Augustin Buzura, fragmente din editoriale

*
Într-o țară condusă după editoriale, talk-show-uri și sondaje, unde există mai mulți inventatori de roți decât rotari, vom încerca să rămânem noi înșine. Politica noastră va fi cea a bunului-simț, a respectului pentru valoare, dialog și cultură. Nu știu dacă vom reuși să schimbăm ceva, dar vom spune exact ce credem, ca și cum numai de noi ar depinde adevărul. Dreptatea și demnitatea, din nefericire mereu ignorate. (decembrie 2005)

*

Ce facem cu țara aceasta? Sigur, e foarte ușor să critici guvernul, parlamentul, uitând faptul că instituțiile nu pot fi mai bune decât cei care le votează, prin mijlocul cărora au ieșit. Este un dureros scurtcircuit cu consecințe grave pentru viitor. Sunt de vină dascălii, se spune. Dar, fără salarii, fără biblioteci școlare, fără posibilitatea de a nu fi dependenți de meditații, de părinții elevilor și de alte munci umilitoare, la ce te poți aștepta? Doar 1-2% dintre copiii de țărani și din păturile sărace ale populației au ajuns să aibă acces la facultăți, și aceasta pare începutul unei mari tragedii. (decembrie 2005)

*

Ceea ce diletanții, „analiștii independenți” și patrioții cu ziua numesc „joc politic” este, în realitate, un circ asurzitor din care nu lipsește așa-numita societate civilă reprezentată cam de aceiași vajnici luptători pentru democrație și stipendii. Sigur, dincolo de ecrane se vede cu ochiul liber grija nesfârșită pentru corupții noștri și războiul total declarat corupților celorlalți. Preocuparea pentru banii contribuabililor este pretextul unor strașnice răfuieli între diverse grupări de interese. În joc nu sunt ideologii, concepții și viziuni asupra viitorului țării, ci scandaluri și fanatisme penibile, ce amintesc de încleștările dintre suporterii diferitelor echipe de fotbal, atâta doar că, în fotbal, de cele mai multe ori, înfruntările au loc o dată pe săptămână, în spații închise, și nu pe toate ecranele și în toate spațiile publice. Cine să te mai creadă când, de exemplu, orice contact este din start suspectat și până la urmă renegociat. Cine să mai ia în serios o decizie a Justiției, când lipsește prezumția de nevinovăție, iar sentințele sunt date de cele mai multe ori înainte ca justiția să se fi pronunțat, trecând, adică, din presă în tribunal, și nu invers? Instituțiile statului, istoria, miturile care ne-au însoțit prin timp, valorile, tradițiile, personalitățile incontestabile sunt supuse neîncetat bășcăliei, numeroaselor nulități interesante. Nu puțini din această specie au învățat meserie de la vechiul partid și de la fosta securitate: amenință, încearcă să sperie lumea cu orice preț, inventează obstacole pentru a avea ce să depășească. Marile dureri omenești. Mizeria materială și morală în care a fost aruncată imensa majoritate a populației, s-a văzut, nu sunt decât pretext pentru marile show-uri mediatice. (ianuarie 2006)

*

Ieri, ca și azi, o imensă energie națională este cheltuită pe mărunțișuri, pe bășcălie și contraziceri fără argumente, deși ea ar fi mai mult decât necesară într-o acțiune folositoare de îndreptare. Rasa occidentală cu obiceiuri orientale, cum observa Le Cler, subintendentul francez trimis de Napoleon al III-lea pentru a pune ordine în administrația armatei Principatelor. Cunoașterea realității, dar și a particularităților noastre psihice care nu ne convin, ne-ar schimba sau măcar echilibra modul de a judeca trecutul, chiar și trecutul apropiat, condamnat de mulții procurori care au reinventat monștrii de odinioară, pentru ca numeroșii curajoși de azi să aibă împotriva cui lupta – fără riscuri și cu mult folos pecuniar. (iulie 2006)

*

Cei ale căror case au fost distruse de ape mai zac uitați fără hrană și fără speranță în corturi militare; nu puțini copii abandonați trăiesc cum pot prin canale, gări sau parcuri. În altă ordine de idei, nu mai contăm în nici un sport, nu avem în nici un domeniu vreo performanță deosebită, deși în posturile de comandă au fost puși „oameni de încredere”, analfabetismul este într-o alarmantă creștere, în timp ce incultura și prostul-gust domină cu autoritate. Am ajuns să ne pierdem până și umorul. Cu prisosință ne reușește doar haosul. Hotarele adevărate ale țării în practica politicienilor sunt marcate de cele câteva televiziuni în care se desfășoară înfruntările arbitrate de presă și de unele instituții de sondare a opiniei publice: astăzi Palatul Victoria este în retragere, mâine, probabil, se va inventa o altă bombă, o altă dezvăluire va schimba scorul în defavoarea Cotroceniului, și așa mai departe. Până la urmă, palatele vor trebui totuși să se împace pentru că altfel nu se pot certa din nou spre satisfacția acelorași băgători de seamă, „formatori de opinie” plimbați de la o televiziune la alta precum degetele sau maxilarele nu stiu caror sfinti. Oricum, țara nu este guvernată, soarta ei pare ultimul lucru care-i interesează pe combatanți, iar comentatorii, în funcție de palatul la care au fost arondați, joacă roluri, fie de președinți, fie de prim-miniștri, împart banii contribuabililor și răspund de ei după împrejurări, dar cu adevărat, în afara de propriile lor figuri, mai mult sau mai puțin carismatice, nu au ce propune patriei. (iulie 2006)

*

Nu mai înfruntăm istoria, nici n-o ocolim, trăim în afara ei, într-un trist trecut, printe dosare, suspiciuni, bârfe și turnătorii. Condamnăm pe cei ce ne-au condamnat odinioară la ură și la neîncredere, iar aceștia se distrează de minune de neputința noastră de a ne desprinde de ei. Din păcate, toate câte ni se întâmplă au în subtext nu numai prostia, ci și frica de realitate, de viitor, de dialog sincer. Adică, de a fi așa cum simțim ca ar trebui să fim. (iulie 2006)

*

Nici o performanță spirituală, culturală, științifică, economică sau sportivă nu mai mângâie nevoia oamenilor de a se lăuda cu ceva, de a exista prin alții. Toate decad sau ajung pe mâna ignoranților și veleitarilor. Prezentul și viitorul nu mai preocupa pe nimeni. Zei falși, modele false și procurori pe măsură, capabili să coboare totul la puțina lor minte. (august 2006)

*

Oricât de tristă ar fi lumea în care trăiește și indiferent cât de apropiată salvarea mai sus pomenită, unui scriitor nu-i rămâne decât o singură soluție: să scrie. Adică să salveze de la moarte câteva din infinitele fațete ale lumii în care trăim, în speranța că urmașii, la rândul lor, vor dezlega măcar o parte din misterul numit viață. Scrisul este, în ultimă instanță, o neîncetată tentativă de amânare a morții, o încleștare permanentă la hotarele necunoscutului și nespusului, o cursă solitară în care nu vei ști niciodată dacă ai câștigat sau ai pierdut. Iar în înfruntarea cu puținătatea cuvintelor cine se poate crede învingător? Dincolo de ele începe muzica, și când nici ea nu te mai ajută, ne rămâne, cum spunea Shakespeare, doar tăcerea. The rest is silence. Și ascultând-o, învățând să ne bucurăm de ea, trăind ceea ce cuvintele nici măcar nu pot să sugereze, ne eliberăm, fie și pentru o clipă, de mizeria lumii, de diletanții care ne terorizează cu ignoranța și agresivitatea lor, uităm de șobolanii ciumei camusiene care devastează cu consecvență un spațiu – al nostru, din păcate – ce cunoaște râsul, de orice și oricând, dar nu bucuria, liniștea și demnitatea. (august 2006)

*

Pentru a distruge pe cineva se găsește oricând un dosar, o mână de vot, o gură mare, o „conștiință națională” dispusă să se sacrifice pentru cauză, câte o clonă gata în orice moment să se afle în treabă. Sunt foarte mulți care n-au cunoscut suferințele, spaimele, amenințările, dar își dau cu părerea oricând și despre orice. (august 2006)

*

Ce se urmărește e foarte simplu: desființarea oricăror repere morale, intelectuale, egalizarea valorilor; câștigă cine strigă mai tare, cel ce acuză, și nu cel ce a realizat ceva. Multe din personajele cu vizibilitate au ajuns să fie împărțite potrivit unor reguli ce par a se încetățeni: securiști, turnători, hoți și controversați! Controversatul om de afaceri, controversatul om politic etc. Scrierea cărților, de fapt construcțiile intelectuale, cercetarea, munca susținută, performanța în orice domeniu cer eforturi imense, sacrificii la care „luptătorii” de azi, „fătucile” și „guguștiucii”, cum le spune Ion Cristoiu, nu pot consimți. Ce se va alege de ei în viitor? Vor ajunge exact în situația activiștilor de ieri: vor rămâne cu dosarele „curate”, dar cu fapte foarte puține sau deloc, pedeapsa cruntă la care nu se gândesc, din păcate, deoarece chiar și trecutul apropiat îl cunosc doar după ureche. (august 2006)

*

Nimic nu se previne sau nu se poate preveni, marile spectacole jurnalistice și politice au loc după. Și, ca de obicei, de vină sunt legile, mereu insuficiente și imperfecte, într-un spațiu în care doar legea gravitației este respectată pentru că nu depinde de parlament. Toate acestea sunt lucruri știute, dar realitatea, durerile mari, urgențele țării sunt mereu și mereu acoperite de perdele groase de fum. (august 2006)

*

Cât va mai trebui să treacă până ce oamenii vor fi judecați după fapte, până ce numeroșii eunuci spirituali vor fi trimiși acolo unde le e locul, până vom ajunge să schimbăm idei, să vorbim despre cultură și nu despre imbecili? P.S. Și pentru ca veni vorba, trebuie să spun că despre mine au scris foarte mulți oameni de mare calitate, dar și numeroși idioți. De asemenea, sunt personaj în destule jurnale în care mi s-au pus în gură fel de fel de lucruri pe care nu le-am rostit sau gândit. Ca să nu mai vorbesc de insanitățile celor 56 de turnători pe care i-am descoperit în dosarul meu de urmărire. Răspund însă doar de ceea ce am scris și semnat eu cu mâna mea. (august 2006)

*

Cât despre echipa de la Cultura, revista care, spre bucuria mea, a început să deranjeze, fiindcă are o altă opinie despre valori, demnitate, democrație și nu numai, mă simt obligat să spun că sunt onorat să lucrez cu asemenea talente incontestabile care, se știe, au fost fugărite pur și simplu de la ICR, cum nu s-a întâmplat nici măcar pe vremea multimitatului proletcultism. Le sunt de asemenea recunoscător că au avut tăria să luăm împreună de la capăt o publicație care se dovedește a fi foarte necesară. (august 2006)

*

Pe piață a fost aruncată iarăși o veche obsesie îmbrățișată cu ipocrizie de lumea politică, dar, pe bună dreptate, amânată mereu: votul uninominal. Cine cunoaște idolii acestui moment, cât de jos a coborât ștacheta exigenței în toate domeniile se va îngrozi încercând să-și imagineze compoziția unui parlament născut din votul uninominal. Actorii mărunți, maneliștii, fustițele scurte, silicoanele, grangurii locali, baroneții certați cu legea, alți oameni, mai providențiali decât cei de care dispunem în clipa de față, ar compune o lume în comparație cu care Marea Adunare Națională de la începuturile ei ar putea părea congresul Statelor Unite. Fără a mai vorbi de faptul că am asista, practic, la disoluția partidelor, la trecerea în ridicol a tot ce s-a dobândit până acum. Votul uninominal ar fi foarte bun dacă am avea o populație instruită, cu alt standard de viață și cu o altă înțelegere a rolului ei în lume. Când foamea, ignoranța și ura sunt zeii tutelari, libertatea și demnitatea sunt basme pentru adormit copiii și naivii. Până la adevăratul vot uninominal, drumul e foarte lung, dacă, firește, vrem să ne luăm în serios. Deocamdată nu-i pasă nimănui cum se irosesc energiile nației. N-ar fi rău să mai privim din când în când „Parabola orbilor” a lui Bruegel pentru a înțelege mai bine momentul pe care ne este dat să-l trăim. (februarie 2007)

*

Nu cumva zace în fiecare dintre noi câte un mic dictator pe care cultura, educația, mediul în care trăiește nu îi permit întotdeauna să se manifeste? (februarie 2007)

*

De altfel, pe cei mai mulți Revoluția i-a găsit nepregătiți pentru o schimbare atât de radicală. În loc să ridice calitatea limbajului politic, au coborât la nivelul unor politicieni născuți peste noapte, adeseori din lași, turnători și lăudători ai fostei nomenclaturi. Alegându-și în grabă alți stăpâni, au uitat că mai presus de orice ar fi trebuit să pună interesele majore ale țării. Mitingiștii din primii ani postdecembriști s-au metamorfozat cu timpul în autori de apeluri și proteste cu substrat lucrativ, în folosul unor demnitari. Sigur, nu trebuie ignorat faptul că defectele multora din acest spațiu geografic și spiritual sunt mai vechi decât comunismul și, fără un asemenea substrat, nu ar fi fost posibile dictaturile lui Gheorghiu-Dej și Ceaușescu. Lingușitorii de azi nu sunt cu nimic mai prejos, nu sunt mai puțin vocali decât predecesorii lor, iar felul în care se manifestă dovedește cu prisosință cât de adânc și de trainic s-a instalat comunismul cu față balcanică în mintea și în practica anticomuniștilor de azi. Aceștia nu de democrație au nevoie acolo, în adâncurile sufletului lor, ci de stăpân, de un tătuc puternic, capabil să le protejeze liniștea, lenea și sterilitatea. (februarie 2007)

*

Când înfruntările politice devin în fiecare zi tot mai palpitante și surprinzătoare, când taberele se războiesc și se împacă spre a se certa din nou în următorul moment, pe ce politician sau „intelectual angajat” îl mai interesează țara? O țară ce se golește de valori și de forța de muncă, o țară în care sărăcia și incultura ne îndreaptă cu viteză spre zona ireparabilului? Dacă după 17 ani am devenit o mahala a Europei, ce ar mai putea să urmeze? Cui să facem un apel? (februarie 2007)

*

Cine urmărește viața noastră politică postrevoluționară nu are cum să nu fie uimit de monotonia și primitivismul piesei în care autorii, actorii și figuranții se întrec în penibilități. Din decembrie ’89 și până astăzi n-a fost zi fără scandal, n-a fost zi fără o încleștare ridicolă iscată dintr-o întâmplare oarecare ori din derapajul vreunei idei ridicule aruncate în lume de ecranele numeroaselor noastre televiziuni. Oricum, nimic nu este rezolvat până la capăt, orice drum ne duce nicăieri, toate se reiau în zadar și cu sporită înverșunare, încât e tot mai evident că țara este ultimul lucru care îi interesează pe cei ce o conduc. Am intrat cu acte în regulă în Europa, dar, prin toate câte se petrec sub ochii noștri, prin comedia stupidă în care le place politicienilor să joace, nu facem decât să ne îndepărtăm tot mai mult de ea. În absența culturii politice sau a culturii în general, mitocănia și agresivitatea au ocupat întregul spațiu geografic și social, s-au ridicat mai presus de morală sau de orice altă lege scrisă. Toți amenință și țipă, nimeni nu ascultă. Toți cred că au o legătură specială cu poporul, exact cum era convins și Răposatul de la Târgoviște, care se iluziona că îl vor salva muncitorii, că „masele populare” sunt cu el.  (februarie 2007)

*

Conflictul permanent între instituțiile fundamentale ale statului și nesfârșita zarvă între partide, oameni, triburi, bresle creează o impresie de țară neguvernată. Toți dușmanii la un loc nu au izbutit să ne facă atâta rău cât ne facem noi înșine. În acest context, ar fi fost timpul ca intelectualii să se găsească, în sfârșit, acolo unde le-ar fi locul: în față, cu idei noi, cu soluții, nu cu aceleași eterne semnături, ce amintesc de numeroasele apeluri pentru pace lansate odinioară din diverse capitale ale lumii. Mulți sunt lăudători când nu-i obligă nimeni sau se mulțumesc cu postura de bodyguarzi spirituali ai unor personalități politice trecătoare și prea puțin intelectuale. Angrenați în lupta cu inexistentul comunism, cei mai mulți nu văd monștrii care există în jurul nostru și nu se abat de la urmărirea micului sau marelui lor interes. Oricum, la noi există un alt mod de a înțelege libertatea și obligațiile pe care ar trebui să le aibă orice intelectual adevărat. Faptul că, astăzi, cei mai mulți intelectuali nu pot trăi fără stăpân explică și de ce ieri, în fostul regim comunist, nu s-a făcut mai mult pentru dobândirea unor drepturi.  (februarie 2007)

*

Căci dacă peste defectele unui simplu om, peste comportamentul lui dezordonat, mai poți trece, le mai poți ignora, peste cele ale unui președinte lucrul acesta nu e cu putință fără consecințe extrem de grave. În acei ani, când credeam ca sunt util și că adevărul spus fără ocolișuri poate schimba lumea, îmi încheiasem unul din romane cu un îndemn disperat: „Dacă te doare, urlă!” Ce fel de ființe suntem noi dacă renunțăm atât de ușor până și la viață? Atunci eram entuziasmat că reușisem să trec cămila prin urechile acului, să ies câștigător dintr-o nouă înfruntare cu cenzura, să-mi fac, adică, datoria. Azi mă întreb la ce au folosit toate acele înfruntări?  Sigur, nu regret nici candorile mult prea numeroase, nici eșecurile, câte au fost. Mă uit însă la țara asta a noastră după atâția ani și îmi pare un vapor în derivă care merge spre nicăieri. Din cauza gălăgiei de pe punte, nimeni nu aude avertismentele, tot mai puternice, de pericol. De aproape două decenii, doar circ, violență și pierdere în nesemnificativ. Și atâta vreme cât nu avem un țel important, un obiectiv de atins, un ideal îmbrățișat de toți, atâta vreme cât energiile naționale se cheltuiesc pe nimicuri nu ne putem gândi fără teamă la viitor. Mă întreb degeaba, ca de atâtea ori după o experiență cruntă din care n-am învățat nimic, ce fel de oameni suntem, din moment ce suportăm primitivismul și potemkiniadele unor impostori? Ce le datorăm, din moment ce n-au făcut absolut nimic pentru țară? Găzduim, iată, summit-ul NATO. Dacă un ziarist s-ar aventura să străbată la pas traseele șefilor de stat, s-ar îngrozi descoperind jegul și mirosurile ce se degajă din subsoluri, din tranșeele unui oraș aflat parcă în curs de părăsire. Dar dincolo de tranșee?  Cinismul îi împiedică pe șefii de azi să le insufle oamenilor vreo speranță: nici măcar atâta speranță cât au fost în stare sa le insufle maselor, odinioară, părințiilor de sânge și de crez.  (martie 2008)

*

A fost și se subînțelege că va reveni curând în atenție, tema Constituției. Nimeni nu este preocupat de un mărunt detaliu, și anume că ea trebuie respectată în spirit și în literă de vreme ce a fost votată chiar prin referendum. Se discută, în schimb, cum ar trebui să fie noua Constituție, deși, potrivit obiceiurilor pământului, după un timp, nici ea nu va mai fi bună. Fiecare legislatură cu Constituția ei! Până atunci, pe lista națională de obsesii politice au mai fost bifate încă două: votul uninominal și pactul pentru educație. Și pentru că votul uninominal a fost legiferat, nu am nicio îndoială că, în sfârșit, va începe să funcționeze legal și cu toate motoarele fabrica de baroni locali. O nouă clasă politică se poate naște doar într-un alt climat care nu are nicio legătură cu cel din România. Cei vechi trebuie chipurile schimbați, iar tinerii, cel puțin așa cum au dovedit-o democrat-liberalii, sunt adepții supunerii și ai unanimității… Cât despre „Pactul pentru educație”, sunt multe de spus. Oricum, m-au impresionat entuziasmul și unanimitatea, semn că era suficientă o singură semnătură: a președintelui. Sau mergea și fără aceasta. Fiindcă toată echipa a îmbrăcat, în sfârșit, culorile clubului din care cu adevărat face parte. Căci, așa cum am mai spus și cu alt prilej, în afară de înmormântări, ne reușesc formidabil începuturile! Și proiectele entuziasmante care se uită înainte de a se fi uscat cerneala semnăturilor. Sigur, poți să-ți propui orice, întotdeauna vor exista naivi care să te creadă. (martie 2008)

*

Din când în când, în prag de campanie electorală, se poartă cătușele tot așa precum odinioară bătrânii indieni purtau la brâu scalpurile adversarilor. Încet, încet, penibilul depășește cam tot ce se poate imagina chiar și aici, pe malurile tristei noastre Dâmbovițe. ”. (aprilie 2009)

*

Nimeni nu acceptă sfaturi, dar toți primesc bani: deci banul e mai valoros decât sfaturile. Și asta se vede în orice gest, în orice decizie: nu România e importantă, ci averea ei! Țara a devenit un fel de sumă a incompetenților, figuranților, hoților și lașilor. Sigur, este dreptul fiecărui om să-și spună opinia, dar nenorocirea este că doar aceștia sunt crezuți și ascultați din simplul motiv că și cei ce decid fac parte din aceeași familie de spirite. Nu contează pregătirea, profesionalismul, ci, ca odinioară, carnetul de partid. Așa se face că totul este cârpeală și improvizație. În „epoca de aur” o asemenea bulibășeală se numea „rotirea cadrelor”. (aprilie 2009)

*

La ora când scriu aceste rânduri, comuniştii basarabeni arestează, falsifică, brutalizează, îi acuză pe alţii pentru propriile eşecuri. Generalul KGB Vladimir Voronin, transferat pentru o misiune pacificatoare în Basarabia, conduce ostilităţile cu metodele ştiute şi îndelung verificate de la marea Revoluţie din Octombrie încoace şi până când, în Europa, comunismul şi-a dat obştescul sfârşit. El a mai rămas doar în Basarabia asemenea malformaţiilor păstrate în spirt în sălile de medicină Legală pentru a le servi studenţilor ca material didactic. Cu alte cuvinte, pentru a le demonstra că în lume au mai ex­istat şi asemenea erori umane. Cât despre Voronin, păcat că îşi ex­ersează ura pe o provincie românească atât de greu încercată, care, în sfârşit, şi-a pierdut bine cunoscuta, ba chiar proverbiala răbdare. Sfidând constrângerile, tinerii basarabeni au dovedit că nimic nu se poate obţine fără luptă. („Fără frică, fără comunism!“ – scria pe una dintre pancarte.) Totul este cum vor gestiona victoria, care, în ciuda arestărilor şi intimidărilor, nu cred că va întârzia. Probabil că vor avea multe de învăţat din ex­perienţa noastră, din toate câte s-au petrecut în România după Revoluţie. Căci la noi, în ciuda sacrificiilor atâtor sute de tineri, s-a pierdut pasul. Mai mult, au învins cei ce n-au luptat încât, încet şi sigur, mitocanii, veleitarii şi impostorii şi-au impus dominaţia. Cei ce ne acuză de implicare în revoltele din Moldova în sinea lor sunt convinşi că ai noştri n-au avut nici o legătură cu acestea. (aprilie 2009)

*

Revenind, în ceea ce mă priveşte, mi-e imposibil să uit lumea prin care am trecut şi să refuz să văd ce se întâmplă în jur, cine se impune în mediul politic şi cine se face că nu vede invazia mitocăniei, agresivităţii şi inculturii. Pentru mine, Vanghelie este doar un pseudonim al celor ce încep să însemne din ce în ce mai mult pe scena politică, al celor ce ţipă. Acum câteva zile, spre ştiinţa patriei, a ţipat şi „politicianul“ nostru: „Îi călcăm în picioare!“ Este, în realitate, modul în care acesta „îşi aduce aportul“ la bunul mers al partidului şi al politicii în general. Şi totuşi, cu trecerea vremii, văzând degringolada din jur, sărăcia, incompetenţa şi amatorismul, deşi nu aş dori, sunt obligat să mă întreb dacă nu cumva personajul nostru are dreptate: „Românii vrea mici, nu hamburgher!“ de fapt, mulţi au încercat să mă convingă că, dacă are berică, mici, sarmale şi pe cine să înjure, pe cine să arunce vina, românul se linişteşte imediat. Cu aceleaşi produse comemorăm eroi, prăznuim sfinţi, sărbătorim zilele importante ale naţiei… (mai 2009)

*

Astăzi, diferența este că oamenii, chiar membrii de partid, sunt alungați în străinătate de mizeria, de incompetența și nepăsarea celor ce ne păstoresc destinele. Dar dacă vrei să rămâi în țară și să urci în diferite funcții, nu poți evita carnetul altădată roșu. După ce a asmuțit tinerii împotriva bătrânilor, pe salariați contra pensionarilor, pe angajații obișnuiți contra militarilor și magistraților, pe bolnavi contra medicilor, pe cei cu salarii mici contra celor cu salarii mari și așa mai departe, acum, minunații noștri conducători ne propun o altă înfruntare: a nemembrilor de partid contra membrilor. Nimeni nu poate contesta că, de o jumătate de an, cam acestea sunt principalele succese pe care le poate raporta Alianța. (iunie 2009)

*

Țara, din ce în ce mai izolată, mai refractară spiritului, rămâne, ca de obicei, în seama ţânţarilor politici până în clipa când Cel de Sus, cum s-a mai întâmplat de atâtea ori în istorie, îşi va aminti iarăşi de noi. Încet şi sigur au dispărut performerii din toate domeniile: şcoala şi cercetarea ştiinţifică sunt ignorate, umilite, în sport nu mai însemnăm nimic, agricultura este sabotată, risipim contra unor preţuri ridicole cam tot ce se poate, ne-a mai rămas ceva apă pe care, iată, o vindem ungurilor. Bişniţarii şi proştii dau tonul pretutindeni, căci subtilii s-au retras, nu le pasă, au sacii în căruţă, iar mecena lor este, se ştie, foarte darnic cu impostorii. Mitocanii şi brutele sunt în cea mai bună formă, se bat nu numai pe stadioane, ci au ajuns să agreseze, pe lacul Snagov, lotul olimpic de canotaj, iar în pădurea Băneasa, pe campioana olimpică la maraton care tocmai se antrena. O Românie abandonată brutelor, incompetenţilor şi nesimţirii, o ţară care importă tot şi pe care seceta şi inundaţiile o năpăstuiesc neîncetat, cu schimbul. Iar dacă vom continua tot aşa, din această epocă politică va rămâne un singur lucru demn de zilele pe care le trăim: scrisul cu… oi! din moment ce tot suntem mioritici!… A fost, iată, o nouă realizare, memorabilă, a celui ce a salvat naţia de gripa aviară: Gheorghe Flutur. Atât generalul Potemkin, cât şi Ceauşescu ar muri de invidie. Am făcut o revoluţie ca să ajungem la scrisul cu oi, iar pe oamenii cu carte să-i recomande ignoranţii. „Avem nevoie de oameni ca Severin“, ne avertizează, de pe toate gardurile, Marian Vanghelie.Tot el garantase nu demult şi pentru ministrul Învăţământului! La ce îţi foloseşte şcoala, când poţi beneficia de un asemenea auswe­is? (iunie 2009)

*

Am crezut că Revoluţia va veni cu orice altceva, dar nu cu minciună şi ură. Libertatea a fost un pretex­t pentru denigrare şi jaf. Dosarele Securităţii, uriaşele depozite de ură, de jeg şi minciună sunt mai eficiente astăzi decât atunci când au fost întocmite. Cui îi mai pasă de idealurile celor care au murit în închisori, la Canal sau în munţi? Cui îi mai pasă, în realitate, de această ţară? Mai este cineva creştin din moment ce nimeni nu ştie să ierte sau măcar să înţeleagă? Nulităţile, veleitarii şi frustraţii distrug tot ce poate fi distrus: vârfuri, modele, mituri. Paraziţii trebuie să trăiască bine, cu orice preţ. Şi pentru asta au nevoie de victime importante. Căci dacă s-ar înjura între ei nu i-ar băga nimeni în seamă. Sigur este că, de douăzeci de ani, au dispărut zâmbetele, bucuria unor victorii, încrederea şi speranţa. Şi că dosarele sunt la fel de utile ca în primii ani postrevoluţionari. Se deschid în rate, la cererea unor binevoitori care vor cu orice preţ „adevărul“. Neavând pe ce să se urce pentru a fi văzuţi, se caţără pe dosare. Şi tot cu ajutorul lor îşi fac loc în faţă. Din păcate, Mitică al lui Caragiale sau Mitică al nostru nu mai are umor, este ţeapăn, vigilent, important; costum gri, cravată roşie, pantofi ascuţiţi. El nu are nevoie de adevăr. El vânează un post de consilier pe undeva şi face totul să ajungă în parlament. Căci, pe cei de azi, nu adevărul, marile lor calităţi profesionale sau dosarele curate i-au propulsat în parlament, în guvern sau în diverse alte fotolii. Esenţial li se pare să strângă destui bani nu numai de dragul prosperităţii partidului, ci şi pentru mici şi sarmale – cele mai eficiente „argumente“ electorale ale zilelor noastre. Au mai rămas puţine personalităţi nepătate. Deocamdată. Căci suntem în campanie electorală şi am toate motivele să cred că până în decembrie nu va rămâne nimic nemurdărit. Erei ticăloşilor, de care vorbea Marin Preda, i s-au adăugat încă două decenii. Avem oare excepţii de la această tristă regulă? Mă încăpăţânez să cred că da, în ciuda a tot ce se petrece sub ochii noştri. (iulie 2009)

*

Urmărind munca guvernului, îmi vine în minte un exemplu cu care demult de tot, la stagiile de psihiatrie, un laborant ne ex­plica nouă, studenţilor, viziunea lui asupra ergoterapiei la bolnavii psihic. „Aduci un camion cu nisip, împarţi nebunii în două grupe şi îi pui la treabă: unii descarcă nisipul în timp ce alţii îl încarcă la loc, în acelaşi camion. Cum n-aţi înţeles?, se mira el. Important e să meargă treaba!“ Cât despre viitor… Acesta este un cuvânt absent din vocabularul politicienilor români. Prin decembrie, când se vor schimba multe lucruri, inclusiv coaliţia, va începe, în buna tradiţie, reformarea reformelor care au mai fost reformate într-o „Românie modernă“. Şi aşa mai departe. Mahalaua a învins definitiv, iar cei ce îi cunosc forţa ştiu deja cum vor arăta viitoarele reforme şi cine le va face. Căci incultura, agresivitatea şi prostia sunt transpartinice. În acest context, dar dintr-o altă perspectivă, merită pomenită şi consemnarea lui D.H. Lawrence: „M-a cuprins melancolia gândindu-mă la viitor, aşa că m-am apucat să fac dulceaţă de portocale. Este uimitor cum te înveseleşti când rupi feliile de portocale sau când freci podeaua“. Mai ales când ştii să mânuieşti şi mopul. Ca în filmul nostru. (septembrie 2009)

*

În vremea asta, reformatorii simt nevoia să modifice tocmai Constituţia pe care, de altfel, nu au respectat-o niciodată! În fond, o „ţară muribundă“ – vorba preşedintelui ei –, de ce să mai aibă nevoie de o nouă Constituţie? Poate, eventual, de marşuri funebre. Iar apoi, fuşereala, incompetenţa, neruşinarea şi dispreţul pentru lege, valoare şi performanţă sunt transpartinice şi nu dispar odată cu schimbarea legii. Unii au făcut legătura între modificarea Constituţiei şi un gând ascuns de dictatură. Dar pentru a stăpâni, a dicta, nu e nevoie să schimbi Constituţia, ci să găseşti lichelele potrivite, dispuse să execute ordinele. Iar la noi, unde partidele au ajuns să fie privatizate, nu se pune problema unei crize: vizionarii, reformatorii ne-au prisosit întotdeauna. Îi vedem, râdem de ei, dar nu facem nimic pentru a-i opri. Mai mult, starea în care ne găsim la două decenii după Revoluţie ne poate conduce şi la concluzia că atâţia oameni au murit doar pentru a le da o şansă veleitarilor şi psihopaţilor, celor ce ascund în subconştientul lor apreciabile cantităţi de napalm spiritual. Cu toate că puţini dictatori au murit liniştiţi în patul lor, fără să fie otrăviţi sau împuşcaţi, dictatura rămâne o mare tentaţie. Căci ridicolul nu ucide. Şi nici dispreţul cu care dictatorii îşi tratează lichelele. De altfel, faptele multora dintre ei au depăşit aşteptările oricărui scriitor. (octombrie 2009)

*

Căci astăzi, nu aceia care au luptat au importanţă, ci cei care au vorbit despre luptă şi despre ţară. De altfel, se fură şi se minte în numele dragostei de ţară, a nevoii de reforme, fără odihnă sunt înlocuiţi „oamenii lor“ cu „oamenii noştri“, astfel încât haosul a atins desăvârşirea. În afară de propriile fotografii, pentru simplul fapt că n-au făcut nimic în ultimele două decenii, veleitarii nu pot oferi decât promisiunea unor reforme. Toate instituţiile statului au fost făcute praf. Nimeni nu respectă nimic, nimeni nu are teamă de nimic. Fluturând asigurarea că într-un stat democratic, membru al UE, nu este posibilă dictatura, veleitarii au reuşit să reducă treptat la inactivitate exact instituţiile statului de drept. Dar nu veleitarii poartă principala vină, ci lichelele care se ascund în umbra lor netezindu-le drumul. Din păcate, cei mai mulţi dintre noi s-au obişnuit să renunţe la demnitate, acceptând să se vândă la un preţ de nimic şi, mai ales, să nu se implice. Între demnitate şi mizerie există o incompatibilitate totală. În locul pâinii şi al salariilor decente, oamenilor li se oferă reforme absurde şi modernizări la înălţimea reformelor. Vor avea profesorii, medicii, magistraţii salarii şi condiţii de muncă pe măsura nevoilor lor dacă se va face parlament unicameral? Va deveni agricultura mai performantă dacă vom schimba Constituţia? Vor fi mai puţine clanuri mafiote dacă aceasta se va rescrie pe gustul unui singur clan? I-au împiedicat oare constituţiile de până acum să jefuiască ţara? Dacă vrem să mai existăm, va trebui să ne reîntoarcem departe în timp la înţelepciunea marilor dascăli ai Şcolii Ardelene care au înţeles că viitorul unei naţiuni depinde numai şi numai de ştiinţa de carte. (octombrie 2009)

*

Sigur, lumea nu este cum am dori să fie. Îşi are ritmurile şi căutările ei, care nu coincid întotdeauna cu ale noastre. De cele mai multe ori, îi place să se lase minţită pentru a nu fi obligată să-şi asume răspunderea. Alteori nu îşi dă seama că odată cu votul îşi vinde la un preţ de nimic şi viitorul. Dar la noi, viitorul este o noţiune de care, în realitate, nimeni nu este preocupat. Mâine? Vom vedea mâine! Oricum, după cinci decenii privesc un film pe care l-am mai văzut de câteva ori. Tot un rai al impostorilor şi diletanţilor, însă mult mai mare, mai consolidat. Doar chipurile sunt altele şi, desigur, îmbrăcămintea. În paralel, ca şi atunci, un alt teritoriu, imens, al celor care nu înţeleg ce li se întâmplă. Sau nu vor să înţeleagă. Totuna. Mă reîntâlnesc cu aceleaşi întrebări, dureri şi spaime la care, în urmă cu o jumătate de secol, credeam că există soluţii, răspunsuri. Şi astăzi mă încăpăţânez să cred acelaşi lucru, însă ştiu prea bine că răspunsurile le găsesc doar cei ce le caută. Din nefericire, noi aşteptăm, ca întotdeauna, să ni le dea alţii. (ianuarie 2010)

*

Sigur, nu mă întorc înapoi împins de vreo nouă nostalgie pentru cercetare. De acum nu se mai poate face nimic. E mult prea târziu. Tristețea enormă care mă urmărește este că nici astăzi, dacă aș mai avea anii de atunci, căci pasiunea a rămas, nu aș putea face nimic în cercetare. Mai mult, aș fi fugărit, cum sunt toți medicii, în străinătate, de niște indivizi de o ignoranță „enciclopedică“ și de o aroganță de care numai proștii sunt capabili. Despre cercetare se vorbește, cum am mai spus, numai când vine vorba despre DNA sau despre ANI. Doar aceste două instituții, ce țin, indiscutabil, de o epocă a infantilismului politic, mai justifică în vocabularul curent, păstrarea acestui cuvânt. Din păcate. (septembrie 2010)

*

Mă gândesc deseori la observația profesorului meu și la faptul că de atunci încoace numai de activiști ignoranți și fuduli a avut noroc această țară. Dacă, de exemplu, medicii pleacă, iar populația care mai rămâne în țară este lăsată pradă bolilor cronice, accidentelor dintre cele ce nu se mai petrec nici la aborigeni și, desigur, morții, cum pot fi numiți cei ce au creat și mai întrețin această situație? Adică cei ce omoară cu mâinile altora? Trăim într-un stat care nu mai există decât pe hartă, condus de un guvern ridicol, capabil doar să emită ordonanțe idioate, precum aceea care poartă numărul 58/2010. Nefiind în stare să accepte sfaturile specialiștilor, el se răzbună ținându-i la cozi aberante pe cetățenii care nu se grăbesc să moară. Din nefericire, ceea ce se întâmplă se va mai întâmpla, vorba înțeleptului biblic, atâta vreme cât cei ce stau la cozi, cei ce mor cu zile, cei ce rabdă de foame, cei nenorociți de ape etc., etc. se vor limita la a spune cu resemnare „Așa-i în Romania!“ sau „Numai în România se poate întâmpla așa ceva!“. Oricum, câteva din idealurile postrevoluționare s-au îndeplinit: „Moarte intelectualilor!“ și „Nu ne vindem țara!“ pot fi bifate. Intelectualii lipsesc de unde le-ar fi locul sau, lăudând faptele celui ce ne dirijează destinele, sunt ca și morți. Protestele și adevărul strigat fără ezitare le-au lăsat în seama raperilor și a cântăreților hip-hop. Țara a fost vândută la bucată, și ce a mai rămas din ea se negociază în Parlament, pe voturi. Dacă mai avem puțină răbdare, în curând, la Borș, la Nădlac, la Albița sau la celelalte puncte de frontieră, adevărații stăpâni vor scrie cu litere mari: „For rent“. (septembrie 2010)

*

Privind lucrurile prin obișnuita lentilă dâmbovițeană, ar trebui să spunem că nu există niciun motiv de panică: oricum suntem în urmă cu o sută de ani. Iar apoi, cei ce ne conduc, niște activiști șmecheri, inculți și fuduli se simt mult mai bine în veacurile de mult depășite. Țara, istoria și civilizația ei nu le spun absolut nimic. Și nici cuvinte ca performanță, specialiști, școală. Au lipsit de la Revoluție, la școli și facultăți au mers numai după diplome, iar într-un timp foarte scurt au reușit să facă în așa fel încât toate să meargă pe dos, astfel că uneori ești pus în situația de a te întreba dacă n-ar trebui să-i dorim răul acestei țări pentru ca lucrurile să se petreacă invers. După două decenii am revenit la mentalitatea de lagăr, la „fiecare se salvează cum poate“. Ura și agresivitatea au pătruns peste tot, chiar și în unele lăcașuri de cult. (septembrie 2010)

*

Toate câte se întâmplă dovedesc cu prisosință că lumea politică este dominată de niște afaceriști penibili, nerușinați, interesați doar de propria lor situație. Marile rezolvări, afacerile de orice fel se petrec în umbră, fără participarea justiției. Adică, nu se poartă ca niște oameni politici ce răspund de o țară, de viitorul și de demnitatea ei, ci precum niște bișnițari mărunți care sunt convinși, ca toți cei ce i-au precedat, că au legături definitive cu eternitatea. Niciun proiect de ieșire din criză, nicio idee în afară de reduceri și tăieri de salarii sau impozitări. Țara există doar pentru ca s-au născut ei. Pe palierul lor de activitate, acești „oameni politici“ nu sunt mai buni, mai eleganți și mai profesioniști decât conaționalii noștri din statele de unde sunt expulzați. Țara nu-i decât o vorbă pe care nu o înțeleg și nici măcar nu încearcă. Dar periodic, de ochii lumii, dau câte un spectacol de… democrație, deși s-a dovedit clar că fiecare  ministru este încă o șansă ratată pentru țară. În zilele acestea, piesa jucată s-a numit Remanierea.  (septembrie 2010)

*

Am avut privilegiul ca Mircea Iorgulescu, alături de alţi patru mari critici de la „România literară”, să scrie despre romanul meu de debut, „Absenţii”. Şi tot lui Mircea Iorgulescu i s-a cerut să prefaţeze ediţia definitivă a „Feţelor tăcerii”, roman apărut nu demult în colecţia „Biblioteca pentru toţi”. Dar nu acestea ne-au legat, ci multe alte întâmplări care alcătuiesc o viaţă. În ultimii ani, când boala se dovedise imposibil de oprit, „vorbeam“ prin e-mail aproape zilnic. Am toate motivele să susţin că un om poate fi cel mai bine cunoscut în asemenea împrejurări, când moartea este o prezenţă concretă dictându-i fiecare gest. Şi trebuie să spun că a fost nu numai un intelectual de mare clasă, ci şi un luptător extraordinar. Până în ultima clipă a vieţii, când a fost nevoit să-mi scrie „Uf! Nu mai pot“, a trăit printre proiecte literare, obsedat de adevărul său, de ţara de care nu s-a despărţit nicio clipă. Din nefericire, ţara se desparte treptat de tot ce înseamnă valoare, educaţie, cultură. La fel ca în anii de după război, propagandiştii au murdărit totul. Drumul de întoarcere spre adevărata cultură va fi extrem de dificil, dar nu imposibil dacă, în sfârşit, românii îşi vor lua în primire ţara. (iunie 2011)

*

Aşa stând lucrurile, prinşi de comerţul româno-maghiar, cred că a trecut neobservată propunerea unui important gânditor portocaliu, de înfiinţare a unui minister al Competitivităţii. Personal, n-am reuşit încă să aflu care i-ar fi atribuţiile, dar, ca întotdeauna, ideile mari îşi găsesc până la urmă drumul. Mai ales în România, unde s-a născut absurdul. Căci, la noi, niciodată nu e important de ce trebuie făcut un anume lucru, ci pentru cine trebuie… Cât despre competitivitate, dacă este vorba de ţară, locul nostru e sigur, din păcate: ultimii sau penultimii cam la toate. Chiar şi acolo unde odinioară eram în frunte, şi am fost la destule capitole, am revenit pe locurile respective. La mortalitatea infantilă, bunăoară, am ajuns pe primul loc în Europa. (iunie 2011)

*

Aici, pe Dâmboviţa, sunt la modă guralivii, pitoreştii, cei cu „i-am spus-o“ şi „i-am tras-o“. Nu are importanţă ce ai scris, ce ai făcut, ci cu cine te-ai dat. De două decenii nu încetez să mă mir văzând cine sunt procurorii şi judecătorii timpului nostru şi unde ne-au dus. Ca om, am trăit multe înălţări şi căderi, suişuri şi prăbuşiri spectaculoase. Căci, se ştie, lumea, grăbită, îi consumă cu aceeaşi poftă şi pe cei buni, şi pe cei răi. Şi toate aceste jertfe nu rămân fără consecinţe. Din păcate, şi aici facem excepţie. Să fie oare un blestem? Ne izolăm tot mai mult, nu mai comunicăm cu nimeni pentru simplul motiv că am încetat să mai comunicăm între noi. „Totul este eşuat în această ţară. Asta e singura ei originalitate“, spusese mai demult Cioran. Deşi mi-aş dori, deocamdată nu găsesc niciun argument să-l contrazic. (iulie 2011)

*

Cu mulţi ani în urmă, în perioada în care eram secretar general de redacţie la „Tribuna”, era obligatoriu ca de pe prima pagină să nu lipsească portretul Conducătorului şi, desigur, editorialul consacrat ultimei sale cuvântări. Şi atunci, nu doar cuvântările, ci şi întâmplările erau previzibile, se repetau uneori până în cele mai mici detalii. Un coleg cu mult umor scria dinainte editorialul lăsând un loc liber pentru a-l completa ulterior cu numele localităţii în care Tovarăşul urma să ţină cuvântarea, rezervând, de asemenea, şi câteva rânduri pentru citatul din ea. Uneori nici pentru acesta, căci nimeni nu era preocupat de ce a zis Conducătorul care, dacă vorbea liber, plimba aceleaşi îndemnuri prin toate localităţile şi în toate vizitele de lucru, unde era aşteptat cu şosele proaspăt asfaltate, pomi vopsiţi etc., aşa cum începe astăzi să fie întâmpinată şi metastaza prezidenţială, dl Emil Boc inauguratorul. Aşadar, toate se repetă cu oarecare exactitate, chiar şi întrebările care-ţi vin involuntar în minte. Fără îndoială, şi în prezent, diversiunile, argumentele celor ce apără citadela puterii sunt previzibile, căci nimic nu e bun: justiţie, presă, poliţie, armată, tineri şi pensionari, medici, profesori, adică tot ce mai mişcă în acest spaţiu geografic. Nu cred să existe tâmpenie care să nu se fi repetat ori să nu se fi spus încă. Mereu şi mereu acelaşi déjà vu. „Era ticăloşilor“ – despre care vorbea Marin Preda – este mai înfloritoare ca oricând. De ce am ajuns iarăşi pe mâna lor la nici două decenii de la Revoluţie? (august 2011)

*

Astăzi, fac imposibilul să-mi regăsesc ţara din suflet, ţara pe care am visat-o şi am aşteptat-o cu răbdare întreaga viaţă. Pe cei ce au luptat pentru a-i readuce hotarele în limitele fireşti sau pe cei ce au construit tot ce a existat sau încă se mai poate vinde, ţara i-a transformat în cerşetori. Unii, la propriu, îţi arată disperaţi şi ruşinaţi taloanele de pensie şi reţetele care nu mai pot fi onorate. România este risipită în lume, trăieşte cerşetorind pe la marile porţi. Nu se mai afirmă prin spirit, sport sau hărnicie, ci prin hoţi, curve şi bişniţari. În locul demnităţii şi îndrăznelii alege mereu suferinţa. Cu toţii ştim ce ar trebui făcut înainte de a fi foarte târziu, dar nimeni nu mişcă un deget. Acelaşi doctor, Yalom, spune că „pentru a deveni înţelept trebuie să înveţi să asculţi câinii sălbatici care latră în pivniţa ta!“ Din păcate, de atâtea ori m-am iluzionat că aceşti câini există şi latră, dar de câţiva ani am ajuns să mă întreb dacă la noi mai este valabilă vreuna din înţelepciunile, legile şi practicile altora. (august 2011)

*

Fiindcă vorbim despre ce le-am mai putea arăta turiştilor, pe lângă „traseul roşu“ (pe urmele lui Ceauşescu), una din marile aberaţii ale acestui moment este tentativa unora de a înfiinţa muzeul comunismului, cel mai convingător argument că enoriaşii lui n-au nicio legătură cu realitatea. Care realitate ne demonstrează cu cifre că în actualele condiţii, Ceauşescu ar câştiga alegerile din primul tur! Priviţi cu toată obiectivitatea, suporterii muzeului nu sunt decât nişte bieţi propagandişti de partid care se bazează pe marea ignoranţă a celor ce ar putea finanţa un asemenea proiect. Iar apoi, când dezafectezi spitale, când comasezi universităţi şi desfiinţezi şcoli, când o mare parte dintre acestea nu au aviz de funcţionare, numeroase cursuri ţinându-se „provizoriu“ în case ţărăneşti, iar multe dintre maşinile ce ar trebui să trasporte elevi sunt pe butuci, nu cred că un asemenea muzeu este prioritar. Comunismul sau ce a fost el este, fără îndoială, o parte a istoriei noastre, şi nu va putea lipsi din niciun manual de istorie, dar important este şi cine scrie acest delicat capitol. Oricum, studiul lui trebuie lăsat în seama cercetătorilor şi nu a activiştilor verzi-portocalii, care, în anii cei mai trişti, au trăit prin zonele selecte ale Capitalei fără să fi aflat ce au însemnat cartelele de carne, pâine, ulei şi zahăr. Ca să nu mai vorbim despre CV-urile părinţilor acestora… (septembrie 2011)

*

De zeci de ani s-a cultivat atâta ură şi atâta ignoranţă, încât avem nevoie de alte muzee, de multă cultură pentru a uita ce a fost şi, mai ales, ce este. Iar apoi, nu ne grăbeşte nimeni şi nici nu există pericolul să se reîntoarcă această orânduire în condiţiile feudalismului nostru şi a sclavagismului spre care ne îndreptăm. Aşadar, înainte de a face primul pas spre o asemenea aiureală propagandistică, ar trebui să privim cu răspundere în prezent, dar şi în trecut, spre a vedea ce a mai rămas din urmele trecerii noastre prin istorie, căci eroii adevăraţi au fost aruncaţi de pe socluri de către nişte bieţi pigmei care n-au ştiut niciodată că, înainte de a fi europeni, am fi obligaţi să fim români! Că trebuie să trăim într-o ţară adevărată şi nu într-un spaţiu al tuturor clanurilor şi bişniţarilor. (septembrie 2011)

*

Din păcate însă, recădem prea repede pentru a deveni ceea ce am fost, ne împăcăm mult prea uşor cu propriile defecte. Este şi motivul pentru care în scurt timp am pierdut o mare parte din ceea ce câştigasem prin curaj şi inteligenţă, am cedat teritorii fără să tragem un glonţ pentru că şi conducătorii acelor timpuri, în ciuda sonorităţii numelui lor, s-au risipit într-un politicianism penibil, lăsându-se în seama drobului de sare care, până la urmă avea să cadă, a văicărelii neîncetate şi, fireşte, a resemnării. Cei puţini care am mai rămas din generaţia mea ne-am început viaţa sub o dictatură şi avem toate şansele să o sfârşim sub alta, doar aparent diferită, nuanţele schimbând uşor percepţia celor superficiali. (octombrie 2011)

*

Prin urmare, este România aşa cum o descriu toţi cei ce se ocupă de noi în clipa de faţă? Fără îndoială, este şi aşa, mai ales că nimeni nu se străduieşte să-i prezinte şi cealaltă faţă. Acel „protest“ din Piteşti ne exprimă exact cum suntem acum: fără nicio încredere în noi, fără vreo certitudine, fără vreun proiect de viitor. Şi asta pentru că tocmai cei ce ar trebui să ne arate drumul tac sau lipsesc, iar alţii chiar au reuşit să convingă o parte a naţiei că locul lor este în altă parte, undeva în lume, că imnul României este agresiv, miturile noastre false, la fel ca şi istoria. Fiindcă pe soclurile marilor înaintaşi s-au căţărat impostorii şi veleitarii. Cum să ne respecte alţii când nu ne respectăm noi înşine? Este imposibil de realizat un recensământ al proştilor, dar cei mai vizibili sau idioţeniile cele mai evidente sunt cunoscute de oricine, astfel că este la îndemâna tuturor să descopere că răul şi hoţii cei mai mari se află în ţară şi nu în Franţa sau aiurea. Nu românii din metrourile pariziene îi fac cel mai mare rău României, ci aceia de pe coasta de Sud a Franţei. Printre alţii… din păcate, generaţia mea se poate recunoaşte în demonstrantul solitar de la Piteşti. Căci, culmea ironiei, am ajuns iarăşi în situaţia de a fi stăpâniţi de activişti aroganţi şi inculţi, trăindu-ne dramatic eterna corigenţă la istorie. (octombrie 2011)

*

La Sibiu, cu ocazia canonizării lui Andrei Şaguna, preşedintele patriei noastre spunea cu siguranţa-i obişnuită: „Şaguna a înţeles că şcoala, educaţia, cultura sunt elemente de perenitate ale unui popor“. Din păcate, sub preşedinţia Domniei Sale, tocmai aceste „elemente de perenitate“ s-au distrus cu furie, astfel că România ex­istă mai mult în geografie. Căci nimeni nu respectă nimic, nici legi, nici credinţe, nici valori, nici trecut, iar de viitor nu mai poate fi vorba. Cei buni părăsesc ţara, iar „învingătorii“ umilesc, omoară, batjocoresc, fură şi ameninţă de la înălţimea banilor, a averilor ori a săbiilor ninja. Restul populaţiei îşi trăieşte viaţa pe la cozi: mulţi se poartă ca sălbaticii, se bat pe moaşte, pe apă sfinţită, tigăi şi cratiţe, pachete şi daruri de orice fel, pe tot ce se promovează cu reducere. Adică din nevoia de a supravieţui. (noiembrie 2011)

*

Cu prilejul sfinţirii lui Andrei Şaguna, de exemplu, am aflat cum râde şi cum hohoteşte Traian Băsescu rătăcit printre popi, şi nu ce a făcut acest uriaş prelat, sutele de şcoli înfiinţate, bursele şi publicaţiile pe care Ardealul i le-a datorat. E drept, nu-i un sezon al şcolii… Țara noastră are guvern, un guvern de formă precum sunt şi toate celelalte instituţii care acţionează de parcă s-ar afla în exil. Şi, într-un fel, se află, căci popularitatea, 10 la sută, cam asta înseamnă, dincolo de faptul că adevăraţii conducători, cei ce dau ordinele şi urmăresc executarea lor, locuiesc departe, peste mări şi ţări, iar dintr-un birou oarecare de la FMI ştiu ce a mai rămas de vândut, ce mai trebuie sacrificat pentru victoria globalizării. (noiembrie 2011)

*

În zilele acestea s-a vorbit mai mult ca oricând despre umilință. Discuția a fost provocată de președintele patriei, care a ajuns la concluzia că deține funcția cea mai expusă umilințelor. Cu alte cuvinte, din perspectiva sa, numai președinte să nu fii!
În ceea ce mă privește, mă grăbesc să recunosc sincer că nu mă simt bine când nu numai cei ce conduc Statul sunt, pe drept sau pe nedrept, umiliți, ci și orice sportiv, artist, om de știință, simplu cetățean, căci vorbele respective, dar și faptele celui care le-a iscat se răsfrâng și asupra mea. Mulți ani, așadar, am dus în spinare, indiferent pe ce meridian ne-am fi aflat, vina de a trăi în regimul Ceaușescu, de a suporta teroarea și, firește, comunismul cu particularitățile lui balcanice. În același timp, marii lumii îl primeau, îi satisfăceau toate capriciile, pe când noi, simpli cetățeni, gazetari, scriitori, specialiști, ce vom fi fost, suportam acuzația de a-l avea în fruntea statului. El vindea, la propriu, cetățeni români de diferite etnii, dar nimeni nu sufla o vorbă despre cumpărătorii care erau la fel de vinovați. Până și dizidenții, în lumea dizidenților, mai târau după ei „prestigiul“ țării. După Revoluție, am cărat în spinare mineriadele așa cum li s-a părut multora, și nu faptul că l-am răsturnat pe cel mai brutal dictator și că libertatea a fost plătită cu sânge. Astăzi, suntem obligați să suportăm izolarea, mahalaua și degradarea pe care le datorăm clasei politice „în frunte cu…“ sau „sub conducerea înțeleaptă a…“ – ca să folosesc foarte potrivitele sintagme ale activiștilor de altădată. A fost la îndemâna oricui să observe că fiecare intervenție a președintelui a fost, vorba poetului, „lung prilej de vorbe și de ipoteze“. (martie 2012)

*

Ca bărbat cu cea mai importantă misiune în stat nu a știut să ierte și să înțeleagă, prin urmare, era firesc ca la rândul său să nu fie iertat. S-a văzut că președintelui îi place lupta, dar dacă nu stăpânești toate armele, poți pierde ușor, mai ales când din arsenal îți lipsesc generozitatea, prietenia, compasiunea, înțelegerea și respectul pentru adversar. Din Evul Mediu încoace, sau din epocile în care existau doar stăpâni și slugi, obiceiurile s-au mai schimbat până și în mica noastră Valahie, chiar dacă nu toate. Așa că să te păzească Cerul de răzbunarea slugilor care, la noi, cum reiese din opera gazetărească a unora, sunt în așteptare, cu bagajele făcute, deși cocoșii n-au cântat a treia oară. În același timp, o altă parte a servitorimii dă semne grave că și-ar pierde memoria, iar nu puțini lucrează din greu la biografii noi revăzute mult și adăugite, contrar învățămintelor istoriei – că prin șmecherii poți câștiga o luptă, două, dar nu și războiul. Prin urmare, m-am oprit asupra câtorva dintre amănuntele pe care le-am observat urmărindu-i la televizor evoluțiile zilnice pentru că, sincer, mă preocupă tristețea prezidențială, mai ales că nu o dată m-am întrebat care sunt cauzele ei și dacă îl tulbură sau preocupă într-o mai mare măsură și tristețile noastre, dacă pentru Domnia Sa acestea au vreo importanță. Personal am schimbat cu Domnia Sa vreo trei fraze o singură dată, când m-a „eliberat“ din funcția de președinte al ICR. iar înainte de asta, doar niște saluturi, la aeroport, când asistam la plecările și sosirile celor doi președinți care l-au precedat. Cu toate astea însă, am ajuns să-l cunosc mai mult decât mi-e necesar. Ca președinte, a deținut totul, inclusiv afecțiunea de care Ceaușescu s-a bucurat doar în cele câteva zile ale „Primăverii de la Praga“. Prin urmare, vina pentru sentimentul care-l obsedează îi aparține în exclusivitate. Privindu-l de pe băncuța mea neangajată politic, sunt convins că în acest moment nu vorbele care i s-au spus și nici chiar inventarul păcatelor sale, absolut reale și incontestabile, ar trebui să-l umilească, ci câteva întâmplări petrecute sub ochii noștri în aceste zile. Nu mai vorbesc despre starea jalnica a învățământului și sănătății, despre anonimatul desăvârșit în care se zbate țara, ci despre câteva nenorociri mai convingătoare decât tomuri întregi de analize. (martie 2012)

*

Demult, pe vremea Răposatului, circula un blestem cumplit: „Dar-ar Dumnezeu să trăiești numai din salariu!“ Cine și-ar fi putut imagina că, după mai bine de două decenii de la Revoluție, salariile, oricum foarte mici, vor fi reduse? Și sunt atât de reduse, încât, pentru mulți, mizeria socialistă de odinioară pare  o plăcută amintire. Oricât ar părea de ciudat, uneori mi se face dor de golanii și de analfabeții de odinioară care furau doar niște whisky sau câteva cartușe de Kent și nu mari bucăți din țară. Căci hoții de acum au ajuns să-i vândă nu numai bogățiile, ci și istoria, tradițiile și miturile. Nu știu dacă lucrul acesta ține de vârstă ori de experiență, dar, oricum, de un timp nu mai privesc înapoi cu mânie, pentru că nici nu știu cât de înapoi să privesc, până unde și în ce veac să mă opresc. Pentru că manierele epocii de piatră și ale celor care au urmat-o, gândirea și practicile de atunci se regăsesc în întâmplările ce au loc, azi, sub ochii noștri.
Înainte de toate însă, nu am absolut niciun motiv să mă mândresc cu vreo victorie postrevoluționară câtă vreme, dacă ar candida, Ceaușescu ar câștiga alegerile din primul tur, cu un procent umilitor pentru noi. Chiar și pentru mine, care l-am iubit doar trei zile în timpul invaziei din Cehoslovacia. (martie 2012)

*

Se știe, pe pământ coexistă toate epocile și vârstele prin care a trecut omenirea, iar în partea aceea de țară, zăpezile și ploile ne atrag atenția că încă nu ne-am plătit datoriile față de Evul Mediu, că nu numai țăranii, ci și politicienii prin maniere, indiferență sau cinism, au rămas tot pe acolo. Privind drumurile, căile ferate, pământul lăsat în paragină, orașele moarte, industria vândută până la ultimul șurub, nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva țara a luat-o înapoi, spre începuturi, pentru a reconsolida tot ce am făcut în grabă, uneori împinși din spate de istorie. Fără să vreau, în unele momente sunt tentat să spun că țara arată ca țăranii ei: unii risipiți în lume, alții așteptând prin marile capitale mila din partea unor biserici, iar cei mai mulți, bolnavi, umiliți, copleșiți de datorii, în satele pe care nu au puterea sa le părăsească, vânzându-și adesea voturile unor escroci pe un kil de zahăr sau de ulei ori pe niște cizme de cauciuc… Toți le-au vrut binele, dar ei au rămas așa cum ni i-au trădat zăpezile și ploile. Urmele adânci ale timpului și istoriei de pe chipurile lor mă obligă să vorbesc despre ei așa cum am făcut-o de atâtea ori, adesea în zadar. Odată ce au devenit colectiviști, după amenințări și umilințe inimaginabile, și-au visat pământul lor, iar unii, în munți, au luptat pentru el cu arma în mână, pentru ca astăzi, când se numesc fermieri, să nu aibă cu ce să-l lucreze, să-l privească resemnați cum se sălbăticește. Acestea sunt darurile Revoluției și modul nostru de a le fi recunoscători celor ce au făcut ceva pentru țară. (mai 2012)

*

Am privit în urmă și pentru că în acest moment politic de revenire la normalitate, țăranii ar putea să ne salveze încă o dată cu condiția ca noii noștri guvernanți să privească fără prejudecăți, cu luciditate, în jur și, desigur, să nu ignore marile voci ale istoriei și culturii noastre. Cele care ne-au îndemnat întotdeauna să facem o țară pentru noi și nu pentru a fi pe placul altora. În 1924, Rebreanu scria: „ De o sută de ani se propovăduiește „europenizarea” noastră pe toate cărările. Oameni de Stat, scriitori, filozofi, artiști, încântați de binefacerile civilizației, ne-au impus tot ce s-a făcut aiurea în mod organic. Avem constituție belgiană, legi franceze, parlamentarism britanic, literatură futuristă, pictori expresioniști, democrație, capitalism… Avem de toate și totuși simțim toți că n-avem nimic. Constituția noastră belgiană, legile noastre franceze, parlamentarismul nostru britanic au rămas vorbe goale, care se repetă papagalicește la întruniri și prin ziare; literatura și artele, cu cât mai extravagante, cu atât mai izolate și fără nicio înrâurire asupra celor cărora se adresează: democrația noastră nu trăiește decât în ideologia câtorva naivi, precum capitalismul nostru e un nume nou pentru vechea robie a celor mulți de către o mână de îndrăzneți…
O sută de ani de asemenea europenizare n-a tăiat pofta unora de a continua experiențele. Ni se cere să stăm cu ochii mereu spre Apus sau spre Răsărit și să facem întocmai ce se face acolo. Noi înșine parcă am fi incapabili de orice creații. Și chiar de orice sforțare rodnică. Geniul nostru să se corcească în corsete străine fără de care parcă n-am fi în stare să creștem“. Dacă din enumerările lui Rebreanu nu ar lipsi Marele Licurici, textul ar părea scris mai zilele trecute. În celebrul său „Discurs de recepție“ rostit la Academia Română în 20 mai 1940, marele romancier stăruie asupra aceleiași obsesii: țăranul român. „Dar, la rândul ei, țara nouă, pentru care țăranul român a jertfit și a sângerat cel mai mult, trebuie să-i înlesnească și lui soarta mai bună ce i se cuvine. Nu prin fraze și hârțoage, nici prin pomeni și făgăduieli deșarte, ci printr-o educație nouă care să-i asigure munca rodnică și traiul omenesc. Și mai ales, și poate mai presus de toate, dăruindu-i ceea ce râvnește de multe veacuri fără încetare și în zadar: lumină și dreptate.“ Ar mai fi de adăugat că peste o lună România a intrat în război, sute de mii de țărani în uniforme militare și-au dat viața în numele întregirii țării, după care, lumina a venit de la Răsărit împreună cu comuniștii, ca astăzi, fiii și nepoții acestora să devină anticomuniști și să susțină cu vehemență că lumina a venit întotdeauna de la Apus. (mai 2012)

*

M-am convins mai târziu că întotdeauna, atunci când ai cea mai mare nevoie, apare și omul potrivit care îți spune ori îți reamintește ceea ce trebuie să știi neapărat. Cam aceeași întrebare mi-o pusese și profesoara mea de psihiatrie care, după un referat ținut în cadrul cercului de psihopatologie literară și încheiat cu aplauze, a comentat fără urmă de indulgență: „Ai spus absolut tot ce ai știut. Dacă cineva ți-ar mai fi pus și alte întrebări, te făceai de râs pentru că n-ai lăsat nimic interesant de rezervă pentru discuții, pentru bis, cum spun muzicienii!“. Profesoara avusese dreptate, dădusem tot ce știam, dar observația ei și întrebarea prietenului meu m-au urmărit neîncetat și toate lecturile mele s-au așezat în umbra lor. De atunci înainte însă, mi-a fost imposibil să nu folosesc aceeași unitate de măsură și pentru alții, deși nu le-am mărturisit acest lucru niciodată. Urmărind drumul mai multor intelectuali, mai ales al celor autodeclarați în, de-acum, numeroșii ani postrevoluționari, nu pot să evit cel mai trist dintre adevăruri: nimic pentru țară, totul pentru ei. Au încercat să dărâme sau măcar să murdărească statuile clasicilor, să lupte cu cei mai în vârstă decât ei. Una din marile isprăvi postrevoluționare a fost să descopere sexul, pe al lor și pe al altora, cam cum se întâmplă în viață pe la vârsta de 3-4 ani. Prima frază dintr-o carte despre starea gândirii lor politice, culturale și filozofice cam în aceasta sferă ar trebui căutată. Dreapta sau stânga, dar mai ales dreapta are legătură, în cele mai multe dintre cazuri, cu partea pe care se află casieria. Și cred că singura lor teamă este faptul că românii s-ar putea deștepta!  (mai 2012)

*

Ar fi trebuit să vorbesc despre alegeri ca despre un important semn de intrare în normalitate și, desigur, ca despre o garanție că școlile și spitalele desființate vor fi repuse în circuitul firesc. Din păcate însă, nu pot trece cu vederea faptul că prin Transilvania bântuie cam demult, și tot mai frecvent, niște fantome care răspândesc iarăși ură și mârlănie.
De 92 de ani, maladia de care suferă acestea se numește Trianon, iar când se apropie 4 iunie, Transilvania se umple de honvezi în uniformele și cu drapelele de altădată, se dezgroapă și se îngroapă morți și trimișii „țării-mamă“ se poartă de parcă românii ar fi o etnie neînsemnată, pe cale de dispariție, o populație apărută în spațiul transilvan mult după cea maghiară. Fantoma din acest an are un nume: Kover László și este președintele Parlamentului ungar. Cum era de așteptat, n-a venit singur, ci a trimis pe alte căi cenușa lui Nyiro Iózsef, „apostolul secuilor“, poet și gazetar, iar în restul vieții un antiromân și un antisemit înflăcărat fără nici cea mai mică asemănare sau legătură cu Mircea Eliade, Emil Cioran sau Lucian Blaga, cum s-a spus. (iunie 2012)

*

După Revoluție au apărut noii internaționaliști care au sustras istoria și cultura românească dintre preocupările noastre majore. Și nu numai că au desființat școli, dar au vândut pe sub mână până și mari capitole din istoria României. Bagatelizând totul, Transilvania mai este confundată cu Boc și cu cei ce, de dragul unor voturi, au minimalizat orice lege, regulă, instituție. Azi suntem o țară spoliată de valorile ei, o țară fără sfinți, o tarabă de pe care oricine poate cumpăra orice. Kover László ne face „barbari“, deși nu îmi amintesc ca noi, românii,  să fi fost aceia care au scos copiii cu baionetele din burta mamelor. În ce mă privește, nu i-am confundat niciodată pe unguri cu coechipierii președintelui Parlamentului maghiar. Confrații mei din Cluj, scriitorii maghiari, precum și numeroșii profesioniști cunoscuți acolo mi-au impus respect și admirație nu numai pentru ceea ce au scris, ci și pentru că am fost pe aceeași baricadă în anii cei mai grei ai „epocii de aur“. Prin intermediul lor am cunoscut, cu incontestabil folos, cultura și civilizația maghiară. De aceea nu cred că trebuie să tăcem când golanii și bișnițarii noștri și ai lor își dau mâna peste sau pe sub frontiere. Transilvania a fost și trebuie să rămână un spațiu al toleranței, iar agitația acestor apostoli ai urii, dărâmarea statuii mitropolitului Șaguna din Ungaria sau incendierea casei lui Avram Iancu din Târgu Mureș nu sunt exemplele cele mai potrivite de toleranță, după cum nici blestemarea neîncetată a Trianonului. Dacă timp de aproape o sută de ani aceasta nu a dat niciun rezultat, poate că ar fi nevoie de alți politicieni, nu de altă istorie. (iunie 2012)

*

Aici, unde s-a născut absurdul, s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple: președintele Traian Băsescu a scăpat și de a doua suspendare și, probabil, se pregătește pentru a treia. Dar nu înainte de a-și plăti polițele, căci răzbunarea face parte din zestrea sa psihologică. Războiul de gherilă se va purta cu și mai multă violență, pe toate fronturile, dosare există, alte mijloace nu-i lipsesc și, mai ales, nu duce lipsă de luptători fideli.  Dacă victoria sa a decis-o o singură judecătoare, este greu de imaginat că nu este pregătit arsenalul pentru opozanții care, chiar dacă sunt de ordinul milioanelor, nu au de partea lor decât votul cu care, cum s-a dovedit, nu au putut înfrunta armata de procurori care a bântuit și mai bântuie peste tot, când cu „Biblia” în mâna, când cu citațiile. Cetățenii nu au experiența unor asemenea „exerciții democratice“ și nici strategii corespunzătoare. În plus, în buna tradiție, românii fac un lucru ca lumea abia după ce au ratat toate celelalte variante sau drumuri pe care le străbat nu grație rațiunii, ci întâmplării. (august 2012)

*

Sigur, la o privire superficială, aici, „la porțile Orientului“, nimic nu e normal, firesc, tratat cu toată seriozitatea; țara a fost transformată într-o mahala jalnică în care se poate întâmpla orice, oricând, mai ales că sentimentele dominante întreținute cu strășnicie sunt ura și setea de răzbunare. La noi, șmecherii, golanii, bișnițarii și impostorii și-au impus „morala“ lor: nu se respectă nicio lege, deși legile sunt invocate mereu. (august 2012)

*

Interesează doar adversarul politic, competitorul și, o dată la patru ani, cetățeanul simplu, votantul. Odată obținute voturile, „omul politic“ se angajează într-o piesă stupidă numită de obicei „joc politic“. Apoi, pe măsură ce urcă la etajele de sus ale puterii, i se exacerbează vechile defecte, dar, mai ales, dobândește altele, noi. Pascal de Sutter, un celebru specialist în psihopatologie politică, pe care l-am menționat deseori, este de părere că „nebunia la un om politic este cam ca tuberculoza pentru minerii din epoca lui Zola, o boală profesională, un risc greu de evitat“. Un alt specialist în psihiatrie, Thomas Szasz, este pomenit, printre altele, pentru fina lui observație: „Când un om îi vorbește lui Dumnezeu, se spune că se roagă. Când Dumnezeu îi vorbește unui om, se spune că acesta din urma este schizofren“. Dar când un om se crede atotputernic și atoateștiutor cum poate fi el definit, în ce categorie intră? (august 2012)

*

În lumea în care dialogul și compromisul sunt zeificate, întotdeauna armele și forța, în general, conving mai ușor decât diplomații. Cei cu mentalitate de slugă dau orice pentru o strângere de mâna sau chiar pentru un zâmbet, o aprobare, dar nu țin seama de ceea ce au pățit alții ca ei după ce și-au plătit zâmbetele. (august 2012)

*

În această țară, așa cum era și este ea, mi-am făcut studiile, și nu orice studii, și sunt deplin conștient că, fără ajutorul ei, probabil că n-aș fi trecut de cele patru clase obligatorii. Mai mult, această țară mi-a pus la dispoziție aproape toate cărțile necesare, dorite sau numai visate și, se înțelege, chiar și dascălii care, la timpul potrivit, în ciuda nesfârșitelor interdicții, m-au învățat ce să aleg. În România, cu toți securiștii, activiștii și turnătorii ei, mi-am publicat romanele și am învățat că nimic nu se obține fără luptă și că fiecare înfruntare sau clipă îți poate hotărî destinul pe termen lung. Așadar, sunt, atâta cât sunt, pentru că am învățat să lupt pe acest teren accidentat unde, dincolo de multe altele, se află mormintele părinților și ale tuturor celor ce i-au precedat de vreo șapte veacuri. Aici mi s-au născut copiii și tot aici mi s-a părut că ar fi locul cel mai bun să trăiesc. Ca medic, aș fi avut posibilitatea să lucrez oriunde, ba chiar – contaminat de Aldous Huxley, de cercetările făcute împreuna cu dr. Osmond – să-mi continui aprofundarea acestor studii care mă fascinaseră în tinerețe. Dar, oricât ar părea de ciudat sau de nechibzuit, nu am părăsit țara, pentru că m-am simțit obligat să-mi plătesc o datorie pe care nu mi-a cerut-o nimeni. Și pentru care m-am pregătit cum am știut mai bine. Am făcut tot posibilul să-i cunosc pe câțiva dintre performerii acestui timp pentru a verifica dacă mă aflu pe o poziție morală corectă, dacă simt cu adevărat pulsul vremii în care trăiam. Dar l-am simțit doar pentru mine, căci peste ceea ce am construit într-un deceniu și jumătate – o instituție complexă, cum nu au în lume decât câteva țări – se întinde copleșitor sentimentul zădărniciei. Cu banii ICR-ului, președintele și-a plătit lăudătorii, că doar nu dădea din leafa domniei sale, mai ales că nu răspunde nici măcar „în fața Marii Adunări Naționale“. De altfel, cu mult înaintea ambasadorului american, a descoperit un amănunt esențial pe care-l știau doar comuniștii: că „tirania majorității trebuie să fie controlată de către rațiune“, iar la noi numele rațiunii îl știe oricine, căci are sediul la Cotroceni. Dacă tot nu a aflat că literatura româna este mult mai mult decât ce știe Domnia Sa, cu miliardele cheltuite pe gloria unui candidat putea să-și cumpere de-a dreptul un laureat Nobel, o celebritate mondială incontestabilă. (octombrie 2012)

*

În fotbal, se practică de mult astfel de tranzacții, la fel și în politică, unde antrenorii ne sunt foarte bine cunoscuți: Barroso, Merkel, Reding etc. O țară pentru o strângere de mâna și o poză în grup nu e de lepădăt. Căci înainte de a iubi Europa, președintele nostru ar fi fost obligat să iubească România  care, până nu demult, până la referendum adică, a fost ignorată.  O țară căreia, vorba lui Daniel Morar, „i-ar fi putut face și mai multe dacă nu l-ar fi împiedicat Constituția“. Dar, pentru că am pomenit  de creșa prezidențială, trebuie să spun că, parcurgând blogul domnului Victor Ponta, m-a uimit identitatea de gusturi președinte – premier: Cărtărescu! Nici nu se putea altfel. Unde se înșală amândoi, este că nici măcar ideologia nu-i desparte. La noi, dreapta și stânga sunt în realitate simple speculații teoretice.  Pentru mulți dintre cei care fac parte din gruparea cunoscutului scriitor, a fi de dreapta ține de mâna cu care iau banii. Doar atât. Textul premierului, așa cum l-am priceput eu, este semnul  că intelectualii lui Băsescu ar putea avea viitorul asigurat. Sper din toată inima ca aceste coincidențe să se oprească aici. Deși, în câteva poziții importante, am văzut că proștii lor sunt înlocuiți cu și mai proștii noștri. O democrație veritabilă nu se poate consolida cu șmecheri, inculți, bișnițari și gargaragii. Cu paraziți aflați mereu în căutarea unui câine care să-i treacă strada. Am o rezervă nesfârșită de admirație pentru cineva care ar învăța în sfârșit să întrebe, să spună nu când este cazul și să știe că, înaintea  guvernanților de azi, pe scaunele lor au stat nu numai javre și lichele, ci și niște sfinți care au făcut România Mare. Și cărora nu le-a fost rușine să spună că sunt români… (octombrie 2012)

*

Mă simt anacronic într-o lume sărită din balamale căreia nu-i pasă de propriul ei viitor: s-a încredințat proștilor și acum nu mai are puterea să scape de ei și de puțoii gălăgioși care au descoperit că drumul spre… Tipperary, dacă faci gălăgie, se poate scurta.  Cândva, nu-mi amintesc exact unde anume, Gramsci pomenise un proverb african: „Dacă mori, îți mai rămâne o șansă. Dacă ești prost, nu îți mai rămâne niciuna“. Treabă valabilă în Africa, dar nu și la noi. (octombrie 2012)

*

Nu am publicat de mult. Pur și simplu nu am putut. Un sentiment amestecat, de inutilitate, greață și umilință, îmi îndepărta degetele de tastele computerului. Nu m-am mai întrebat ca altădată „la ce bun?“, căci, de la o anumită vârstă, vorba înțeleptului rabin, avem mai multe răspunsuri decât întrebări. Și o experiență care, pe mine cel puțin, m-a convins că, azi și aici, în acest spațiu geografic și spiritual, oricât aș scrie și cu oricâtă forță și talent, nu voi izbuti să clintesc nici măcar un fir de păr de pe creștetul lichelelor româno-europene care stăpânesc absolut totul cu o nerușinare paralizantă. (octombrie 2012)

*

M-am vindecat cu multă greutate de iluziile prerevoluționare: sunt conștient că scriu numai și numai pentru a mă salva pe mine însumi. Uneori, mai ales în momentele de oboseală sau de derută, privesc în urmă, la anii de început, când eram convins că lumea poate fi schimbată și că scrisul poate contribui substanțial la trezirea conștiințelor și la întreținerea speranței. Mai mult, în zilele acelea nesfârșite din decembrie ’89, față în față cu armata, când soarta Revoluției era departe de a se fi decis, mă iluzionasem că în îndârjirea cu care oamenii, disperații istoriei, își strigau nevoia de libertate, era și ceva din dârzenia cu care noi, câțiva, nici comuniști, nici anticomuniști, ci simpli scriitori, ne-am bătut pentru fiecare cuvânt, pentru ca literatura să nu coboare, să rămână cu adevărat literatură. (octombrie 2012)

*

Omul nou, conceput în creuzetele comuniste de odinioară, a apărut abia după Revoluție: primitiv, agresiv, incult, plin de ură. Din cauza lui, ștacheta a coborât mai jos ca oricând în istorie. De multe ori, am sentimentul că, într-un fel, ne-am întors în epoca invaziilor barbare. Atunci, de frică, refugiindu-se în munți cu puținul pe care-l aveau, oamenii pârjoleau totul în urma lor, otrăveau fântânile și așteptau ca vremurile să se mai liniștească. Prima biserică din satul meu, de exemplu, era, cum spune memoria locului, una pe roți pentru ca în timpul numeroaselor invazii tătare să o poată duce sătenii cu ei, în munți, unde se știau în siguranță, deoarece prin pădurile de fag nu se putea trece călare. Azi, omul nou se dovedește mult mai eficient decât orice hoardă barbară: a distrus orașe, a vândut pe nimic tot ce se putea vinde și, treptat, a ajuns ca nimic să nu-i fie mai străin decât limba, istoria, cultura și tradițiile propriului său popor. Oricum, de el nu mai ai unde să te ascunzi: îl găsești peste tot, în vârful munților, la mare, în cele mai sofisticate locuri, oriunde sunt ființe umane cărora se simte obligat să le arate bogăția și manierele sale. Marea lui pasiune: aceea de a sluji. De a fi servitor model. Hanii, pașalele, caimacanii vremii noastre poartă alte nume: Barroso, Gordon, Reding etc. Care sunt tot un fel de vătafi incolori, inodori, insipizi. Prilej de studii asupra unor noi tendințe în gândirea contemporană: „Suveranitatea limitată: de la Brejnev la Barroso!“, „Justiția europeană de la Vișinski la Reding“ sau „Scrisorile Monicăi Macovei către Europa democrată și populară“. (octombrie 2012)

*

Iată, neverosimil aproape, au apărut primele semne de normalitate, acum, la sfârșitul unui an umilitor, dominat de sărăcie, circ infantil și ură. Este greu de crezut că ea se va putea impune, deși au trecut 23 de ani de la Revoluție. Noi nu suntem pregătiți pentru nimic, mi-a temperat odată entuziasmul un bun prieten: vântul, ploaia, zăpada, apele, soarele ne găsesc întotdeauna descoperiți, deși se știe că, de la începutul începuturilor, în zona noastră ninge și plouă! În valurile de ură și de prostie, biata normalitate se pierde. De la ultimul război încoace, trăim într-o lume de activiști și de bișnițari care au reușit să dreseze țara – atât cât mai există –, încât suportă aproape orice, căci unitatea de măsură a valorii unui individ se judecă după loialitatea față de un partid și, desigur, față de șefii acestuia. În rest, din talciocul ideologic de la noi, nu se degajă nicio altă idee, nicio tendință, niciun proiect de viitor. (decembrie 2012)

*

Continuăm să supraviețuim după regulile din epoca fanariotă și, la fel ca atunci, singura piesă care se joacă zilnic pe toate ecranele este cine pleacă și cine vine în funcția x, cine și cât a furat și, în general, fură cei ce nu își dovedesc loialitatea față de șeful clanului, mafiotul cel mare. În recuzita piesei cotidiene intră automat cătușele, mascații și nelipsita dubă, dar până la urmă, cu foarte rare excepții, piesa se termină în coadă de pește: motivele arestării și, după un timp, ale eliberării, nu vor fi aflate de către spectatori nici măcar într-un viitor previzibil. (decembrie 2012)

*

Ne aflăm oare, cu adevărat, în fața unui nou început? Deocamdată,  nu mă pot  lăsa  contaminat de entuziasmul general, poate și pentru că am în urmă câteva dictaturi și destul de multe începuturi. Voi  încerca, așadar, să privesc totul cu o relativă detașare, deoarece, așa cum am scris deseori, nouă, românilor, ne reușesc foarte bine începuturile și înmormântările. Nimeni nu continuă nimic, în politică, dar nu numai, toți o iau de la capăt, de parcă nimic n-ar fi existat înaintea lor. Moartea este, în ultimii ani, cel mai eficient dascăl național. Cu ocazia înmormântărilor, nația află că am avut mari personalități în toate domeniile cunoașterii, de care însă, în timpul vieții, nimeni n-a avut nevoie și, astfel, mergem dintr-un început în altul, iar lacrimile se usucă înainte de a fi acoperit sicriul cu pământ.  În acest an, de exemplu, Marin Preda ar fi împlinit 90 de ani. A trecut de parcă nici n-ar fi fost. A lăsat o operă extraordinară, câteva romane care ar ocupa un loc de cinste în orice literatură importantă. M-am gândit deseori la ceea ce avem în realitate și la puținul cu care am ieșit în lume. Din păcate, experiența anilor postrevoluționari dovedește cu prisosință că renunțăm ușor la libertatea pe care am dobândit-o după enorme sacrificii, ne delegăm răspunderea unor indivizi pe care nu-i judecăm atât după fapte, cât mai ales, așa cum s-a întâmplat în ultimul timp, după modul în care izbutesc să-și folosească decibelii. Ne-am obișnuit să acceptăm cu mai multă ușurință minciuna decât adevărul, iar frica este un pretext pentru a nu acționa, a nu ne asuma nicio răspundere. Un nou început, însă, nu trebuie să fie schimbarea unei echipe cu o alta, ci coborârea pe terenul faptelor și al adevărului, un spațiu în care lichelele nu țin cursuri de demnitate, idioții nu dau lecții de înaltă cultură și știință, iar nebunii sunt lăsați, pe cât posibil, în seama medicilor. (decembrie 2012)

*

Oricum, după Revoluție am pierdut totul: industrie, finanțe, sănătate, educație, iar de câteva zile, am început să pierdem și pământul, la un preț de nimic. Prin urmare, suntem obligați să începem să ne regăsim, nu înainte însă de a înțelege cât de aproape suntem de fundul prăpastiei, de – n-am nicio îndoială – sinuciderea noastră ca popor.  S-au făcut toate experiențele posibile: cu hoți, cu proști, cu lichele ori cu naivi, ne-au condus cine a vrut și cine n-a vrut, dar dacă ținem să existăm în această lume, care nu cunoaște mila și înțelegerea pentru cei slabi, țara trebuie încredințată oamenilor deștepți, pe care încă îi mai avem. (decembrie 2012)

*

Mulți au trăit și mai trăiesc foarte bine comercializând nu numai istoria, ci și antiromânismul. Uneori mă gândesc la intelectualii de după Marea Unire, care au revenit acasă ridicând în scurt timp țara în rând cu alte state care contau atât de mult. Vremurile s-au schimbat: alt secol, alte maniere. Se câștigă mult mai bine din denigrare. Nu știu ce nume vor purta mai târziu acești ultimi ani postrevoluționari: democrație cu față vulgară, democrație ca la ușa cortului sau, cum mi se pare mai corect, desăvârșirea recolonizării României. Marin Preda vorbea de era ticăloșilor. Din nefericire, ticăloșii din epoca despre care scria erau mult mai puțin pernicioși decât cei de azi. Poate că titlul unei tablete din „Imposibila întoarcere“, volum apărut în 1971, ar acoperi mult mai bine adevărul unui timp în care ticăloșia a atins perfecțiunea. Este vorba de „Neobosita inventivitate a tipului infect“. Dar oricum se va chema epoca, o axiomă nu va putea fi trecută cu vederea. Este vorba, se înțelege, de „Iarna nu-i ca vara!“  – care este, în realitate, chintesența gândirii filosofice a anilor din urmă, căci altceva, în afară de hoții, înjurături, șantaje și manele, nu va rămâne. (decembrie 2012)

*

Din păcate, ne-am obișnuit să trăim printre catastrofe de tot felul: de la cele pe care ni le oferă cu generozitate o natură tot mai agresată la cele datorate idioților. Cunoaștem foarte multe taine ale omului și ale lumii în care trăim, dar la niciuna dintre cele mai importante nu avem acces. (decembrie 2012)

*

A urmat un alt 21 decembrie, cu 23 de ani în urmă, când eram convins că atât de mult așteptata apocalipsă națională are loc. Din nefericire, n-a fost să fie. Nimic din ce am visat atunci, în nopțile când soarta Revoluției nu era decisă, când stăteam în fața armatei fără să știm dacă va primi ordin să tragă. Cine ar fi bănuit că țara pentru care atunci am fi murit dacă ar fi fost nevoie va ajunge în unul dintre cele mai jalnice și mai rușinoase momente ale istoriei sale? Cine ar fi bănuit că un popor, același care a făcut Revoluția, va ajunge să joace într-o piesă atât de oribilă? Cu toate astea, mă încăpățânez să cred că, de obicei, în decembrie, istoria a fost generoasă cu noi și sunt convins că nici în acest decembrie nu ne va ignora. Mai ales că nu sunt prea sigur că voi mai avea nervi pentru o nouă iluzie. Și pentru că am spus apocalipsă, îmi vine involuntar în minte celebrul film al lui Francis Ford Coppola: „Apocalypse now“. Privind în jur la ceea ce odinioară a fost o țară, îmi dau seama că politica poate fi mai distructivă decât napalmul. (decembrie 2012)

*

„Cultura“  a intrat în al optulea an al existenței sale, reușind să depășească nu puține momente îngrozitor de dificile, în care atât de frecvent pomenita dilemă hamletiană înclina spre a nu fi. Sigur, n-am simțit prea intens solidaritatea celor care cred în valorile acestei țări și în puterea ei de a renaște, ci, mai ales, ura diverșilor sconcși culturali și politici pe care numele etniei noastre îi deranjează din ce în ce mai mult, dar nu ne-am mirat. Ticăloșirea, atacul asupra valorilor a început demult de tot, imediat după război, iar Revoluția n-a făcut decât să desăvârșească acest proces despre care nu vom înceta să vorbim.  Și să ne uimim, totodată, de lipsa totală de imaginație a celor ce sunt incapabili să fie altceva în afară de slugi. Înainte de Revoluție nu exista vină mai mare decât aceea prin care îți atrăgeai acuzația de antisovietism și, mai apoi, de anticomunism. Acum, când lumina vine de la Apus, a fi antioccidental și antiamerican sunt învinuiri la fel de grave, dar, spre șansa noastră, ele nu sunt deocamdată pedepsite, în buna tradiție de după război. (ianuarie 2013)

*

Odată cu alegerile, a început să-și facă loc, deocamdată cu timiditate, un cuvânt străin lumii politice românești: „normalitate“. Sigur, noul guvern dispune de foarte multă putere, două treimi din Parlament sunt o forță, dar, cu toate astea, în ciuda părerii unor optimiști, drumul până la normalitate este foarte lung. Va dura chiar câteva generații, și el începe prin educație și sănătate. Iar dacă treci în revistă zecile de spitale desființate, cele două mii de școli, de asemenea desființate, zecile de mii de copii abandonați sau ignorați prin diverse canale, gări sau cu părinții plecați în străinătate, și pensionarii flămânzi și umiliți, nu ai încotro, ești obligat să te gândești cu groază la viitorul țării și la lichelele care, ca și înainte de război, o împart și o despart, deocamdată doar pe hârtie. Nu le văd pe toate în negru, cum mi s-a reproșat, dar câtă vreme niște activiști inculți și agresivi au fost înlocuiți de alți activiști, la fel de inculți, nu te poți aștepta la mari reforme. Sigur, scriu ce cred că trebuie neapărat scris, așa văd și așa simt, nu cer nimănui să-mi dea dreptate sau să mă urmeze, dar întâmplările cu care s-a încheiat un an sau cele cu care a început altul, spun același lucru: o țară în derivă, în care foamea, ura și agresivitatea îi dictează faptele. (ianuarie 2013)

*

Am mers pe urmele celor care s-au opus colectivizării. Aș fi vrut să-l cunosc pe cel ce vâna activiști ca să-i potcovească și să-i oblige să-și mănânce carnetele de partid. N-am notat niciodată nume de oameni sau de localități. Dacă nu le puteam face bine celor ce îmi povesteau diverse întâmplări din închisoare, nedreptăți flagrante sau amintiri ce meritau reținute, măcar să nu le fac rău. Căci, nu de puține ori, mai ales în ultimul deceniu prerevoluționar, în absența mea, aveam vizitatori pe seama cărora mă distram lăsându-le în mașina de scris pagini din Ceaușescu și, alături, volumele sale deschise la diverse capitole. „Vizitatorii“, la rândul lor, îmi întorceau glumele lăsându-mi, în camerele de hotel, pe unde ajungeam, câte o cafea aburindă însoțită de o urare de bun venit sau de o banală precizare: „Din partea casei“, „casă“ de care recepționerii nu recunoșteau că ar avea habar. Îmi amintesc bine că prima cafea aburindă mă aștepta la un hotel din Valea Jiului, imediat după greva din august 1977, ca să citesc apoi într-un ziar ca aș fi avut o întâlnire cu cititorii din Lupeni, Petroșani și Paroșeni. Purtam un dialog ciudat, fără cuvinte, dar, cu toate că îmi era frică, știam că nu trebuie să cedez cu niciun preț. M-am speriat cu adevărat abia când mi-au otrăvit câinii cu walfarină, iar cum aceasta acționează asupra capilarelor, distrugându-le, imaginea bietelor mele dalmațiene mă urmărește și azi. La fel și relatarea – aflată în Dosar – a unuia dintre cei 56 de turnători, care  transmisese „superiorului“ său, cu foarte mare precizie, reacțiile mele, modul în care recepționasem lovitura. Uneori, mă simțeam ca în romanul lui Ray Bradbury, „451 Fahrenheit“, când într-o lume imaginară,  în care de cultură se ocupau pompierii, iar principalii dușmani ai guvernatorilor erau cărțile care urmau să fie arse, un grup de oameni le memorau pentru ca memoria omenirii să nu se piardă. În ceea ce mă privește, atât cât mi-a stat în putință, m-am străduit, la rându-mi, să țin minte și am reușit în mare măsură. Astăzi, lucrurile sunt mult mai simple: nu arzi cărțile, dar nu le tipărești. Și când suntem pe ultimul loc din Europa la tipărituri, când tineretul, în general, și studenții, în special, preferă tăcerea și anonimatul, normalitatea rămâne o dorință excentrică a celor naivi.  (ianuarie 2013)

*

Cu bogățiile mai mult furate decât vândute, fugăriți de mizerie din propria lor țară, românilor le-a mai rămas istoria, dar asta până când regionalizarea, făcută ca toate celelalte reforme postrevoluționare în stil pompieristic și fără logică, ne va scăpa și de memorie. Adică de obligația de a ști că pe acest pământ au existat și bărbați adevărați care au făcut o țară și o națiune demnă. Ne risipim iarăși în cnezate și voievodate „europene“ cu inconștiență, când, după aproape un secol de la Marea Unire, diferențele și particularitățile fostelor principate încă n-au dispărut. Spun toate acestea însă incapabil să răspund la o statornică și dureroasă nedumerire: unde sunt intelectualii, cei întotdeauna răspunzători de istoria, tradițiile și demnitatea unui popor? (iunie 2013)

*

Revoluția a scos la suprafață mai ales gunoaiele care, pe nesimțite, au ajuns să ocupe aproape întreaga scenă publică. Nicio idee, niciun proiect de țară oricât de modest, doar scandaluri, șantaj și minciună, astfel că, în momentul de față, am ajuns o țară de băsescologi: ce mai zice „șeful statului“, pe cine mai vrea să distrugă după ce și-a rezolvat până și propriul partid cu care a reușit o performanță unică în vremurile noastre: să-l treacă, fără ca nici măcar un ins să se opună, din stânga în dreapta?! Nici chiar țările bananiere n-au cunoscut o asemenea realizare! Și, în aceeași ordine de idei, obsesia unică a presei întreținute: se rupe sau nu se rupe useleul, în vreme ce cultura nu se mai află nici măcar pe… listele de așteptare! (iunie 2013)

*

Ştiam din lecturi cum se trăia în epoca fanariotă, în diversele cnezate şi voievodate, iar pe propriii mei nervi suportasem comunismul primitiv şi pe cel „multilateral dezvoltat“, nu mai aveam umorul să le văd repetându-se cu de-amănuntul. Ştiam prea bine că mediocrii, lichelele şi mitocanii transformă totul după chipul şi asemănarea lor. Ce capitalism avem? Ce democraţie? Ne-am temut de libertate şi, fără efort, ne-am predat celui a cărui structură o cunoscuserăm atât de bine, ne era familiară până la episodul Târgovişte. Aşadar, din păcate, nu s-au repetat rarele momente bune ale trecerii noastre prin timp, ci chiar cele mai penibile şi, mai ales, cam tot ce a urmat de la instalarea în minunatul nostru spaţiu mioritic a „glorioasei Armate Roşii“ cu activiştii aferenţi şi, până în aceşti ani, din urmă, de politică rudimentară, de dictatură a celor cu diplome, dar fără şcoală, a activiştilor fuduli şi ridicoli. (iulie 2014)

*

Dezordinea din societate, frica, nesiguranţa şi, pe deasupra, uriaşa mizerie spirituală, absenţa culturii din preocupările oamenilor, cătuşele – mai la vedere decât cărţile – sunt semnele unei maladii despre care am avut la un moment dat naivitatea să cred că pot fi depăşite. M-am gândit nu o dată la ce anume m-a împiedicat să scriu, la disperarea că, după trei sferturi de secol, trăiesc acelaşi sentiment cu care mi-am început viaţa, terorizat de frică şi de aşteptare. Atunci am învăţat să lupt, dar eram sigur că am de partea mea timpul şi istoria. Nu mi-aş fi putut imagina că prostia, lichelismul şi frica pot dura până spre capătul zilelor mele, pe care îl vedeam foarte îndepărtat. Îmi amintesc că una dintre povestioarele mele de început se  intitula: „Taci, să nu te audă!”. Când am văzut-o tipărită, am avut senzaţia că am obţinut o mare victorie, deşi telefoanele pe care le primeam erau puţine şi proaste, iar turnătorii erau mult mai luaţi în seamă decât bietele aparate. La scurtă vreme, am publicat în „România literară” un fragment de roman, intitulat: „Opriţi nebunul!”. Drept urmare, străduţa din Cluj pe care locuiam s-a umplut de maşini negre, cu perdele la geamuri: era în ele o parte din conducerea centrală a Securităţii din Bucureşti, care venise să afle de la mine cine-i nebunul. Eu le ceream securiştilor să-mi spună ei la cine s-au gândit şi aşa mai departe, până când mi s-a adus la cunoştinţă că ar fi bine să nu uit că am soţie şi copii, iar eu îi asiguram că, şi de mă va călca vreo maşină din prostia mea, tot ei vor fi de vină! (iulie 2014)

*

Acum ştiu că mi-am dorit să depun mărturie despre un timp şi despre nişte oameni, însă fără amăgiri şi iluzii, dar greaţa sau sentimentul mai complicat pentru care n-am găsit cuvântul potrivit mă întâmpină de pe orice filă albă. Când  am început să scriu, în acel timp îndepărtat, laş şi perfid, mi se păruse obligatoriu să spun că în ţara aceasta au trăit şi bărbaţi, că Avram Iancu avea doar 24 de ani când se afla în fruntea moţilor şi că făcuse serioase studii de drept la Cluj. Acum, spre capătul drumului, nu găsesc bărbaţi nici în viaţa politică, nici în parlament, nici în societatea civilă care este, pur şi simplu, inexistentă. Monştrii de care se tem cei mai mulţi nu sunt decât nişte bieţi păduchi pe care poporul român, din candoare sau din banală prostie, i-a trecut strada. De altfel, este la îndemâna oricui să observe că, de trei sferturi de veac, nu putem ieşi dintr-un coşmar, că pe zi ce trece nu mai ştim cine suntem, şi nici de ce cu atâta uşurinţă am căzut pradă paranoiei şi prostiei. (iulie 2014)

*

În epoca Răposatului se spunea: „Nu mi-e frică de ministrul Culturii, ci de cultura ministrului!“. Acum, amintindu-ţi de cei ce au fost în anii despre care nu există vorbe bune, îţi vine să le ceri iertare pentru ceea ce ai spus despre ei. E adevărat, existau cenzuri, au fost câteva valuri de interdicţii. Pe două liste de cărţi interzise am figurat şi eu. Astăzi, există doar o singură carte răstălmăcită şi călcată în picioare de cei ce nu cunosc cuvântul „respect“: Constituţia. (iulie 2014)

*

Nicio zi fără procurori, nicio săptămână fără cătuşe. Am ajuns, iată, o ţară în care nu se întâmplă decât hoţii, arestări, în care nu auzi decât de şpăgari şi de mincinoşi. În orice  moment al  istoriei de după război te-ar purta memoria, găseşti acelaşi lucru. Actuala autoproclamată elită intelectuală repetă năravurile şi doctrina foştilor proletcultişti. În câteva privinţe însă suntem şi unici, avem priorităţi absolute. Mulţi se culcă seara socialişti sau liberali şi se trezesc dimineaţa populari. Mai mult, în materie de tortură am adus inovaţii în lume, am venit cu noutăţi care nu erau cuprinse, de exemplu, nici chiar în manualul de tortură a lui Bazarov de a cărui existenţă aflasem încă din studenţie. Inovaţia românească îi aparţine lui Ţurcanu de la închisoarea din Piteşti. Pentru prima dată în lume, victima şi călăul locuiau permanent în acelaşi spaţiu, iar victimele erau torturate până când nu mai rămânea în ele nimic sfânt, nimic curat, niciun sentiment, nicio amintire nu putea fi păstrată, salvată de la înjosire, iar până la urmă oamenii învăţau să devină neoameni, adică torţionari. Dar putem aminti, desigur, şi alte priorităţi. Nu numai stiloul şi avionul cu reacţie, ci şi cuşca tapetată cu cuie ascuţite a colonelului Crăciun. Suntem un popor ca oricare altul. Avem genii, curve, hoţi, torţionari şi sfinţi, cerşetori şi sportivi de performanţă. Căutând originea unui sentiment, a unei stări aparte, m-am lăsat în voia memoriei. Miile de întâmplări care mi-au trecut prin minte probabil că nu le voi scrie niciodată, însă, privind în urmă, am descoperit că iar ne-am încredinţat libertatea şi dreptul de a decide în numele nostru unor inşi oarecare. Iar de aceştia nu te pot vindeca nici greaţa, nici ura şi nici aprobările interesate ale marilor licurici, de dragul cărora am pierdut bogăţiile, pierdem pământul şi părem dispuşi să ne pierdem şi istoria. (iulie 2014)

*

Mare nenorocire n-ar fi că am intrat în campania electorală, ci că de un sfert de veac ea nu se mai termină, indiferent de anotimp. Observaţia lui Murphy are, şi de astă-dată,  deplină acoperire: „Ce începe prost, se sfârşeşte şi mai prost“. În cazul nostru se potriveşte „foarte prost“ sau, mult mai corect: catastrofal. Din clipa în care a intrat în viaţa politică, indiferent la ce nivel, legătura „alesului“ cu cei ce l-au votat încetează, acesta devenind  adesea actor penibil într-o piesă  primitivă ce va fi rescrisă la nesfârşit, în ziua de astăzi prioritate având la condei idioţii şi paranoicii. Caragiale ar fi dezamăgit să vadă că nu s-a schimbat mare lucru în năravuri şi, n-am nicio îndoială că ar fugi  din nou la Berlin, dacă nu ar fi alungat de gânditorii din dinastia penultimei Elene: „Dacă n-aveţi pâine, mâncaţi cozonac!“ (septembrie 2014)

*

În realitate, ţărişoara a fost transformată, cu fiecare zi mai mult, într-o mahala a Europei. Ura, delaţiunea, frica şi sărăcia stăpânesc totul, limbajul politic se apropie numeric de cuvintele rămase de la strămoşii noştri daci, atâta doar că nu mai este vorba de brânză, mânză, varză, ci de cuvinte împrumutate de la cei ce, odinioară, îşi exprimau sentimentele cu multă pasiune „la uşa cortului“. De ce s-a ajuns aici? Explicaţiile nu sunt atât de complicate pe cât par. Unele ţin de imensa noastră putere de acomodare. Dar când n-am plecat capetele, nu s-au găsit atâtea săbii care să ni le taie, ba, când am stat drept, nici n-au ajuns până la gâtul nostru. Numai că asta nu s-a întâmplat prea des. În istoria noastră am avut prea puţini ani pentru a ne obişnui cu libertatea şi demnitatea, pentru a le face acestora un  loc privilegiat în cromozomii noştri. O mare parte din timp am trăit sub teroarea drobului de sare: ce ar trebui să facem pentru ca să nu ne cadă în cap? Sunt convins că ăsta ar fi, cu puţine excepţii, simbolul politicii noastre. Să nu-i supărăm pe ruşi, să nu facem cine ştie ce mişcări greşite, căci iarăşi ruşii, apoi, când lumina a început să vină de la Marele Licurici, iarăşi să nu facem mişcări greşite că NATO, UE etc., deşi încă nu s-a observat că atunci când au avut ei nevoie de noi, au venit pur şi simplu fără să le pese de lunga listă a păcatelor pe care ne străduiam să le ascundem în loc să le eliminăm. (septembrie 2014)

*

De altfel, mitocanii sunt o sectă transnaţională şi într-un climat anticultural se înmulţesc în progresie geometrică. Ciprian Porumbescu nota în jurnalul său că în Ungaria până şi broaştele cântă mai tare. Vreau să spun că mi-e dor de acei domni de odinioară, de ceea ce se înţelegea prin „uri ember“, de cei ce m-au învăţat să preţuiesc ceea ce se află dincolo de caii defilând ostentativ prin centrul câtorva oraşe, care mie îmi amintesc de Horthy şi de toate fărădelegile celor ce îi erau fideli. Nu mă impresionează nici caii, nici honvezii, dar îmi place să-mi amintesc de eleganţa desăvârşită a regelui Ferdinand, care, în capitala Ungariei pe care o stăpânea prin sacrificiul armatei noastre, a interzis să se arboreze drapelul României pe Parlament, ca nu cumva acest gest să  lezeze sentimentul naţional al maghiarilor. Fără să respecte ordinele, un sergent a pus o opincă chiar în vârful Parlamentului, un mod simplu, direct de a polemiza cu istoria.
Să revenim însă: până şi cenzura, mai ales după ce a fost teoretic desfiinţată, când în realitate toţi cenzurau în devălmăşie, drobul de sare funcţiona perfect. Cenzorii se credeau mici Ceauşeşti care presupuneau ce i-ar plăcea şi ce nu i-ar plăcea să citească lui Ceauşescu cel adevărat. Pentru un cenzor tânăr, care avea viaţa şi cariera înainte, drobul de sare era mare şi nesigur, gata să cadă în orice moment; pentru un cenzor bătrân,  aflat în preajma pensionării, drobul era mai modest şi mai puţin ameninţător. Având lecturi mai serioase şi o experienţă mai mare ştia că şefii lui, supercenzorii erau atenţi la cuvinte şi nu la idei, mai mult, era curajos cu cei curajoşi şi indiferent sau chiar laş cu laşii. Aici sau în lumea politicii, obsesia era să nu supărăm, să fim atenţi la ce zic alţii, la ce le-ar plăcea acestora să audă ori să vadă, de parcă toţi ar fi fost cu ochii pe noi. Cu alte cuvinte, trăim ca pe o scenă închipuindu-ne că suntem văzuţi, că vor veni aplauzele, deşi celor aşteptaţi nu le pasă de circul nostru: când îi interesează ceva, îşi iau pur şi simplu.  Şi aşa, dorind să nu supărăm şi lăsându-ne conduşi de diletanţi şi de activişti inculţi, am pierdut totul, bogăţiile solului şi ale subsolului şi, înainte de toate, libertatea de a fi noi înşine. (septembrie 2014)

*

Nu sunt un nostalgic şi nici un tradiţionalist nestăpânit, dar mi-e greu să văd că în această ţară se vorbeşte numai de procurori arestaţi şi de cătuşe, că în locul tuturor valorilor noastre am ajuns să vorbim numai de Băsescu: ce pregăteşte, cine urmează să fie trecut pe lista arestaţilor cu care se mândreşte tot mai mult, ce ar putea inventa în materie de reprimare a adversarilor în puţinul timp care i-a mai rămas  la Cotroceni. Deocamdată a apărut un cuvânt nou: debăsificarea. Nu ştim în ce ar consta aceasta, nimeni nu spune cum ar trebui să se facă, dar sigur este că nu am aflat  ce viitor ne propun, ce gândesc despre viitorul imediat şi îndepărtat al ţării noastre cei ce vor să ne conducă. Tot ce se întâmplă în jurul nostru, agitaţia sterilă stimulată de ură şi de frică, felul în care arată România acestui moment sunt o demonstraţie clară a ceea ce se întâmplă când te laşi în seama activiştilor care, în ciuda culorilor politice diferite, au fost crescuţi în aceeaşi creşă de papagali şi de zombi. Ne lipsesc bărbaţii, era de părere o distinsă colegă, şi nu pot să o contrazic. Dar ne lipsesc pentru că ne lipseşte educaţia, înţelegerea reală a demnităţii şi libertăţii. Traian Băsescu este, în realitate, propriul nostru chip uşor deformat şi, totodată, expresia inculturii noastre, a lipsei de memorie; a drobului de sare pe care noi l-am ridicat deasupra capului pentru a avea cui să-i numărăm păcatele, pentru a le ascunde pe ale noastre. Ce facem cu Băsescu e o întrebare necesară doar dacă legile şi Constituţia ar fi facultative. Întrebarea Cetăţeanului turmentat cred că merită să fie repetată de multe ori până îi găsim răspunsul potrivit. (septembrie 2014)

*

Ce a mai rămas din acest spaţiu care mai este numit încă România? De vândut s-a vândut cam tot ce se putea şi, se ştie, la un  preţ de nimic, un fel de bacşişuri pentru cei ce ne-au dăruit democraţia aşa cum este ea acum. Căci libertatea ne-am luat-o singuri şi am păstrat-o o vreme până când a început să ne obosească. Mai departe: de bani se ocupă FMI, care, aşa cum s-a putut vedea chiar în aceste zile, ne tratează ca pe nişte repetenţi pe care se poate experimenta orice tâmpenie, deoarece în faţa oricărui Neicanimeni din Vest lipim călcâiele şi îndoim coloana, răspundem, adică, la orice comandă, ca nişte valeţi zeloşi decerebraţi. În aceeaşi ordine de idei, apărarea este în seama NATO, noi suntem cu strigătele de ajutor şi cu carnea de tun. La noi, mereu, de nişte ani, vin ruşii pentru că ne scapă din vedere faptul că sunt de foarte multă vreme aici, prin năravurile uitate în gene; partea bună şi frumoasă, complexitatea trăirilor, o cultură uriaşă rămânând să fie descoperite de cei ce vor veni, dacă aceştia nu se vor exterioriza cumva prin alte sunete, nearticulate, spre care ne orientează milioanele de analfabeţi. Iar analfabetismul nu-l mai datorăm „grelei moşteniri”, ci face parte dintre succesele cele mai de seamă ale clasei politice postdecembriste, la fel ca toate bolile sărăciei şi inculturii, odinioară eradicate. (decembrie 2014)

*

Deocamdată nu am reuşit să mă dumiresc dacă sunt mai tâmpiţi corupţii noştri decât corupţii altora sau dacă aripa geniului a mângâiat pentru o clipă frunţile procurorilor ori ura şi sadomasochismul se potenţează reciproc. Oricum, de la şeful patriei până la cea mai banală mânuitoare de mop, toţi depind de toanele procurorilor. Adaptând o veche zicală – „unde-i lege nu-i tocmeală” –   realităţilor româneşti, nu e lege, ci tocmeală. La care s-ar potrivi, după Panait Istrati, o continuare: „slabă ţară, rea tocmeală, f… de rânduială”. Din lista realizărilor noastre postrevoluţionare, nu poate fi ignorat pământul pentru care s-a murit în diverse războaie şi răscoale şi este cel mai râvnit bun cu putinţă. (decembrie 2014)

*

Anticomuniştii, au apărut după Revoluţie în deplină siguranţă, când nu mai era nici Securitate, nici cenzură şi nici comunism. Şi apoi, trebuie să recunoaştem că în spaţiul carpato-danubiano-pontic, nici comunismul  n-a fost în cele din urmă prea riguros, deoarece, în buna tradiţie românească, le-am luat pe toate à la légère, transformându-le după chipul nostru şi după asemănarea cu firea noastră delăsătoare. Cu excepţia unor porniri periodice, când ura şi prostia îşi dădeau mâna pentru a comite împreună, în ciudate momente de orbire naţională, nişte crime oribile pe care justiţia imanentă le pedepseşte întotdeauna cu duritate. Deceniul ultim, de exemplu, îmi pare că este o asemenea meritată pedeapsă. (decembrie 2014)

*

N-am învăţat nimic din anii de după război, n-am înţeles nimic din istorie şi am repetat dictatura la un nivel mult mai primitiv. Acum, cu ocazia ultimelor alegeri au apărut nişte tineri anticomunişti care nu sunt convins că şi-au luat bacalaureatul, dar e sigur că n-au urmă de idee despre comunismul împotriva căruia nici măcar părinţii lor n-au luptat. Timpul care a trecut de la Revoluţie a fost al propagandiştilor şi al activiştilor cu vanitate multă şi carte puţină ori deloc. Cei ce s-au socotit inteligenţa şi cultura naţiunii s-au numerotat, au devenit suporterii şi ciomăgarii care i-au servit pe rând, cu abnegaţie şi contra-cost pe toţi cei ce ne-au condus copiindu-i fără niciun pic de imaginaţie pe intelectualii stalinişti din primii ani de după război. Mor singuri, fără ajutor, prin urmare n-ar trebui luaţi în seamă, dacă lumea nu s-ar împiedica de ei oricând şi oriunde. În acele îndepărtate zile ale Revoluţiei, zile pline de sânge şi de speranţă, când de două ori m-au ocolit şi pe mine gloanţele, eram convins că ceea ce mă iluzionam că va veni merită orice preţ, orice sacrificiu. (decembrie 2014)

*

În ceea ce-l priveşte, de astă-dată pe Traian Băsescu, înţelepciunea adunată prin frecventarea bibliotecilor din marile porturi ale lumii nu i-a fost suficientă pentru a înţelege atribuţiile unui preşedinte de ţară. Din ceea ce astăzi se numeşte băsism, posteritatea nu are ce să reţină în afară de uriaşele răni provocate ţării şi, desigur, cele două cugetări unanim cunoscute care nu puteau sta la baza atât de trâmbiţatei modernizări a României: „Iarna nu-i ca vara” şi „Şcoala românească produce tâmpiţi”, la care trebuie adăugată şi contribuţia practică a „celei mai importante investiţii politice“ prezidenţiale: Elena Udrea, altminteri, femeie frumoasă, puternică, sigură pe ea, cu destulă minte, deşi, vorba ţăranului din Ardeal, „nu toată-i bună!“. Ei îi aparţine, trebuie să spunem, şi cea mai corectă definiţie a băsismului: „Cine deţine cătuşele conduce România!“. (decembrie 2014)

*

Oricum, să te concentrezi ani în şir pe hăhăitul lui Traian Băsescu şi pe poşetele Elenei Udrea şi să nu te doară analfabetismul, sutele de mii de copii abandonaţi sau uitaţi de către părinţii alungaţi de sărăcie departe de familiile lor, în diverse ţări, să asişti neputincios la reapariţia bolilor odinioară eradicate, să dormi liniştit ştiind că suntem pe primul loc la mortalitatea infantilă şi pe ultimul la tipărituri şi producţia de carte, să rămâi nepăsător când vezi că dispar şcoli, spitale, că ne pleacă în masă medicii şi că profesorii sunt umiliţi – toate acestea ţin de lichelism sau de prostie, de o mare prostie. Care demnitate şi care libertate pot fi apărate de nişte oameni flămânzi ori analfabeţi? Să te concentrezi neobosit tot pe Elena Udrea, dar nu pe poşetele, ci pe cătuşele ei, să te bucuri că în arest i s-a luat sutienul, să-i pândeşti maşina în drum spre arest şi să nu te gândeşti că drumul respectiv, pe lângă toată nebunia, e ciuruit pe dedesubt de ţevi şi de canale în care îşi duc zilele nişte copii ai nimănui, că trăim de fapt într-o ţară abandonată. Mai bine ar fi fost să fim măcar o colonie, căci stăpânii au oarece grijă de supuşi, de pălmaşi. Suntem, cred, un poligon de încercare a tuturor inepţiilor unui anumit tip de globalism din care lipsesc proiectele de viitor, în care se vinde până şi istoria, în timp ce atenţia acordată năsucului doamnei Udrea nu poate fi abătută cu nimic, cu nicio idee pentru o viaţă mai bună, cu vreo zicere cât de cât deşteaptă a vreunui intelectual de elită. (decembrie 2014)

*

Nu spune nimic nimănui faptul că absolut toate instituţiile statului  au fost şi  sunt atacate, pe rând, cu mare precizie,  în centrele lor vitale, în vreme ce „elita“, spiritele naţiei  se ceartă, la propriu, pentru un leu?! Şi cam aceiaşi combatanţi îşi închipuie că înfruntă şi azi comunismul care a murit singur, cu mulţi ani în urmă. Cătuşele doamnei Udrea şi frica teribilă de ele a lui Traian Băsescu i-a mai umanizat puţin,  căci mai demult au fost şi ei oameni pe care istoria i-a aruncat într-un loc ce nu li se potrivea. În secolul nostru, Bonnie şi Clyde primesc, pentru faptele lor, alt fel de pedepse – pe măsura necazurilor şi spaimei provocate de ei altora. În ţara tuturor începuturilor ne aflăm, fireşte, în faţa altui început. Ca urmare, mă grăbesc să mărturisesc că fac parte dintre cei ce au admirat discursul de învestitură al preşedintelui Klaus Iohannis, precum şi programul său cultural pe care l-am publicat neîntârziat şi cu incontestabil entuziasm în revista noastră, conştienţi că fără mari investiţii în educaţie şi în cultură nu vom scăpa de locul penibil pe care ne aflăm în lăudata noastră Europă – Eldorado-ul în care nici alţi europeni n-au ajuns. Mi-am spus în sinea mea că, iată, a trebuit să vină un neamţ pentru a ne obliga să ne învăţăm propria istorie şi drumul dificil spre demnitate şi unitate naţională. Eminescu, Maiorescu, Slavici au fost de şcoală germană şi e lesne de dovedit cât de mult le datorăm. Ba, să ne amintim că pe Slavici nici închisoarea nu l-a vindecat de germanofilie. Treptat, în mai puţin de două luni, am descoperit că domnul Iohannis are mari aptitudini de preşedinte jucător, de dictator luminat, de care merg până la a susţine că era nevoie. (decembrie 2014)

*

Dacă ar cunoaşte cât de cât istoria reală a comunismului împotriva căruia a luptat alături de alţi patrioţi născuţi în Primăverii, în zodia stelei roşii în cinci colţuri, fostul preşedinte ar trebui să ştie că şi noi, românii, ocupăm un loc de frunte în istoria torturii. De la filoamericanismul urlat pe toate frecvenţele împreună cu un grup de ţuţări bine retribuiţi, de la mâna de ajutor pe care Marele Licurici i-a întins-o, anulând brutal rezultatele unui referendum pentru destituirea sa, şi până în tabăra opusă, când, brusc, îl apucă o milă irepresibilă pentru nişte criminali care au terorizat lumea şi pe care-i torturează chiar Marele Licurici, drumul a fost foarte scurt. Sfertul de veac, de când se plimbă prin politica românească, în unele momente dominând-o, i-a întărit convingerea că poate spune orice, oriunde, oricând. Ţara i-a fost lucrul cel mai străin cu putinţă. A dat mai mult decât i s-a cerut pentru un zâmbet occidental. Nu i-a fost suficient un deceniu pentru a înţelege cu ce trebuie să se ocupe un preşedinte şi ce consecinţe pot avea asupra ţării sale vorbăria necontrolată şi manierele care exclud automat din viaţa politică internaţională. Minciuna şi ura l-au urcat pe locul pe care s-a aflat şi tot prin prisma lor trebuie să-şi privească răsplata: cea mai umilitoare înfrângere pe toate planurile. (aprilie 2015)

*

În ceea ce mă priveşte, nu cred că după nebunia arestărilor şi a circului cu jongleri şi cătuşe va fi bine. Când toţi se simt urmăriţi până şi în patul conjugal, când toţi se suspectează şi se toarnă, când nu poţi avea încredere în semenul tău, la ce viitor te poţi aştepta? Nu există niciun proiect de ţară, deci nicio ţintă. Rămânem oare acelaşi teren experimental? Din moment ce accentul continuă să se pună cu insistenţă pe cătuşe, iar nu pe carte, şi în contextul în care conducem detaşat la analfabeţi, nu cred că este inutilă o întrebare simplă: În condiţiile în care se anunţă că e pe terminate experimentul cu lichelele la pupitru, va urma un altul, cu – nu ştiu cum i-am putea numi – cei ce răsar din analfabeţi? (aprilie 2015)

*

Minirevoluţia culturală este, cred, începutul adevăratei „epoci de aur“ care s-a sfârşit sub zidul unei cazărmi din fosta capitală a Ţării Româneşti. Acolo s-a încheiat epoca, dar au rămas, până în zilele noastre, comuniştii, cei mai mulţi dintre ei reconvertiţi la un anticomunism greţos. Cei ce te suspectau odinioară de antisovietism caută acum cu îndârjire antiamericani şi antioccidentali. În anii „epocii“ apuse, scriitorii trebuiau să devină „ajutoare de nădejde ale partidului“, acesta fiind, în viziunea conducătorilor de atunci, principalul titlu de nobleţe. După Revoluţie, idealul pomenit a fost atins: cei mai mulţi şi-au găsit un stăpân, un drapel şi un carnet de partid, iar în judecarea unor cărţi şi a unor nume politica ocupă un loc mai important decât în anii de care toţi se desolidarizează. Revoluţia a fost un uriaş punct de cotitură: întâlnirea cu libertatea – pentru care marea majoritate a oamenilor s-au dovedit a nu fi fost pregătiţi.  (mai 2015)

*

România pare o baltă stătută, tulbure, în care nici măcar soarele nu se mai reflectă. Nicio întrebare decisivă nu pare să chinuie circumvoluţiunile naţiei, nimic nu mai doare, nimic nu mai preocupă, o ţară anesteziată şi adormită într-o cută a istoriei, un fel de soldat japonez adormit în Insula UE, în aşteptarea unei îndepărtate epoci în care urmează să se nască intelectualii, fermentul care să o readucă în istorie. Marile excepţii care mai există nu se văd, doar moartea ne atrage atenţia asupra a ce am pierdut şi cât ar fi putut învăţa naţia de la ei. Mulţi dintre cei care suplinesc acest rol nu sunt decât, cum spunea Sainte-Beuve, nişte Calibani care se cred Shakespeare. Ţara care nu demult era o forţă în sport a ajuns să aibă o singură sportivă de performanţă, Simona Halep, care nu datorează nimic patriei, aceasta doar s-a împroprietărit cu ea. În rest, tot mai multe şcoli închise, sute de mii de copii uitaţi sau lipsiţi de părinţi, drogaţi, hoţi şi curve, maladii înfloritoare care nu prea demult fuseseră eradicate, şi cam pe aici. Dincolo de pădurile vândute pe nimic, de pământul înstrăinat cu aceeaşi periculoasă iresponsabilitate, şi de o istorie, odinioară demnă de toată admiraţia, acum uitată, ignorată şi chiar vândută. Cu fiecare zi ce trece, dispar semnele drumului nostru prin timp. Curând se vor împlini o sută de ani de la Marea Unire şi deocamdată  nu se vede niciunde vreun semn al respectului nostru pentru cei ce au realizat acest uluitor vis. (mai 2015)

*

Astăzi, există o singură aglomeraţie cotidiană, la DNA, unde numeroşi ziarişti, şi mai ales numeroase ziariste, aşteaptă răspunsuri la nişte întrebări de uimitoare inteligenţă de la încătuşaţii momentului: „Aţi violat?“, „Aţi furat?“, „Aţi vândut caprele?“. Bietele cornute au contribuit, cum se dovedeşte, la încătuşarea unui judecător de la Curtea Constituţională, deşi nu se ştie dacă acestea îi aparţineau, iar dacă îi aparţineau, nu există nicio certitudine în privinţa faptului că au fost vândute. Oricum, până şi caprele par a fi parte a „grupului infracţional organizat“, unul dintre numeroasele descoperite recent peste tot pe teritoriul ţării de către vigilenţii procurori, absenţi din varii motive pe când acestea se constituiau. După cum se vede, numai depăşind planul la arestări reuşim să  stoarcem zâmbetul vag aprobator al marelui şi al micilor licurici care, nu am nicio îndoială, experimentează pe noi vreun program nou de ştergere a memoriei naţionale. Dacă nu am trece prin istorie ca gâsca prin apă, adică dacă nu am refuza să privim în urmă, istoria nu ar fi atât de brutală cu noi, nu ne-ar obliga să repetăm anumite întâmplări până vom reuşi să le înţelegem. (martie 2015)

*

De ce se întâmplă toate acestea? Pentru că Traian Băsescu nu este excepţia, ci regula; pentru că, de la război încoace, profesioniştii au fost excluşi din poziţiile de decizie; pentru  că am fost şi suntem conduşi de activişti inculţi şi obraznici; pentru  că intelectualii, mai izolaţi şi mai iresponsabili ca oricând, au renunţat la misiunea lor, ajungând  să se certe la propriu pentru un leu. Nimănui nu-i pasă că au dispărut numeroase şcoli şi spitale, toată industria, precum şi tot ce ţine de locul şi de prestigiul nostru în lume. Părăsirea ţării este un sport de masă, aşa cum erau odinioară spartachiadele. Spartachiada medicilor, a profesorilor, a căpşunarilor etc. De un sfert de secol, aceleaşi inundaţii, aceleaşi incendii, aceleaşi diversiuni: cine a tras în noi, cine a chemat minerii, cine a furat revoluţia şi de la cine? Etc. Un distins domn propunea să studiem şi dosarul Răscoalei de la 1907. Ţinând seama de vigilenţa vigilenţilor naţionali, să mergem mai departe spre alte enigme. Caimacanul Vogoride a falsificat listele electorale pentru Divanul ad-hoc al Moldovei. Pe cine a mituit acesta şi cu ce bani? Putem face şi folositoare exerciţii de imaginaţie: ce am pune într-un muzeu al capitalismului postdecembrist? Am citit undeva că, la penitenciarul din Piteşti, principala lozincă era următoarea: „Pentru duşmanii poporului nu există nici milă, nici îndurare!“. Mie, cel puţin, lozinca îmi pare valabilă şi astăzi, atâta doar că duşmanii trebuie căutaţi de către profesionişti şi intelectuali pe care să-i doară soarta ţării în lipsa de educaţie şi, mai presus de orice, în mentalitatea de eterne slugi ale celor ce au reuşit să transforme ţara într-un teren experimental. Un mall unic, în care cuvântul „România“ poate fi înlocuit cu o cifră oarecare. Deşteaptă-te, R16, din somnul cel de moarte…! (martie 2015)

*

Cei ce mai aşteptam un „proiect de ţară“ se vede că ne-am înşelat, astfel că,  în acest moment istoric, nu avem de ales decât dintre câteva rele, iar  orice om cu o minimă raţiune este obligat să-şi răspundă la cele mai banale dintre întrebări: Cine produce ţării cele mai mari daune? Hoţiile din bogăţia naţională – restituirile, mita etc.? Aşa-zisa justiţie care lasă impresia că stăpâneşte totul, ascultă, urmăreşte, verifică o ţară de hoţi, de vinovaţi care-şi aşteaptă rândul la cătuşe (căci nimeni nu este în afara suspiciunii), sau paralizia generală, când de sus şi până jos nimeni nu mai semnează nimic, nimeni nu-şi asumă vreo răspundere? M-a uluit reacţia unor ambasade nemulţumite că nu a fost încă aruncat în cătuşele procurorilor un politician  – de valoare, în opinia mea –, Dan Şova. Ce treabă are, de exemplu, Ambasada Olandei cu decizia Senatului? Există vreun plan de arestare a guvernului ori a politicienilor români de frunte? Or, să fie ei de serviciu la turnesolul democraţiei de la noi? Dacă e aşa, ar trebui să-i revolte ordinele şefei liberalilor, care a cerut ca votul să fie filmat: treci cu bilele prin faţa obiectivului pentru ca acesta să garanteze partidului că bilele au fost puse unde trebuie. Secret, coană Joiţico, dar să ştim şi noi! (aprilie 2015)

*

Dacă până nu demult impresia generală era că meseria cea mai rentabilă este cea  de politician, de acum înainte, şi experienţa ultimelor zile o dovedeşte, delatorii vor fi cei mai avantajaţi: dacă îşi toarnă colegii de echipă – grup infracţional organizat –, nu-i pedepseşte nimeni, rămân şi cu banii furaţi, şi scăpaţi de închisoare. Iar morala nu face parte dintre componentele spirituale ale lumii în care trăim. Mai există naivi convinşi că se poate face justiţie şi cu bun-simţ, fără aresturi supraaglomerate, fără cătuşe şi fără să dai unei întregi populaţii certitudinea că este urmărită şi arestată. Sigur, se poate, dar nu la noi, unde este cultivată cu temeinicie nevoia de sânge, de violenţă, unde ţara pare împărţită între hoţi şi procurori care, fireşte, se înfruntă neîncetat pentru a stoarce o urmă de aprobare de la cei ce întreţin încleştarea pentru ca, nu de puţine ori, să poată  fura ei în linişte sau să cumpere, la preţuri de nimic, ceea ce a mai rămas. (aprilie 2015)

*

Este aproape unanimă părerea că ultimul deceniu, cel băsist, a fost cel mai întunecat şi mai dureros, nu numai pentru că s-au desfiinţat şcoli, zeci de spitale, zeci de muzee, că practic mai mult s-a dărâmat decât s-a construit. Răul însă, din păcate, nu a început şi nu se va sfârşi odată cu Traian Băsescu. Acesta va fi, dacă va fi, doar ţapul ispăşitor, căci la  originea tuturor relelor trebuie căutată lipsa de educaţie îndeosebi a celor care ne-au condus – numai şi numai activişti! – din momentul în care au coborât de pe tancurile sovietice  şi până astăzi, când cam aceiaşi au schimbat rusa cu engleza, paltoanele de piele intens mirositoare şi cizmele cântărind câteva kilograme cu costume Armani şi Pierre Cardin. Ce n-au reuşit să schimbe de atunci şi până în zilele noastre, când sunt plini de titluri şi de diplome cumpărate, este dispreţul pentru carte, pentru omul instruit, şi alte asemenea sentimente şi atitudini care ţin de mitocănie. La început, se ştie prea bine, „puterea populară“ s-a instalat cu ajutorul celor leneşi, fără şcoală, complexaţi, cu păcate mai puţin ştiute. Fiind ceva mai vechi pe această planetă, am cunoscut mulţi activişti, vechi şi noi, proşti şi deştepţi, de ieri şi de azi. Unii, chiar şi acum, după atâta timp, îmi mai tulbură amintirile, se insinuează între ele revendicând un loc într-un roman. (aprilie 2015)

*

Revoluţia din Decembrie a fost făcută de bărbaţi adevăraţi, dar după victorie au ieşit imediat la suprafaţă gunoaiele, demagogii, cei cu biografii falsificate, turnătorii şi papagalii. Un sfert de veac au vândut tot ce s-a putut, au furat şi au minţit. În jurul lor n-au mai rămas specialişti, profesionişti, oameni care îşi iubesc cu adevărat ţara. Cine îşi închipuie că nebunia arestărilor şi a cătuşelor îi va speria pe hoţi se înşală. Cei buni îşi iau lumea în cap, iar cei laşi aplaudă şi îşi vor pune întrebări dureroase abia după ce „tiranul“ va fi plecat. Şi abia atunci îl vor huidui, uitând că niciun dictator nu a apărut fără sprijinul şi aplauzele formale sau naive ale mulţimii, ci absolut sigur cu votul ei. Să nu uităm, aşadar, că asistăm la o mare cacealma. Nu ştiu câte partide politice mai există, dar din banca mea se văd doar două: al celor ce fură şi al celor furaţi. Şi o singură clasă politică: a activiştilor care refuză orice contact cu profesioniştii, cu educaţia adevărată. Dacă se arestează pe cinstite, rămân liberalii fără viitorul guvern. Căci alegeri n-au fost numai în 2009, ci şi mai târziu, bunăoară în 2014, şi nu avem niciun motiv să credem că obiceiurile s-ar fi schimbat radical. Adevărul până la capăt nu se află cu ajutorul cătuşelor şi al circului televizat, ci cu acela al cărţii, al educaţiei, al respectului pentru cel ce ştie, nu pentru cel ce toarnă. Cu aceiaşi oameni nu se poate face şi dictatură, şi democraţie, ci, cum am spus, doar cacealmale. Petru Dumitriu avea un îndemn adresat unui confrate care a scris mai multe cărţi decât a citit: „Caliban, du-te la şcoală!“. Îndemnul mi se pare şi astăzi mai valabil ca oricând, atâta doar că nu ne-ar ajunge spaţiile de învăţământ. Dar trebuie să începem. Un înţelept zen spunea că orice întuneric poate fi înlăturat de o simplă lumânare. (aprilie 2015)

VEZI ARTICOLUL ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS

 

Lasă un răspuns