Bazat pe o întâmplare reală. „Hotel Mumbai”

Îți faci bagajele și pleci într-o călătorie care ar trebui să te destindă, să te amuze și să te țină departe de orice grijă. Pentru cei cu bani, există opțiuni de invidiat, cum ar fi hotelul luxos din Mumbai, Taj Mahal. Totul pare să decurgă potrivit planului, asta dacă nu apare un alt plan care să-l zădărnicească pe al tău, ba chiar să atenteze la propria-ți viață. De pildă, planul unor fundamentaliști islamici. Trăim într-o lume periculoasă, care devine încă și mai periculoasă din pricina terorii. E un cerc vicios în care lumea a intrat de ceva vreme și din care cu greu mai poate ieși.

Pornind de la atacul terorist petrecut, în 2008, la Hotelul Taj Mahal din Mumbai, Anthony Maras scrie, împreună cu John Collee, scenariul care stă la baza debutului său în lungmetraj: „Hotel Mumbai” (2018). Filmul este relatarea evenimentului cutremurător de atunci și, în special, a experiențelor cu care oaspeții și personalul hotelului a trebuit să se confrunte.

Maras reușește să surprindă grozăvia momentului și teroarea infiltrată în sufletul celor părtași la eveniment, creând atât un fel de „documentar” artistic, cât și un thriller care te ține lipit de scaun și îți taie răsuflarea. Ororile se succedă, se întâmplă una și nici nu ai timp să-ți tragi sufletul, că mai vine una, și încă una, până la sfârșit, când totul se detensionează prin intervenția trupelor speciale și eliberarea celor sechestrați. (Un mare mister pentru mine a fost timpul extrem de îndelungat de care a fost nevoie pentru a se interveni.)

Filmul nu se concentrează prea mult asupra psihologiei teroriștilor – înțelegem doar că e o spălare a unor creiere prea tinere, la care se adaugă și niște promisiuni deșarte –, fiindcă în centrul atenției sunt trăirile clienților și ale personalului, a căror stare dominantă este groaza, ce se imprimă pe chipuri, în mișcări, în întreaga lor ființă. În spatele dorinței lor de a supraviețui, pe lângă instinctul de conservare, stau fie iubirea pentru familie, fie altruismul, ceea ce ridică unele întrebări privind finețea profilului psihologic uman, care este, cum știm, mult mai complex de atât. E o imagine prea idilică și comercială a impulsurilor omenești, pentru a putea fi credibilă. Dar nu cred că acesta este atuul primei încercări cinematografice a lui Maras, ci întreaga atmosferă generată de teroare, de incapacitatea de a riposta la rău, de sentimentul anihilării complete a unui om supus violenței atroce exercitate de un alt om, ca și cum violența umană ar sta pe același plan cu violențele naturii, prin gratuitatea, aleatoriul, grozăvia și implacabilitatea sa.

„Hotel Mumbai”, pe care l-am văzut la cinema, cu imaginea și sunetele invadându-mă agresiv, m-a captivat până la sfârșit, fiindcă, da, agresivitatea te poate acapara, lipsindu-te de apărare, chiar și atunci când ești un spectator aflat la adăpost de ea. Un singur reproș aș avea însă de făcut filmului, iar acesta privește mai degrabă încheierea lui într-o notă cam… sentimentală. Sigur, așa e și firesc să se încheie evenimentul în sine, după ce viața ta a depins de atât de puțin pentru a merge mai departe. Dar tocmai acest mai departe e problematic. Cum poate suporta cineva trauma unui asemenea șoc? Doar întorcându-se în brațele familiei iubitoare? Sunt sigur că nu e așa. E un pic sirop la sfârșit, o cheie optimistă care e în dezacord cu întâmplarea în sine și cu parcursul emoțional al personajelor – care nu sunt, în fapt, doar simple personaje, ci oameni de printre noi.

E frumos să avem un mesaj optimist, numai că realitatea bate filmul, e mai cumplită decât el și, ce e și mai grozav, trece dincolo de genericul de final.

Lasă un răspuns