Atelier: „Medea’s Boys”. Un dialog cu echipa spectacolului

Participă: regizorul Andrei Măjeri, scenografa Irina Chirilă, actorii Alexandru Ion, Alex Mirea, Vlad Ionuț Popescu, Alex Chindriș, Florin Aioane și, ca invitată, actrița Ada Galeș.

Mitul, mereu contemporanul nostru

Tânărul regizor Andrei Măjeri intenționează să facă în fiecare an un spectacol pornind de la un mit. A făcut deja „Agamemnon” de Rodrigo Garcia, „Bachantele” la penitenciarul Gherla, apoi, același text în transcrierea lui Elise Wilk, Exploziv, la Teatrul Național Craiova. Nici unul dintre spectacole nu reprezintă montarea textului original. Până la urmă, „Medea’s Boys” este un spectacol despre lumea noastră. Ce nevoie au creatorii de acum să se ancoreze în mit și, mai ales, ce nevoie mai pot avea de textul lui Euripide într-un spectacol despre gen, care tratează societatea tinerilor, punând accentul pe energiile de azi?

Andrei Măjeri: Încă din anul al doilea de facultate, când am citit prima oară tragediile antice care au mai rămas, am simțit că, dacă nu ar exista nimic altceva în dramaturgie, acele povești de familie – de fapt, asta sunt –, din cele treizeci de tragedii păstrate, unele fragmentar, ar avea în ele toate poveștile necesare. Mi se par ofertante pentru actori pentru că pot fi citite foarte diferit. Am montat „Bacantele” de trei ori: ca examen de facultate, apoi cu criminalele din penitenciarul Gherla (o parte dintre ele sunt deja în libertate) cu care am fost și la Exit, un festival de teatru pentru deținuți din București. Apoi, Elise Wilk a scris un text cu totul nou, care are doar ca premisă „Bacantele”. Lucrăm foarte mult cu intuiția. Atunci când citesc un text antic, îmi pun acasă muzica pe care o intuiesc pentru spectacolul respectiv și mă gândesc cum va fi. Tragediile mi se par un teren mai fertil decât anumite texte contemporane. Am montat și multe texte de azi. Nu mă interesează să pun în scenă clasici. Când lucrezi un text, automat îl treci prin filtrul propriu, îl modifici și el ajunge să vorbească publicului de acum. Când am început „Medeea”, nu mi-am zis mai trebuie să fie ceva, într-un anumit fel. E așa, ca o realitate pâlpâitoare. Vezi niște lucruri, apoi, cele mai multe le descoperi din greșelile pe care le observi la actori. Cele mai frumoase lucruri mi se pare că așa se nasc, trebuie doar să fii atent.

Irina Chirilă: Tema mitului nu a fost neapărat constrângătoare. A fost restrictiv faptul că nu am avut un text propriu-zis. Când am demarat un concept scenografic, m-am bazat mult pe direcția regizorală. Andrei Măjeri, având un permanent dialog cu Ionuț Sociu, mi-a povestit despre direcția pe care o avea spectacolul. Mi-a spus clar că dorește ca acțiunea să se petreacă într-un bar. La cum îl cunosc, în nici un caz nu s-ar fi potrivit un spațiu ca într-un bar din oraș, plin de obiecte în care nu ai loc de mișcare. În funcție de ce mi-a cerut Andrei pe parcursul repetițiilor, am căutat o direcție pornind de la întrebarea ce e mai important pentru argonauți, pe lângă „lânița de aur”. Vizual, era nava cu care au navigat, așa că am făcut o documentare amplă.

Tragic și devised

Textul, un colaj de 30% din piesa lui Euripide și 70% din textul lui Ionuț Sociu, a fost creat după metoda devised. Regizorul a început repetițiile, a făcut improvizații cu actorii pe anumite teme și personaje, iar dramaturgul, pe baza acestor exerciții, urmărind construcțiile incipiente ale actorilor și tipul de energie al fiecaruia, a scris textul pas cu pas.

Andrei Măjeri: Am intrat la Master, acum mai bine de șase ani, cu un proiect plecând de la „Medeea”. Nu l-am făcut niciodată. Acum am simțit că a venit momentul să fac o tragedie, gen destul de puțin abordat de colegii mei tineri. Mie îmi place mult, am mai făcut și voi mai face și în viitorul apropiat, cred că… tot timpul. Am discutat cu Ionuț Sociu, care este dramaturgul spectacolului, de fapt autorul dramatic a 70% din text, să facem împreună acest proiect. Ne-am dat seama că avem niște băieți foarte deștepți cu care putem lucra chiar la textul spectacolului și cumva am ajuns să încercăm metoda devised. A fost un spectacol care s-a născut dintr-o colaborare reală, din exerciții de scriere, de improvizație. Cred cu tărie că, deși este o ficțiune, multe replici și momente aparțin actorilor. Ionuț Sociu, dramaturgul, le-a dat temele pe care le-a strâns inspirat de anumite sintagme, de gânduri ale lor. Ne aducea drafturi de texte pe care noi le încercam. Dacă mai aveam nevoie de ceva, îi ceream să ne mai scrie anumite fragmente sau făceam anumite tăieturi împreună. În primă fază, am început repetițiile cu lucrul la Euripide, am construit cele patru momente care folosesc textul antic. Ulterior, după ce le-am schițat pe acestea, Ionuț Sociu venea, mai vedea ce se lucra, simțea cum evoluează energiile. Apoi, am început să lucrăm la textul contemporan. Cumva, în spectacol, sunt două texte îmbinate. Sunt chiar două spectacole într-unul, dar comunică bine. La partea de scriitură îmi aduc aminte două teme de improvizație: prima, cu experiențele pe care le-am avut sau nu le-am avut cu drogurile și cu tot felul de substanțe. A doua s-a referit la relațiile cu femei foarte puternice.  Observ că actorii folosesc cuvinte ca „adevăr”, „sinceritate”. Eu mă feresc de ele. Trebuie să fii convingător în cheia pe care o propune spectacolul. Pentru mine, teatrul este o minciună bine făcută. Mai aveam patru zile până la premieră și nu aveam textul scenei. Textul se scrie la lucru și autorul respectiv are nevoie de timp ca să vadă mai ales un final. Noi aveam un scenariu discutat, știam în ce sens vor evolua lucrurile, dar nu aveam textul propriu-zis. Automat, m-am panicat, dar per total îmi place foarte mult că este un spectacol care ne aparține tuturor. Actorii au o energie extrem de diferită în spectacol. Poate și de asta s-au înțeles așa de bine și nu a fost competiție de nici un fel.

Fiu de zei în ziua de azi

Spectacolul este plin de referințe livrești tratate cu detașare și umor. Aproape toate personajele sunt fii de zei sau semi-zei. Toți, poate mai puțin Esculap, par să aibă probleme cu tatăl-zeu, distanțându-se de modelul patern și definindu-se prin contrast cu tatăl. Echipa găsește proporția potrivită între noblețea personajelor din textul clasic și răspărul cu care le tratează, într-un traseu de la eroicul mitului la non-eroicul zilelor noastre. Care este relația între actorul care se vede nevoit să construiască un personaj viabil, în carne și oase, și trăsăturile mitice care au consacrat zeul respectiv? Cât contează acestea în creația actorului?

Andrei Măjeri: Cel puțin în primele cincisprezece minute, spectacolul este extrem de misogin. Unii prieteni mi-au spus că la început au crezut că nici nu l-am făcut eu. Unora li s-a părut chiar vulgar. Ne-am dorit să înceapă așa, pentru ca, odată cu rememorarea poveștii Medeei și a personalității ei puternice, personajele să-și reconsidere semi-inconștient atitudinea. Spectacolul vorbește și despre vulnerabilitatea bărbaților, despre cum se comportă ei când sunt într-un grup exclusiv masculin. Descendența divină a personajelor m-a interesat ca să accentuez ironia. Am vrut ca tatăl-zeu să nu le dea atenție fiilor sau să-i desconsidere. Când am pregătit spectacolul, am citit mult despre cei cincizeci de argonauți de pe nava Argo. Dintre toți, l-am păstrat doar pe Orfeu. Mai exista și Esculap. Triphos nu exista. Toate personajele combină datele lor. De exemplu, pe navă, au fost trei cupluri de frați. Erau chiar Castor și Pollux. Noi nu ne-am dorit să alegem vedetele, ci să facem un spectacol din perspectiva non-eroilor de pe Argo, cei care erau mai la spatele navei, care o vedeau pe Medeea mai de departe. Pe ideea aceasta am construit.

Alexandru Ion: Sunt un actor intuitiv, deși mă documentez în legătură cu ce am de jucat. Am citit și despre Apollo, și despre Esculap, personajul pe care îl joc, dar pur și simplu am mers mai degrabă pe linia propunerilor făcute de regizor și de felul în care se nășteau lucrurile la repetiții într-o formă naturală și reală în relația cu partenerul, și mai puțin de linia istorică, mitică a personajului.

Vlad Ionuț Popescu: Hermes era tatăl personajului pe care îl joc. Citind despre el, am descoperit câte ceva despre personajele noastre. În textul lui Eduard Trifa se face referire la faptul că se vorbește doar despre zei și despre bărbați. Noi, gemenii, nefiind personaje care au existat, ne-am inspirat din datele zeilor propriu-ziși.

Alex Mirea: În povestea mea nu există un nume de zeu pregnant. Partitura s-a construit în contrast cu cea a fratelui meu din poveste, așa că ne-am setat istoria unul în funcție de celălalt. La început, ne-am făcut o mică documentare pe tema zeilor despre care vorbim. Dar pentru mine nu a avut un rol atât de important cum l-a avut textul pe care îl primeam săptămânal. Ne ancoram în ce aveam de spus concret. Într-adevăr, sunt câteva trimiteri pentru care a trebuit să ne documentăm. Sunt inteligibile, nu sunt foarte greu de exprimat. În mare, noi doi a trebuit să fim unul în relație cu celălalt sau să preluăm unul de la celălalt.

Andrei Măjeri: Energia fraților, vizibilă în mișcarea lor, se revendică de la energia pe care ne închipuim că o avea tatăl lor, Hermes. Îl amintesc doar de câteva ori, dar povestea nu este dezvoltată. Mai degrabă o dezvoltă fiul lui Poseidon (Florin Aioane), fiul lui Apollo, care a plecat cu tatăl său, și fiul lui Dionysos (Eduard Trifa). Ne-am dorit ca și cel care o va juca Medeea să aibă descendență divină.

Florin Aioane: L-am întrebat pe dramaturgul Ionuț Sociu de ce insistă ca fiii de zei să aibă probleme. Este un aspect care definește personajul meu. A crescut în umbra tatălui său, Poseidon, care este faimos, și dorește să depășească limitele mediocrității. De aceea decide să-și facă un bar și să fie pe picioarele lui. Această dimensiune a ajutat mult la conturarea personajelor fii de zei.

Andrei Măjeri: Pe parcursul întregului spectacol, ei rememorează călătoria pe Argo, privind-o cumva cu tristețe, pentru că s-ar putea să fie cea mai importantă din viața lor – totuși, sunt foarte tineri – ca să se definească pe ei înșiși, să-și stabilească identitatea în raport cu tatăl. Pentru ei, este și un drum inițiatic. Spectacolul nostru nu îl arată, dar îl amintește fragmentar. Voiam ca trei dintre actori să joace de fiecare dată altceva. Cel care joacă Iason într-o scenă, în cealaltă, să fie Medeea, dar am renunțat. Știam că toate scenele din Euripide vor fi jucate de aceiași băieți care își dau întâlnire la cinci ani de la revenirea navei Argo în Grecia. Ca și la întâlnirea de zece ani de la terminarea liceului, unii nici nu se mai știu. Viețile lor au evoluat total diferit. Între timp, a avut loc acțiunea din „Medeea”. În unele momente se reprezintă lucruri, în altele doar ni se povestesc, iar noi ne imaginăm elementele lipsă. De multe ori, încep repetițiile nu cu textul, ci cu mișcare. Și la spectacolele unde au text vreau să cunosc oamenii când sunt obosiți, pentru că la casting actorii te pot păcăli. Ei vin cu ce au mai bun și tu îi iei în funcție de ce vezi sau dacă ai avut norocul să-i mai vezi. Singurele spectacole în care am lucrat în teatrul independent au fost cele de la Apollo 111. De regulă, lucrez în teatrele de stat care au trupe permanente. Dintre cei 35-40 de actori ai teatrului respectiv, îi alegi pe cei pe care îi consideri cei mai potriviți. Dar actorii te păcălesc mult la casting. De aceea, de mai multe ori, nu fac distribuția finală. Chem un grup final, dar actorii nu sunt neapărat împărțiți pe rolurile X, Y. Îi cunosc mai bine după două ore de mișcare, pentru că atunci nu mai pot să susțină măștile pe care vor ei să le văd. După ce au obosit, creativitatea apare mai ușor. Sunt un regizor „gândirist”, de formație mate-info, tind să merg mult pe logică și atunci am nevoie de oameni diferiți de mine. Cred că în teatru este un echilibru fin între logică și delir, că nu trebuie să domine nici una, nici alta.

 

Teatrul și al treilea gen

În 2013, Forumul Internațional Intersex conchide că oamenii ar trebui să aibă dreptul de a alege între sexul feminin, masculin, non-binar sau opțiuni multiple. În viitor, ca și în cazul rasei și religiei, sexul sau genul nu ar trebui să mai figureze pe actele de identificare. Începând cu 1 ianuarie 2019, Guvernul german legalizează „al treilea gen” pe certificatele de naştere, făcând primul pas oficial în recunoaşterea persoanelor intersexuale. Tot de la 1 ianuarie 2019, Consiliul New York și Comisia de sănătate acordă dreptul cetățenilor săi să-și treacă pe actele oficiale o nouă categorie, identitatea non-binară. Statul Oregon o făcuse din 2017. În 2019, Franța interzice ca pe formularele școlare să mai figureze cuvintele „mamă” și „tată”. Se vor înlocui cu „părinte 1” și „părinte 2”. Măsura este menită să prevină discriminarea. Ca de obicei, artiștii au luat-o cu mult înaintea autorităților. De câteva zeci de ani personajele feminine sunt interpretate de actori-bărbați și invers. Asta ca să nu mai vorbim de începutul teatrului, plus vreun mileniu și jumătate, când toate personajele, indiferent de gen, erau interpretate numai de bărbați. La sfârșitul anului 2018, tânărul regizor Andrei Măjeri a creat la Teatrul Apollo 111 spectacolul „Medea’s Boys”, pe texte de Euripide și Ionuț Sociu. Toate personajele, inclusiv Medeea, sunt jucate de bărbați. În spectacol există două scene, una non-erotică, în care toți actorii evoluează complet fără haine, și alta în care toți joacă îmbrăcați în rochii. Se schimbă cu ceva percepția noastră asupra textului clasic? Suferă mitul modificări în lipsa delimitărilor de gen? Ce tip de receptare antrenează asemenea mutații în spectacol și în public? Am provocat echipa de la „Medea’s Boys”, în cadrul conferinței „Teatrul și al treilea gen”, susținute la Muzeul București, Palatul Suțu, să discute pe marginea acestor teme, dar și să scoată la lumină câte ceva din mijloacele cu care au construit spectacolul, din atmosfera de la repetiții, din relațiile actorilor cu personajele interpretate, aproape toate cu descendență divină.

Andrei Măjeri: M-am gândit la sintagma „al treilea gen” și mi se pare foarte periculoasă, pentru că presupune un al doilea gen, deci presupune ca un gen să fie primul – și știm la care ne referim. Iar asta ar trebui să iasă din uz. Nu am abordat al treilea gen tematic în spectacolele mele, decât poate folosindu-mă de niște mecanisme teatrale, cum este travestiul. Dar consider că este o nișă care ar trebui tot mai mult umplută de sens și de întrebări. Uitându-mă în țările cu sisteme teatrale mai bine ancorate în realitate decât al nostru și mai puțin încărcate de un exces de metaforă, mi se pare că ar fi un subiect necesar și la noi. Teatrul trebuie să reflecte viața, or, acum, se nasc niște întrebări în societate pe care nu este neapărat necesar să le abordăm. Fiecare artist decide dacă le abordează sau nu, dar cred că ar avea public, pentru că suscită un real interes. Eu, cu siguranță, voi aborda această temă în următoarele mele spectacole. „Medeea” și „Moarte și reîncarnare într-un cowboy” sunt opțiuni estetice care ironizează femeile contemporane, o ironie de 1500-2000 de ani în care doar bărbații au jucat. Chiar și prima Julietă a fost jucată de un bărbat. Până acum am privit cu ironie, dar mă interesează mult să tratez aspectul real. Deja se întâmplă și în spațiul nostru, sunt spectacole de la Macaz care lucrează cu persoane transgender. Acum un an am participat la un workshop care avea ca temă masculin și feminin și știu că am ajuns să ne certăm. Discuția era foarte violentă. Asociem de secole un set de atribute bărbaților și un altul femeilor, pentru că atunci am avea un alt tip de asumare. Lucrurile sunt cel puțin perisabile, nu vin din corpul tău, din logica ta sexuală. La noi, este mai degrabă o opțiune estetică. Depinde ce vrei să spui. Voiam doar ceva marcat și umplut de sens. Poate vrei să arăți ceva grotesc sau vrei să faci parodie. Fiecare spectacol trebuie tratat în funcție de ce își propune. Când merg la un spectacol, îl judec în funcție de ce își propune, nu mă duc cu ce aș vrea să văd eu. Mă rog, cât putem ști în ziua de azi la ce ne ducem: vedem un afiș, mai citim câte ceva…

Ada Galeș: Îmi doresc să joc bărbați, îmi place mult Richard II, e monologul cu care mă duc la casting. Andrei Măjeri vrea să facă „Richard II”. Citesc o carte despre miturile creierului masculin și feminin, între care nu există, de fapt, nici o diferență fiziologică, biochimică, hormonală. Ceea ce înțelegem prin masculin și feminin ține de societate, construct cultural, stereotipuri. Nu pui niciodată în balanță femeia care nu reușește să le facă pe toate cu bărbatul care nu reușește. În mentalul colectiv, la el nici nu se pune problema dacă poate să le facă pe toate, pentru că el nu trebuie să demonstreze. Absolut greșit! Dacă vorbim de cuplu, vorbim de parteneriat între bărbați și femei.

Andrei Măjeri: În „Medea’s Boys”, sunt niște bărbați care, uneori, joacă și roluri de femei, fără a face neapărat travesti, cu excepția unei scene. Spectacolul lucrează intenționat cu multe ambiguități și lucrurile nu sunt neinteligibile. Ambiguitatea este fertilă în teatru. Dacă ai câteva fundamente despre Medeea, personajul apare clar în spectacol, plus că se definește din prima scenă: „e una care și-a căsăpit copiii”. Și dacă pleci numai cu atât, tot înțelegi ceva. Mi-am dat seama că în din cele douăsprezece spectacole pe care le-am făcut, în patru sau cinci am folosit travesti-ul. În „Medea’s Boys” apare doar într-o singură scenă, cea cu corul. Toți actorii, când au probat pentru prima oară rochiile, simțeau nevoia să-și arate masculinitatea. Fiecare se îmbrăca pentru prima dată într-o rochie. Din momentul în care am găsit măsura pentru ce voiam să facem, ne-a luat puțin timp. Sigur că pentru actori scena de nuditate nu a fost ușoară. Dar, pentru doi-trei dintre ei, scena cu îmbrăcatul în rochie, adică acceptarea unei măști sociale pe care o identificăm ca aparținând celuilalt sex, a părut mai grea decât cea cu dezbrăcatul pe scenă. Descoperi un alt tip de psihologie pe care ai puțin timp să o arăți. Există un fel de cod al scenei respective: toți se manifestă în raport cu Medeea, deci actorii nu au avut multă libertate. Poate că este cea mai mecanică scenă.

Irina Chirilă: Am lucrat la multe spectacole, așa că nu mi se pare ciudat să văd un bărbat pe scenă jucând rol de femeie sau fiind îmbrăcat în haine de femeie. Dacă un actor are talent, se implică, înțelege direcția regizorală și caută să ajute spectacolul, poate să facă un rol foarte bun, indiferent cu ce este sau nu este îmbrăcat. Ce mi s-a părut mie absolut normal, dar lor, celor care nu au mai fost îmbrăcați în rochii până atunci, li s-a părut ciudat a fost că, având rochii până la pământ, într-o acțiune trebuia să se urce pe un scaun. La o repetiție, Alex s-a enervat că s-a încurcat în rochie și nu putea să urce. Dar cu repetiții se rezolvă toate.

Florin Aioane: Strict actoricește, scena îți oferă foarte multă libertate. Știi că poți să faci foarte multe, că joci altceva, că ești o femeie.

Vlad Ionuț Popescu: Eu nu am refuzat. Mi-a făcut plăcere încă de la început. Scenele mele favorite din spectacol sunt cea dintre Medeea și Egeu și aceasta cu travesti. Este o scenă comică. Chiar ne distrăm la ea. Nu există ceva de care să nu ne bucurăm în momentul respectiv. La finalul repetițiilor, vorbeam tot timpul cu regizorul care îmi spunea că nu mă crede 100% că sunt femeie.

Alex Mirea: Fiind construită matematic, este scena pe care trebuie să o repetăm cel mai des. Reprezintă ancora noastră. Știm că orice s-ar întâmpla până în acel moment, acolo ne racordăm cu toții și o să iasă bine. Nu ai cum să greșești. A fost atât de bine repetată, încât scena se face singură.

Alexandru Ion: Spectacolul are un moment în care toți șase, adică noi cinci și dl Trifa jucăm nud. Suntem toți goi în același timp, cu fața la public, într-o scenă care este non-sexuală, nu are valențe erotice. Când am început să repetăm la spectacol, Andrei Măjeri ne-a spus că are în gând o asemenea scenă și că, dacă vrem să facem parte din distribuție, trebuie să ne asumăm de la început că va trebui să evoluăm în costumul lui Adam la un moment dat, lucru pe care l-am acceptat, pentru că altfel nu aveam rolul. Cert este că noi, neavând nici un text, nu știam când o să fie momentul acela și cum o să arate el. Totdeauna poate fi destul de complicat cu nuditatea pe scenă pentru că, într-un context în care nu se naște din spectacol și nu are sens, devine foarte neplăcută, până la urmă. Neavând text, nu știam care va fi momentul acela și dacă nuditatea nu o să fie degeaba, doar un act de rebeliune, ca „să ne spargem în figuri”. Pe măsură ce spectacolul se construia, apărea și textul și noi construiam scenele. Începuserăm să vorbim așa, ușor-ușor, între noi, unde va fi momentul acela, pentru că ni se părea că nu încăpea niciunde. Părea dubios, aveam impresia că o să-l facem doar de dragul de a-l face. A fost un timp în care noi vorbeam pe la colțuri, fără Andrei Măjeri. Eram de părere că ar trebui să-i spunem că nu e bine să facem momentul respectiv. Andrei ne-a simțit și, într-una dintre repetiții ne-a spus că, dacă nu suntem în regulă cu el, nu îl facem, ne-a spus că rămânem în chiloți. Și atunci noi, ca niște oameni paroliști ce suntem, i-am răspuns: „Andrei, noi am discutat de la început că momentul ăsta va exista. Hai să-l facem o dată în repetiție! Dacă ni se pare că e sinistru și nu decurge din nimic, că nu are nici un sens și nu aduce nimic spectacolului, atunci o să spunem că nu îl facem”. Și l-am făcut. Nu vă garantez că ce am simțit eu au simțit și colegii. Alex Chindriș a simțit mai puțin. Am avut în sală și niște prieteni, ca să avem un element exterior, să ne verificăm. Un element care să pună puțină presiune pe „goliciunea” poveștii. Am făcut un șnur care a ieșit de așa natură că, la sfârșit, toți au zis că arată bine în economia spectacolului. Dar momentul acela funcționează ca punct culminant.

Femeia castratoare

Liantul dintre povestea despre societatea contemporană și textul clasic o reprezintă personalitatea puternică a Medeei, cea care fascinează toate personajele. Întrebarea este în ce măsură îi inspiră și în ce măsură îi vulnerabilizează pe băieții de pe nava Argo o femeie de forța barbarei Medeea. Pe vremea argonauților, ca și astăzi. Ce tip de probleme dictează genul acesta de personalitate, mai ales în cazul unui profil masculin în care relația părinte-fiu este mult îngreunată de nimbul tatălui-zeu? Cât de castratoare este relația tinerelor personaje cu femeia puternică, fie ea de ieri sau de azi?

Andrei Măjeri: Înainte de a avea textul, am făcut exerciții, chiar și desene, nu neapărat cu atributele reale, ci cu unele mai poetice. Am făcut exerciții de grup, ca și când Medeea ar fi un corp comun. Se vorbește despre ochii ei. Chiar și momentul cu dezbrăcatul este unul intercalat în care fiecare spune cum îl dezbrăca Medeea, dar în situații diferite. Pentru personaje, sunt doar experiențe diferite cu Medeea, dar nu este iubire, este mai degrabă fascinație. Ca fapt divers, am făcut „Bachantele” la Penitenciarul Gherla cu șapte femei criminale. Trei dintre ele își omorâseră copiii. Una singură dădea vina pe soț, dar se vedeau lunar, la întâlnirea conjugală. Spectacolul ni-l definește și pe Iason. În prima sa apariție, fiul lui Esculap spune că Iason este la clinica lui, că se recuperează. Până la final, cred că cei ce privesc spectacolul ajung să-l învinovățească mai mult pe Iason, să o înțeleagă pe Medeea, să o apere. Este femeia care a sacrificat totul pentru el: le-a omorât pe fetele lui Pelias, și-a părăsit casa, și-a sacrificat fratele, l-a ajutat pe Iason să fure lâna de aur, i-a făcut doi copii. Iar el, cu o mentalitate de cocalar, o părăsește pentru fiica regelui din Corint.

Alex Mirea: Medeea este castratoare. Jucând unul dintre fiii ei, i-am găsit niște scuze, niște motive pentru care, în cazul în care ar fi maică-mea, aș putea să o iert. După ce am auzit viziunea regizorului, în care primul copilaș nu voia să moară iar al doilea se duce singur în brațele ei, am empatizat cu al doilea. Mi s-a părut că, în condițiile date, femeia – chiar dacă nu înțeleg eu neapărat ce înseamnă femeie – poate ajunge să facă astfel de lucruri. Cumva, eu o înțeleg.

Florin Aioane: Regizorul ne spunea că Medeea trebuie să fie extrem de personală pentru fiecare. Fiecare și-a imaginat-o într-un fel. Eu m-am gândit la ea ca și cum te-ar dezbrăca din priviri. Este genul de femeie care te obligă să te duci direct la esență, adică să fii vulnerabil. Poate fi castratoare pentru că are metode invazive, dar nu aceasta este trăsătura ei fundamentală.

Vlad Ionuț Popescu: Țin minte că eu am desenat-o ca pe un pahar de vin. Sunt femei de o anumită vârstă, nu neapărat înaintată, care mă intimidează atât de tare, că nu mai pot să vorbesc limba română. Nu neapărat cele cu care am o relație specială. Și dacă o cunosc în aceeași seară, poate să mă inhibe atât de mult, încât mă castrează din toate punctele de vedere. Eu așa o văd pe Medeea. Fiind tineri, noi nu am trecut prin experiențele necesare, așa că pregătirea o facem în cap, la nivel ideatic. De fapt, vorbim sau jucăm în necunoștință de cauză.

Teatrul noii generații

Cu un ritm alert și multiple acțiuni scenice, spectacolul „Medea’s Boys” se dovedește un exemplu de teatru al noii generații. Toți actorii, cu excepția lui Alexandru Ion, au sub douăzeci și cinci de ani. De altfel, la momentul începerii repetițiilor, doi dintre ei, Alex Mirea și Vlad Ionuț Popescu, erau studenți în anul III. Spectacolul propune o formulă cu totul diferită de genul de teatru cu actori care își spun doar replica sau de cel care, pentru dinamism, se bazează exclusiv pe new media. În „Medea’s Boys”, fiecare interpret este implicat într-o acțiune, iar pe scenă este multă mișcare. În cadrul conferinței, actorii au fost provocați să spună cât de dificil este pentru ei să facă trecerea între cele două registre, cel din actualitate și cel mitic, în timpul aceluiași spectacol, cum s-au descurcat într-o montare care mizează atât de mult pe mișcare și care a fost momentul lor preferat.

Florin Aioane: Sunt niște scene extrem de senzitive. Cred că acest cuvânt descrie foarte bine atmosfera din spectacol. Cele două mari registre sunt extrem de diferite. La ultimul spectacol, a venit o fată care ne-a întrebat ce se întâmplă cu scenele celelalte, cele din Euripide. Nu am știut ce să-i răspundem. Am zis doar că sunt construite în alt registru. Eu joc regele Corintului. Regizorul mi-a spus că personajul trebuie să fie ridicol și asta am încercat să joc. Mi-a plăcut mult că am lucrat pe fizicație. Susțin mișcarea în teatru. Nu-mi plac spectacolele în care oamenii vorbesc mult. Lucrul cu Attila Bordás a fost extraordinar de frumos și de plăcut. A fost a doua oară când am lucrat cu un coregraf și ne-am înțeles bine. Eu nu am făcut parte de la început din proiect, eram în Franța. Andrei mi-a dat un mesaj, am ajuns la casting, l-am luat și eram foarte entuziast. Se lucrau scenele din Euripide. Nu înțelegeam în ce m-am băgat, dar ușor-ușor au început să devină, în repetiții, scenele mele preferate pentru că erau altfel. Al doilea moment semnificativ a fost când ne-am dezbrăcat toți prima oară și ne-am simțit extrem de vulnerabili.

Andrei Măjeri: La Florin Aioane munca s-a încununat frumos, a fost nominalizat la Premiul UNITER pentru debut cu acest rol. Aș vrea să citesc rapid primul său mesaj: „Salut, am văzut postarea ta. Am 22 de ani, sunt curios dacă mă încadrez. Cânt, dar nu excelez, sunt disponibil, o să-mi refac programul în funcție de necesități”.

Vlad Ionuț Popescu: La început, când nu ne obișnuiserăm cu trecerile între cele două registre, când descopeream și căutam, era foarte greu. Într-un final, am reușit. Mie îmi plac lucrurile de acest gen în teatru, când trebuie să schimbi de la o secundă la alta, să intri dintr-un film în altul. Simțeam că muncesc fizic. Eram obosit, și nu într-o manieră plăcută. În timpul repetițiilor am slăbit zece kg. Uneori mă mișc mai greu, mai ales că la facultate nu prea facem mișcare. Timp de trei-patru zile am căutat începutul scenei atunci când intru împreună cu Alex Mirea. Momentan, începuturile mi se par foarte greu de gestionat, pentru că nu-mi dau seama cât de mult trebuie să plusezi în funcție de energie, de ceea ce s-a întâmplat înainte și cum intri tu acolo. Nu repetam pe scenă, ci într-o sală și mi-a plăcut foarte mult căutarea în acele trei zile, pentru că, fără să mă încrâncenez prea tare, era o căutare sinceră. De obicei, am problema aceasta cu încrâncenarea. Mă sperii că nu îmi iese și că nu voi găsi soluția. Dar în acele trei zile am încercat să caut ce trebuie în funcție de colegi și de registru.

Alex Mirea: Nu e greu să faci trecerea între cele două registre. Este tehnic. Ne-a spus regizorul cum să facem și ne iese foarte bine. Faptul că ne mișcăm atât de mult este lucrul meu preferat, chiar dacă după fiecare spectacol, când ajung acasă și mă așez în pat, mă dor și umărul, și altele. Dar durerile acestea m-au întărit. Într-o perioadă dubioasă din viața mea, eram singurul băiat cu o grupă de șapte fete într-un apartament unde existau vreo cinci bare. Mă susțineau niște prieteni care au dispărut destul de repede, deși în perioada de repetiții au promis că vor veni la toate reprezentațiile. Nu au apărut la nici una, dar nu mai contează. Până la urmă, am învățat împreună să dansăm la bară și asta m-a ajutat în spectacol. Momentul meu preferat a fost întreaga perioadă de repetiții. A fost primul meu proiect într-un teatru profesionist. Nu știam ce se întâmplă concret, cum ar trebui să mă comport cu colegii, ce ar trebui să iau de la ei. Dar a fost o atmosferă foarte plăcută. Ne-am jucat destul de mult. Venind de la UNATC, unde se gândește foarte mult și unde nu prea contează corpul, mi-a plăcut în special faptul că de la început s-a pus accentul pe mișcare. Am lucrat cu Attila Bordás și a fost incredibil. Mi-am dat seama că unele lucruri reies și din ce fac cu corpul, nu doar din gând, că, uneori, gândul nu merge atât de departe, mai ales când sunt doar în anul III de facultate.

Alex Chindriș: Momentul meu preferat au fost repetițiile generale dinaintea premierei. E frumoasă și căutarea, dar este grea. Poate fi stresantă și obositoare. De abia la repetițiile generale începi să te bucuri cu adevărat. În teatru, regizorul face tot spectacolul. Ca actor, partitura ta tot din partea regizorului vine. Am avut mult de muncă, am făcut și improvizații. Momentul meu preferat a fost când am început să ne bucurăm de joc.

Lasă un răspuns