Muzeul din Sofia. Când comunistul din tine nu poate muri

Pajiştea verde te induce în eroare. Este numai introducerea într-o lume coşmardescă, a lui Stalin şi Lenin, Marx şi Todor Jijkov în n ipostaze şi n mărimi. Giganticul este la el acasă. Omul este zdrobit de scala istoriei, am putea plusa astăzi, la adăpost de orice pericol (sic!) Privim fascinaţi această enumerare nesfârşită de proletari şi proletare, cu arma în mână, cu pistolul la cingătoare.

Acest coc atât de cunoscut, al tovarăşei Jijkova, şi ea savantă de renume (internaţional sau balcanic, putem investiga). Şi pe când admiri, în luna de miere, această întindere verde, sub un val de nori care aduce ploaia, într-o lună înflorită a lui mai pe care o doreşti fără de sfârşit, te izbeşte, dintrodată, evidenţa: comunistul din tine stă pitit, gata să iasă la lumină. Această fanfaronadă, această propagandă, această dezlănţuire te atrage, te hipnotizează, îţi anihilează scutul de protecţie.

De ce discursul tăiat în piatră şi turnat în bronz are încă putere? De ce atrage, deşi ştii foarte bine că în spatele zâmbetului celor două lucrătoare la colhoz se ascunde oul acela al sărmanei femei de pe peronul rus pe care s-a produs redeşteptarea lui Malraux: femeile vând o bucurie pe care de fapt nu o au. Însă, ştiind foarte bine ce divă hâdă zace în spatele surâsului larg, nu te poţi opri: şi dacă experimentul ar fi reuşit? Dacă l-am fi dus noi la capăt, nu ar fi aruncat în închisoare oameni, nu ar fi distrus artă şi cărţi, savanţi şi simpli fermieri, ca femeile care ne transmit zâmbetul lor încremenit în piatră.

Utopia se hrăneşte din fricile noastre, în spatele bucuriei unui nou început, a unei vieţi comune luate de la capăt, amintirea Cântării României şi a Cenaclului Flacăra loveşte în plin: drept în centru. Inima nu poate uita defilarea de sub dealul Academiei Militare din septembrie 1989, colegii de gimnaziu îmbrăcaţi în uniforme de PTAP (apărarea patriei, faţă de cine şi pentru ce?), tovarăşa locotenent care ţipa la colegele noastre pentru că nu le ieşea perfect pasul de defilare. Era frig în septembrie 1989, dar mai frig mi s-a făcut în suflet, cînd am înţeles că adolescenta de 14 ani retrăieşte dimineaţa semiînnorată de pe dealul Academiei. Puştile, pistoalele, uniformele partizanilor bulgari din Muzeul amenajat în aer liber lângă o universitate mare sofiotă nu mi-au vorbit despre comunism. Mi-au vorbit despre o poveste de tinereţe, îngropată adânc sub reproşurile profesorului diriginte, care se temea că vom întârzia la defilare, pentru că pe traseu, undeva ascuns, găsisem covrigi cu mac şi cumpărasem toţi 35 cîte unul.

Mi-e dor de Toni, care este stabilit la Bruxelles. Mi-e dor de Manuela, care a devenit cetăţean german. Oare înseamnă că sunt un comunist sentimental şi retrograd? Fie, atunci sunt comunist. La fel de mult ca Victoria comunismului, care ne arată într-un gest exagerat zorile viitorului luminos. Comunistul din mine nu poate muri, aveam 14 ani şi iluzii. Acum încep să cred că niciodată nu a fost vorba despre un muzeu al artei socialiste. A fost vorba mereu despre tinereţea furată şi pierdută a unei generaţii de noi belgieni, germani, francezi. Cândva născuţi în România şi de multă vreme rupţi de ea. Vizitaţi Muzeul din Sofia, este o experienţă unică. Este cu adevărat portalul către o altă dimensiune. Don’t get lost on it on your way back.

 

Lasă un răspuns