip de sugestie pentru cinefili –, aș aminti și filmul lui Majid Majidi, „Children of Heaven”, încă o poveste despre universul copilăriei bântuite de sărăcie, speranțe și încercări.

Lasă un răspuns