Ca să ne dovedim vrednici, ieșim înainte cu morții

A ajuns deci și România cu sacii la moară. Nu înseamnă această conducere a Consiliului Europei nimic altceva. Am stat la rând, ne-a venit vremea, intrăm, facem treaba. Apoi ieșim, ca să vină alții cu sacii la moară, cei care au stat la rând după noi. Suntem chemați la lucru, când ne vine vremea. Asta este deci ceea ce ni s-a întâmplat, nimic altceva.

Sentimentul că trebuie să fim recunoscători cuiva că ne-a venit vremea să intrăm cu sacii la moară este deprimant. Că trebuie să ne îmbrăcăm în haine de sărbătoare ca să ne punem pe treabă? Parcă și mai și. Că trebuie să ne lăudăm că avem clădiri în care se face cultură, când de fapt nouă ne vine rândul să muncim în folosul a 27 de țări? Mi s-a părut deplasat. Dacă unul dintre domnii care ne-au vizitat a hotârât să ne vorbească în limba noastră, e treaba dânsului. Și-a făcut puțină reclamă, s-a dovedit talentat la limbi. Noi să ne arătăm tulburați? Nu-și are rostul. Mai ales când plătim pentru buna înțelegere cu colegii din Uniunea europeană o armată de traducători. Să ținem discursuri în care să spunem că ne considerăm demni? Dovedește că suntem plini de complexe și ne simțim călcați pe coadă. Să aducem vorba – ba musafirii, ba noi – despre faptul că avem oameni de talie europeană? Păi asta probabil că s-a dovedit, sau oricum trebuia să se știe, de când am fost primiți în Uniunea Europeană. Adică: să susținem că suntem europeni, după atâția ani de când chiar suntem, ce rost mai are?

Undeva, raportul nostru cu lumea pare că scârțâie, iar asemenea momente dovedesc tocmai că falsa cusătură se vede și fără ochelari. Întrebarea mea se referă mai ales la felul în care ne lăudăm cu valorile noastre, cu care, de fapt, n-ar fi deloc nevoie, la o cinstită evaluare, să ne și lăudăm. În anul 2019, vrem să se știe cine sunt românii? Din pornire sforțarea are ceva înduioșător, stârnește milă. Și cu cine ieșim noi în față, ca să se uite lumea cu respect la noi? În anul 2019, ca să ne dovedim vrednici, ieșim înainte cu morții. Noi, românii? Noi îl avem pe Enescu, pe Ionescu, pe Brâncuși, pe Eliade, pe Cioran, pe… și pe… și pe… Trec peste faptul că marii noștri români și-au făcut renumele nu la noi, ci în străinătate. Și peste faptul că ei au fost ani la rând în relații proaste cu țara, fiindcă, de europeni ce erau ei, noi, românii (tot europeni, nu-i așa?), nu prea-i aveam la inimă prin țară. Și asta nici măcar din pricina ocupației străine, fiindcă până la acea ocupație se pare că marea lor majoritate erau deja buni plecați și nu de prea mult bine. Trec și peste faptul că unii dintre ei, cum ar fi Ionescu (o personalitate care nici nu știu dacă va rămâne în istoria culturii pe locul care i se decernează astăzi, de cine i-l decernează), unii dintre ei deci, se declarau, în perioade favorabile lor, mai puțin români.

Ceea ce vreau să spun este că, dacă ni s-ar fi ivit prilejul pe vremea lor să venim în Europa cu sacii la moară, ar fi fost normal să spunem: uitați, fraților, noi suntem neamul lui cutare, al lui cutare și al lui cutare. În anul 2019, mi-ar fi plăcut să audă lumea că ne înfățișăm la poarta morii, unde suntem chemați să ne ducem sacii, că ne prezentăm, cu oameni dintre cei care astăzi aparțin neamului ăstuia și trudesc prin țară și pe glob. Noi, cei din diaspora, nu ne cunoaștem adevăratele valori contemporane, și asta nu din vina noastră. Cei din țară nu ne cunosc pe noi. Cei de alte neamuri din lume nu știu care sunt valorile acestui popor în momentul de față.

Cred că ar fi fost un bun prilej să ne inventariem valorile actuale. Ele sunt zidul nostru de rezistență. Facebook-ul și televiziunea stârnesc confuzii. Omul de profesie își vede de profesie. Reclama este pentru lumea de mâna a doua, asta nu mai trebuie demonstrat. Armata de slujitori ai guvernului ar fi trebuit să facă o cercetare on the field, să vină cu propuneri, să întocmească liste, să aducă vorbitorilor la cunoștință – și ei să aducă, în discusurile lor, lumii la cunoștiință – cine suntem, nu prin morții nostri, fie ei lăudați, și nici prin cei care umplu cu mediocritatea lor programele de televizor. Cu foarte puține excepții, despre marii profesioniști de la ora actuală se vorbește extrem de puțin. Și eu cred că lumea tocmai de confirmarea că ei exista ar avea nevoie, ei ne-ar da credit. Aflu, întâmplător, că la reactorul nuclear de la Măgurele se fac cercetări de vârf în știința mondială. Cine sunt acei cercetători? Aflu, la fel de întâmplător, că niște doctori români fac transplanturi de organe cu un succes recunoscut în lumea întreagă. Cine sunt acei medici? Aflu că un profesor de matematică pregătește an de an elevi din România câștigători de olimpiade mondiale. Cine sunt ei? Oare n-ar fi fost normal să aflăm aceste nume din discursurile oficiale cu care ne înfățișăm în fața lumii anului 2019? Mai aflu, dintr-un filmuleț de pe youtube că un alt roman, din Timișoara, cercetător în genetică și urmaș al marelui si singurului nostru nobelist, Palade, trăiește pe undeva prin Silicon Valley și conduce unele dintre cele mai mari laboratoare de cercetare ale lumii. Și tot în Silicon Valley, un puști de vreo 20 de ani, plecat de-acasă cu rucsacul în spinare, a devenit unul dintre cei mai mari intreprinzători în crearea de programe IT. Asta așa, din puținul pe care îl știu și de care îmi aduc acum aminte, la această mai mult decât superficială înșiruire. Oare nu despre ei ar fi trebuit să vorbim acum într-un moment când vrem să ne recomandăm lumii, în ceasul al 12-lea adică, fiindcă lumea demult ar fi trebuit de fapt să știe cine suntem? Nu numele lor ar fi trebuit rostite în discursurile oficiale? Unde sunt valorile vii ale acestui neam, de ce nu vorbim despre ele? Unde sunt cei care chiar își văd de profesie, într-o vreme în care nu-i greu de observat că, peste tot în lume, de politică se ocupă cei de mâna a doua, pe când cei cu adevărat dăruiți se ocupă de meserii?

Monica Săvulescu Voudouri este antropolog și manager cultural în diaspora.

Contribuții - articole recente (vezi toate)

    Lasă un răspuns