Actorii tineri sunt interesați de statement

| Andrei Măjeri |

Spectacolul naște controverse pentru că schimbă convenția la un moment dat. Faptul că nu stârnește reacții unanime îmi place, unanimitatea mă sperie.

Ca spectator, recunosc că sunt curios și plăcut surprins atunci când un spectacol mă contrazice, când primele cincisprezece minute se desfășoară într-un ritm care nu este al meu și totuși reușește să mi se impună și cumva să-l accept. Mă fascinează la teatru când ușor, ușor sunt cucerit de ceva pe care în prima fază nu-l gust sau nu se dovedește ceea ce aș vrea eu. Atunci renunț să mă uit ca un regizor și rămân doar spectator.
Ca regizor, mai mult decât tehnologia pentru care, recunosc, nu am un interes preponderent, mă fascinează să comunic prin structuri narative diferite. De aici și riscul de a apărea oarecum ciudat și contradictoriu față de colegii mei și față de actori. Am încercat să abordez texte cu tipuri de scriitură total diferite. Am făcut „Agamemnon” de Rodrigo García, dar și „Nuntă însângerată” de Federico García Lorca. La Cluj, am făcut „Meșterul Manole”. A fost pentru prima dată când un director mi-a propus un text și recunosc că am fost foarte sceptic. Acum am făcut o adaptare după „Medeea” care are două spectacole într-unul: o scenă din Euripide, apoi una scrisă de Ionuț Sociu și tot așa. Este o structură alternativă. Alt spectacol, „Pulverizare”, are o structură monologală.
Mă atrag mai mult textele clasice, dar, ca tânăr regizor, la început, este foarte greu să te duci la un director și să-i propui un text cu o sută de oameni. Ești mai puțin încrezător până nu demonstrezi. La Cluj am făcut trei spectacole la sala mică cu câte două-trei-patru personaje până să ajung la „Meșterul Manole”. Anterior, montasem două texte clasice, „Ivona, principesa Burgundiei” și „Nunta însângerată”, care fuseseră propunerile mele în teatrele din Cluj și Craiova. „Meșterul Manole” a fost propunerea directorului, a domnului Mihai Măniuțiu, pe care am refuzat-o inițial, pentru că nu eram sigur că în contextul Centenarului nu mi se vor impune anumite lucruri. Mi s-a spus că am mână liberă. Era un risc major abordarea textului lui Blaga, „Meșterul Manole”. Nu am acceptat nici un alt proiect cinci luni înainte. Am citit piesa de multe ori și, de fiecare dată când o lecturam, am încercat să schimb mici cuvinte astfel încât să nu fie un exces de arhaisme, publicul să nu se întrebe „ce a zis ăla pe scenă?”. Cred că, din punctul acesta de vedere, este o reușită. Am vrut o anumită distribuție și mi-am asumat riscul de a face două spectacole, de fapt: un spectacol al primelor patru acte, cumva acceptat de un public mai clasic, și ultimul act, scurt, dar pentru mine foarte important, care a fost acceptat de un alt tip de public. Faptul că la premieră, la un spectacol de două ore fără pauză, jucat în sala aceea atât de mare, unde cred că erau o sută de grade, nu a plecat lumea și nici nu s-a jucat cu telefonul, m-a făcut fericit. Spectacolul naște controverse pentru că schimbă convenția la un moment dat. Faptul că nu stârnește reacții unanime îmi place, unanimitatea mă sperie.
Ce observ eu este că există o diferență generațională de lucru. Într-un mod lucrezi cu actori de până în patruzeci de ani și în alt fel lucrezi cu cei de peste patruzeci de ani, oricât de deschiși ar fi la minte. Și am avut norocul să lucrez cu actori pe care îi apreciez foarte mult. Nu cred că înțelegerea sau deschiderea țin de vârstă. De exemplu, la Cluj, o am pe doamna Miriam Cuibus, un partener excelent de lucru. Pe un actor trecut de o anumită vârstă îl interesează să construiască un personaj cu carne, cu un fir foarte clar. Cei tineri vor un alt tip de compoziție. În „Civilizația spectacolului”, Mario Vargas Llosa explică faptul că artiștii nu mai sunt interesați să facă personaje, tocmai pentru că există atât de multe la televizor, în politică etc. Mai degrabă sunt interesați să spună ceva prin ceea ce fac, să aibă un statement. Observ și eu asta la tinerii actori cu care lucrez. Îi interesează mai puțin câtă carne are sau nu are personajul și mai mult ce spun cu el.
Când construiesc un spectacol, nu mă gândesc la cum va fi receptat. Am încredere în echipa cu care lucrez și în ritmul meu. Ulterior, revenind la spectacol, îmi place să observ cum se modifică el și actorii, cum este perceput. Mă pasionează să văd cât de mult se schimbă în funcție de spectatori sau de locul în care se joacă, de exemplu, în festivaluri. Oricât de bine ar fi fost adaptat, nu iese același lucru. Gândești spectacolul într-un anumit fel, îl poți adapta pentru un festival, dar miezul nu mai e același. Se modifică mult și rareori se întâmplă să iasă mai bine.

Textul este parte a materialului „Criza comunicării în teatru. Noile tipare ale limbajului dramatic”
Se poate vorbi despre o criză a comunicării și în teatru? De pildă, între scenă și public? Noile forme de teatru au adresabilitate generală sau sunt destinate de la bun început unui public de nișă? Cum se reflectă criza actuală a dialogului în cea mai vie dintre arte? Ce s-a schimbat în tiparele comunicării în era în care informația circulă cu o viteză fără precedent? Ce mutații antrenează aceste noi tipare în limbajul dramatic, în structura și în mecanismele sale? Legat inextricabil de destinul Cetății, teatrul ia pulsul tuturor problemelor sale. Care sunt soluțiile găsite de creatori?

CITEȘTE ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS

Lasă un răspuns