Basmul la level 3D

Cum să redai sunetul vocii interioare, parcursul său sinuos, cu percepții și senzații venite din exterior peste care se interpun spaime nedeslușite, imagini și reflecții – iată pariul pe care și l-au asumat regizorul Theodor Cristian Popescu și scenograful Mihai Păcurar. Montarea lor, un adevărat exercițiu stilstic, reproduce subtil misterul fragmentelor disparate din vocile interioare pe care mintea se dovedește incapabilă să le delimiteze cu rigoare.

Teatrul Național din Târgu Mureș (Compania „Liviu Rebreanu”) a organizat în decembrie o ministagiune în care și-a prezentat cele mai recente premiere, Teroare de Ferdinand von Schirach, regia Bobi Pricop, Navigatorul de Conor McPherson, regia Cristi Juncu și Albina din capul meu de Roland Schimmelpfennig, regia Theodor-Cristian Popescu. În cadrul evenimentului organizat de Teatrul Național din Târgu Mureș, Centenarul a fost celebrat prin conferința internațională Român vs maghiar. Interferențe culturale româno-maghiare în teatru după 1918 și prin două spectacole-lectură care au reunit actori de la ambele companii ale teatrului, română și maghiară, respectiv „Liviu Rebreanu” și „Tompa Miklós”: Intenții rătăcite de Dálnoki Rèka, în regia lui Nicu Mihoc, și Țara zânelor de George Ștefan, în regia lui Keresztes Attila și Laurențiu Blaga. Ultimul, care a vorbit despre zestrea mocirloasă lăsată de comunism în relațiile umane, reliefând, prin povești relevante, cauzele degradării lor, a fost gândit de cei doi regizori ca un spectacol-lectură clasic, cu actori care stau pe scaune și își citesc partiturile. Dar impactul puternic s-a simțit de la început datorită secvențelor video lungi, autentice din regimul de teroare și privațiuni. Pentru Intenții rătăcite, însă, regizorul (de data aceasta) Nicu Mihoc a ales o variantă mai puțin obișnuită, cu mai multă mișcare, cu interpretare mai nuanțată și cu relații între personaje atent construite. Schema obișnuitului spectacol-lectură s-a transformat, astfel, într-un crochiu amuzant și expresiv.

Printre ultimele premiere ale Companiei „Liviu Rebreanu” se numără și Albina din capul meu de Roland Schimmelpfennig, în traducerea Elisei Wilk și regia lui Theodor-Cristian Popescu. Textul este mai degrabă unul pentru copii, având în vedere atât simplitatea mesajului cât și personajul său, un elev care descrie rutina unei zile obișnuite. Chinul lui începe odată cu lumina soarelui, când trebuie să se trezească și să se pregătească de școală. Povestea se citește din primele minute: neglijat de părinții șomeri și alcoolici, cărora nu le pasă de îngrijirea lui, pentru a supraviețui mediului neprielnic, copilul recurge, ca orice omuleț de vârsta sa, la un subterfugiu de basm: transferul într-o albină. Singura comunicare de acasă este cu tableta, iar singura hrană pe care o găsește în frigider se rezumă la câte un măr sau o conservă de mazăre. Aflat în permanentă alertă interioară, neglijat cu zilele, flămând, își găsește refugiul proiectându-se în albina fără constrângeri.

Spectacolul se constituie ca un monolog împletit din trei voci (Roxana Marian, Loredana Dascălu, Georgiana Ghergu) care se întrepătrund, uneori abia șoptite, abia auzite, alteori prelucrate tehnic. Copilul, instanță cognitivă lipsită de maturitatea de a conștientiza, ia act de ceea ce i se întâmplă pe un ton deloc patetic, mai degrabă sensibil-jucăuș. Inocența sa face mai ușor de integrat realitatea de pe scenă: „Trebuie să mergi la culcare. Trebuie să reușești să adormi chiar dacă nu are cine să-ți spună noapte bună”.

Ziua din viața copilului este ilustrată ca un joc video, cu diferite level-uri de depășit, într-un mix de basm cu motive clasice, printre care întâlnirea cu regina albinelor. Ca orice zână, aceasta va avea menirea să-l încurajeze pe cel mic, speriat și lipsit de protecție, cu sfatul „nu trebuie să-ți fie frică” și cu asigurarea că este „deosebit de orice băiat” (probabil singurul moment în care ni se transmite genul copilului). De altfel, întregul monolog, pe parcursul căruia cel mai adesea cel mic își vorbește sieși, este la persoana a doua, oferind o perspectivă auctorială proaspătă asupra minții ce încearcă să distingă între multitudinea de informații: „Ce faci atunci? Ar trebui să țipi. Dar ești albină”.

Simplitatea istoriei este contrabalansată de știința autorului german de a strecura detalii în privința câte unui aspect relevant. Fiecare amănunt dă la iveală informații despre experiența pe care o traversează copilul, despre frici, senzații nelămurite, singurătate. Cum reușește să se strecoare tiptil printre sticlele goale de pe jos ca să nu-l trezească pe tatăl beat și să înceapă scandalul, cum îi e frică de oprobriul adus de o nouă întârziere la școală, în lipsa cuiva care să-l trezească de dimineață, cum îi e rușine de hainele ponosite și murdare, de caietul său, cum se simte pus la zid de ceilalți copii, cum relația cu fetele care vor să-l strivească îi induce tensiune, toate reies din câte o propoziție aruncată cu inocență în cursul poveștii.

În fond, Albina din capul meu reprezintă un exercițiu de stil pentru echipa compusă din regizorul Theodor-Cristian Popescu, scenograful Mihai Păcurar, light designerul Lucian Moga și mai ales pentru actrițele Roxana Marian, Loredana Dascălu și Georgiana Ghergu care ating un grad însemnat de virtuozitate în lucrul cu obiectele, în sincronizare, în capacitatea de a livra text și de a crea deopotrivă imagini 3D în timp real. Fără identitate separată, căci toate sunt expresia aceluiași copil, cele trei actrițe câștigă prin vocile bune și calde, ca și prin tempoul migălos construit în care își spun replicile. Performanța lor constă într-un tur de forță în care atenția li se împarte între rostire, filmare live, mânuirea obiectelor și milimetrica relație cu colegele. Monologul copilului îi oferă regizorului ocazia de a experimenta teatrul cu obiecte și mai ales de a da frâu liber tuturor tentațiilor pe care le pun la dispoziție multimedia.

Iar când scenograful este Mihai Păcurar, profesionalismul, elaborarea tehnică, imaginația, ca și reușita acestui demers stilistic sunt garantate. Spectacolul propune o panoplie de new media subtil dozate, în așa fel încât evantaiul complex al gândurilor și percepțiilor din mintea copilului se insinuează pe nesimțite. Uzând adesea de întuneric sau de clar-obscur pentru proiecție sau pentru accentuarea vocilor nelămurite, creatorii spectacolului aruncă în joc o sarabandă de mijloace ingenioase, ca bobițele de mazăre pe care Roxana Marian le pune bucățică cu bucățică pe proiector sau ca multitudinea de jucării miniaturale pe care actrițele le filmează live. Expunerea celor trei interprete face obiectul unei întregi suite de tehnici, încadraturi și compoziții: fețe luminate cu lanterna în întuneric sub masă, fețe proiectate pe orizontală în diferite secvențe, fețe înghesuite una lângă alta, luminate și filmate live. Sunt numai câteva dintre multiplele variante folosite în acest joc al realității exterioare și interioare pe care le oferă multimedia, acoperind atât perspectivele lumii fizice, a percepțiilor ingenios redate, ca efectul stroboscopic de la replica „Clipește”, cât și ale celei interioare, ca în zborul imaginar al copilului-albină. Toate de mare efect!

Foto: Cristina Gânj

Articol apărut în nr. 1/2019 (597), pag. 40-43. Citește și distribuie articolul în format:

Lasă un răspuns