Asia, motorul sau victima istoriei? Peter Frankopan „Drumurile mătăsii”

Recent apărută în română, „Drumurile mătăsii” încearcă nici mai mult nici mai puţin decât să rescrie istoria lumii dintr-o nouă perspectivă. Teza lui Peter Frankopan este că placa turnantă a ultimilor 2.500 de ani a fost „inima Asiei”, definită într-un mod foarte personal („între Marea Neagră şi Himalaya”) care-i permite să includă chiar şi Siria sau Ucraina. „Drumurile mătăsii” din titlu joacă un rol mai degrabă episodic, iar autorul foloseşte denumirea mai degrabă pentru a sugera caracterul de zonă de tranzit al regiunii, în vreme ce resursa principală implicată în acest tranzit se schimbă de la un capitol la altul, trecând de la mătase la petrol, fără a omite sclavi, blănuri sau credinţe şi idei noi. Teza despre „inima Asiei” ca motor al schimbărilor din ultimele două milenii şi jumătate sună atractiv, dovadă faptul că volumul, deşi scris pentru cititori ce trebuie să aibă cunoştinţe serioase de istorie, a devenit rapid un best-seller. „Drumurile mătăsii” s-a vândut, de la prima ediţie din 2015 şi până azi, în peste un milion de exemplare.
Încercarea lui Frankopan de a schimba paradigma în istoria universală e sabotată, însă, de lipsa rigorii şi, mai ales, a unor minime date cantitative care să susţină o asemenea tentativă iconoclastă. În absenţa cifrelor, cartea pare mai degrabă o colecţie de anecdote, de cele mai multe ori fascinante, dar care nu sunt prinse într-o adevărată structură logică, ci mai degrabă într-o lungă asociere de idei. Iar unele dintre aceste idei sunt cel puţin neobişnuite.
De pildă, Frankopan sugerează (un defect tipic acestui tip de istorii globale este că cititorul cu greu găseşte cauzalităţi clare sau afirmaţii concrete) că Traian a atacat Imperiul Parţilor ca acțiune dintr-o amplă strategie geopolitică pentru a obţine controlului asupra comerţului cu mătase. Doar că izvoarele contemporane ne arată că romanii aveau o idee foarte vagă despre mătase, cu atât mai puţin un plan complex: astfel, Silius Italicus, un scriitor contemporan cu Traian şi – teoretic – familiar cu Orientul (fusese proconsul al Asiei), credea că mătasea e un fel de lână care creşte pe scoarţa copacilor.
La fel de neobişnuită e şi ideea lui Frankopan că Holocaustul a fost provocat, în ultimă instanţă, de eşecul armatei germane de a cuceri stepa central asiatică, o interpretare extrem de personală a cărţii lui Tooze despre economia nazistă (Tooze vorbeşte strict despre o „legătură funcţională perversă” între exterminarea evreilor din Polonia sub ocupaţie germană şi necesitatea creşterii raţiilor de hrană pentru muncitorii polonezi şi ucraineni din Reich).
La scară mai mică, erorile factuale sunt uneori supărătoare: cruciaţii nu au stăpânit niciodată Alepul; scrisoarea lui Napoleon către Tipu Sultan nu e „presupusă”, ci reală, doar că nu a ajuns niciodată la destinatar, fiind interceptată de britanici şi ducând la decizia acestora de a-l elimina definitiv pe conducătorul indian; salvarea Sitei este subiectul Ramayanei, nu al Mahabharatei.
Şi, totuşi, cum de este atât de populară şi de influentă cartea lui Frankopan, în condiţiile în care nu oferă o reală schimbare de paradigmă, aşa cum promite? În primul rând, pentru că oferă un răspuns, aparent complex, la întrebarea „de ce e atât de importantă Asia?”, răspunsul lui Frankopan fiind, de fapt, „Asia e importantă fiindcă întotdeauna a fost importantă”. În al doilea rând, fiindcă sugerează foarte multe conexiuni interesante, chiar dacă nu întotdeauna temeinic demonstrate. Dar, mai ales, „Drumurile mătăsii” a reuşit să devină influentă în rândurile unui anumit tip de lideri politici, cei de „-stane”. Se spune, de pildă, că e recomandată de fostul preşedinte al Afganistanului Hamid Karzai tuturor celor care îl vizitează, fie ei politicieni sau reporteri. E greu de crezut că ideile lui Frankopan le influenţează deciziile, dar e foarte plauzibil că le flatează orgoliul, punând ţările pe care le conduc în centrul istoriei universale.
Din motive similare, „Drumurile mătăsii” este extrem de populară în China. La un an după apariţie, era în topul celor mai importante cărţi traduse în limba chineză în ultimele 4 decenii, alături de „Mândrie şi prejudecată” sau „Marele Gatsby”. Nu e de mirare, fiindcă cei doi poli stabili ai ultimelor două milenii și jumătate, în viziunea lui Frankopan, sunt Europa şi China, capetele drumurilor mătăsii. Între aceşti poli, în zona de tranziţie, se petrece adevărata tramă a istoriei: perşilor le urmează parţii, apoi sasanizii, Islamul, mongolii şi aşa mai departe. Un carusel milenar care sugerează mai degrabă că „inima Asiei” a fost şi rămâne, mai degrabă decât motorul istoriei, victima intereselor unor puteri de la periferia sa, fie că e vorba despre China dinastiei Han, despre Statele Unite, despre cruciaţi sau despre triburile arabe unite de Profetul Mohamed.
Câteva cuvinte şi despre autor: Peter Frankopan, cunoscut până la apariţia „Drumurilor mătăsii” ca bizantinolog la Oxford şi autor al unei istorii a Primei Cruciade, este urmaşul unei familii de nobili croaţi. Genealogiştii şi Almanahul de la Gotha susţin că e vorba de familia de mici nobili Doimi de Lupis. Autorul „Drumurilor mătăsii” şi mai ales tatăl său, care şi-a schimbat numele din de Lupis în Frankopan, afirmă că sunt descendenţi ai singurei ramuri supravieţuitoare dintr-una din cele mai faimoase stirpe nobiliare croate, teoretic stinsă în veacul XVII-lea după o conspiraţie nobiliară împotriva Habsburgilor ce s-a încheiat pe butucul călăului. Nu contează însă foarte mult, fiindcă şi Frankopanii originali îşi datorau numele unei mistificări: la origine conţi/cneji ai insulei Krk şi, ca urmare, cunoscuţi drept Krcki, pe la 1430 au adoptat brusc această formă „slavonă” a numelui Frangipani, ce aparţinuse unei familii nobiliare italiene, familie din care Boccaccio pretinde că s-ar fi tras şi Dante. Iar Frangipanii „originali” susţineau, tot fără niciun fel de dovadă, că ar descinde din faimoasa gens Anicia din vremea Imperiului Roman, ce i-a dat, printre alţii, pe efemerul împărat Petronius şi pe mult mai perenul filosof Boethius. Dacă soiul acesta de anecdotă v-a plictisit, nu citiţi „Drumurile mătăsii”, fiindcă e construită din astfel de poveşti.

Lasă un răspuns