Augustin Buzura, Bloc notes. Pseudojurnal IV. Text apărut în „Tribuna”, 1984

Pe strada aceea lungă si monotonă, ignorată de soare și ocolită de mașinile salubrității, primăvara sosește totdeauna mai târziu. Până în aprilie pe marginile trotuarelor se pot vedea adevărate dealuri de zăpadă și gheață, peste care se modelează mereu noroiul. Într-una din zile, la „poalele” unui asemenea deal, am descoperit un grup de elevi de școală primară, chinuindu-se fără succes să îl spargă. Uneltele erau mult prea grele pentru ei, iar cetățeanul care îi supraveghea de pe o altă ridicătură de gheață avea de grijă să nu îi slăbească o clipă.
– Sunt prea mici, n-au cum să izbutească, i-am spus indignat de adjectivele cu care le biciuia neputința.
– Cunoaștem și noi asta, mi-a explicat el după ce m-a studiat îndelung. Aici e nevoie de utilaje. Dar, știți cum e, i-am scos pentru a-i familiariza cu munca.
– Și învățătura, școala n-ar fi muncă? m-am interesat eu cu infinită candoare, iar el, convins că vreun șef de-al lui, vreun control – cu care probabil mă confundase la început – nu poate pune asemenea întrebări, m-a expediat în grabă:
– Școala e școală și munca e muncă!
Firește, nu m-am mirat; nu era primul întâlnit pentru care ideea de muncă este strict legată de anumite unelte moștenite de la strămoșii noștri, celelalte meserii fiind altceva, iar și mai altceva – cele din sfera meseriei mele. Dacă mă gândesc bine la acest gen de indivizi aproape că îmi vine să le scuz ignoranța. Unii oameni se limitează să primească numai ceea ce li se dă, să nu pună întrebări, să nu comenteze decât în șoaptă, acasă. Pe de altă parte, o școală făcută în grabă ori nefăcută la timp i-a obișnuit cu niște vechi și păgubitoare clișee care au însă avantajul că sunt ușor de asimilat: maimuța care a luat un băț pentru a doborî banana s-a decis să se facă om, în vreme ce calului nici nu-i trece așa ceva prin creier, deși muncește până cade în bot! Sau, cu alte cuvinte, și dincolo de glumă, că la baza educației, a formării omului, ar sta numai și numai anumite unelte. Mentalitate pe cât de comodă, pe atât de păgubitoare. Firește, trebuie respectată absolut orice muncă, dacă e făcută bine, și orice unealtă, dar e greu de ignorat, fără grave consecințe, adevărul că averea cea mai de preț a unui popor este aurul cenușiu, inteligența, or ea are mijloace specifice pentru a fi stimulată, făcută productivă. Nu toate etapele evoluției trebuiesc repetate de către fiecare muritor. Și nici nu mai este timp pentru așa ceva. Relația dintre cultură, libertate și progres n-o mai pune la îndoială niciun om relativ conștient de anul în care trăiește!

Atunci însă, în zilele acelea de iarnă bezmetică, stârnit de cartea doamnei Yourcenar despre Hadrian, am cercetat pe îndelete nu numai secolul doi roman, ci și celelalte în care tirania cea mai abjectă alterna cu democrația, dar mai ales perioada dintre Cicero și Marc Aureliu când, cum spunea Flaubert, „nemaiexistând zei, iar Hristos neexistând încă (…), sigur, doar omul a existat”. Atunci, așadar, l-am recitit și pe Gibbon unde, spre uimirea mea, am descoperit noi surse de optimism. Spunea celebrul istoric al Imperiului Roman: „… niciun stat nu poate menține mai mult de a suta parte din membrii săi sub arme sau în trândăvie fără a fi curând sleit”. Nu știu dacă în cei două sute de ani de la apariția celebrei Istorii… opinia lui Gibbon a fost corectată sau măcar luată în serios, și nici nu m-am gândit câți trândavi am avea; nu e treaba mea să o fac și nici nu mă pricep la statistici, dar m-am gândit că munca acestor copii scade oricum – măcar în cartierul meu! – procentul „neproductivilor”, încât, per total, nu se poate să nu iasă bine, mai ales că, așa cum arată experiența, numai totalul contează. Norocul de a fi găsit la timpul potrivit cartea potrivită de istorie…

*
În celebra Carte a ceaiului am descoperit o splendidă definiție a zenismului: „…arta cum să simți Steaua Polară în cerul de Miazăzi”. Privind această „artă” dintr-un alt unghi, îmi dau seama că încă înainte de a fi parcurs studiul lui Francois-Albert Viallet, Zen, l’autre versant, și mult mai înainte de a-l fi citit pe Okakura Kakuzo, m-am străduit din răsputeri să simt aici, în cerul de Miazănoapte, Crucea Sudului, convins că numai sub razele aceleiași stele unice fixe – Steaua noastră Polară! – timpul și tot ce acoperă el și duce spre moarte devine greu de suportat. Din când în când ești obligat să te lași în voia mecanismelor de autoapărare, trebuie să încerci să vezi Crucea Sudului sau să speri că odată și odată o vei vedea. Dar câți domni Jourdain sau „zeniști” fără să o știe or fi existând! Poate toți cei ce se opun cu îndârjire spectrului morții psihice…

VEZI ARTICOLUL ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS

Lasă un răspuns