„A treia cea mai mare locație din lume în anul 20 20”

Am văzut de curând și din nou, în scris, următoarea constatare: „Locația bătăliei de la Posada rămâne controversată în istoriografia română”. Corect și simplu ar fi fost: „Locul bătăliei de la Posada rămâne controversat în istoriografia română”.

Termenul „locație” devine tot mai frecvent în limbajul cotidian românesc, dar cu un alt sens decât cel originar și tinde să elimine pas cu pas vechiul cuvânt „loc”. Cu toții mergem, mai nou, în locații, căutăm locații potrivite, desfășurăm întâlniri în locații, ne vedem cu prietenii în locații, mâncăm în locații etc. Toate ar fi bune și frumoase, dacă acest substantiv „locație” ar fi un sinonim al substantivului „loc”, dar nu este. Orice dicționar respectabil ne lămurește ce înseamnă în românește „locație” și de unde provine cuvântul. Este vorba despre un neologism, pătruns târziu în limba română, cu forma literară arhaică (franțuzită) de „locațiune”, după modelul „considerațiune”, „ocaziune”, „concluziune”, „preciziune” etc., modificat apoi în funcție de nevoile modernizării limbii. „Locație” derivă din latinește (locatio, -onis), limbă în cadrul căreia funcționează ca substantiv de declinarea a III-a, feminin, imparisilabic (adică are o silabă în plus la genitiv singular, față de nominativ singular și apoi la toate cazurile următoare, deopotrivă la singular și la plural). Noi însă nu am preluat cuvântul direct din latină, ci din franceză, unde are forma location. „Locație” înseamnă: dare sau luare în folosință temporară a unui bun mobil sau imobil în schimbul unei plăți; arendare, năimire; închiriere a unui loc; chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosință temporară; taxă care se plătește drept sancțiune pentru depășirea termenului de încărcare sau de descărcare a vagoanelor de cale ferată, a autovehiculelor sau a vapoarelor de marfă din porturi; contract prin care una dintre părți se obligă să procure și să asigure celeilalte părți folosința unui lucru pentru un timp determinat, în schimbul unei sume de bani; concesiune; bunuri care fac obiectul unei concesiuni; determinare a poziției unei nave în larg; așezare într-un anumit loc sau într-o anumită ordine; aranjare; dispunere; orânduire.
După cum se vede, locația și locul sunt, în limba română, două lucruri diferite. Și, totuși, sub influența copleșitoare a limbii engleze, am preluat repede înțelesul impropriu al termenului de locație și l-am răspândit peste tot neselectiv și nepotrivit pentru o limbă romanică. Spunem aceasta, fiindcă în franceză – o altă limbă romanică – lucrurile stau cu totul altfel. De exemplu, propoziția The meeting is taking place at a secret location, se traduce în franceză prin La réunion se déroule en un lieu secret, adică „Reuniunea se desfășoară într-un loc secret”. După același principiu, în My friend told me the exact location of his house, se redă location prin emplacement, adică localizare: „Prietenul meu mi-a spus amplasarea exactă a casei sale”. La fel, pentru They found a nice location to build their home, se folosește endroit, adică loc: „Ei au găsit un loc frumos ca să-și ridice casa”. În altă împrejurare, în formularea The map shows the location of the campground, se preferă localisation, adică situarea: „Harta arată situarea terenului de tabără/ campare”. Prin urmare, există și în românește toate nuanțele posibile pentru a-l reda pe englezescul location cât mai exact și mai corect. Cea mai curentă corespondență este aceea de „loc”. De ce să se prefere „locație” și să nu se folosească tradiționalul și curentul „loc” este greu de spus? A recurge la un termen lung și nou în locul unuia scurt și vechi este contra naturii limbii, dar este în spiritul dorinței de a epata, de a te arăta interesant, informat, șic sau cool. Sunt conștient de faptul că nu logica limbii determină circulația cuvintelor și sensul lor și că, până la urmă, chiar și o formă incorectă se poate impune drept corectă prin uz, prin simpla ei repetare, dar este bine să se știe de unde s-a plecat.
S-a făcut – pe bună dreptate – caz, nu de mult, de rostirea 20-20 (douăzeci-douăzeci) pentru anul 2020, adică două mii douăzeci. Unii au răspuns acestei critici cu un argument care li se părea imbatabil: „Și în engleză se spune la fel!”. Este adevărat, dar faptul acesta nu este un argument, fiindcă în nicio limbă nu se pot traduce literal expresii din altă limbă. De exemplu, anul 1418, se redă în engleză prin fourteen [hundreds] eighteen, subînțeles „paisprezece [sute] optsprezece”, dar nimeni nu poate zice în românește așa, ci trebuie să zică „o mie patru sute optsprezece”. Prin urmare, nu avem cum să zicem 20-20 pentru 2020. Nu este în spiritul limbii române și, dacă persistăm în eroare, ajungem la adevărate aberații.
Tot așa, în contextul interesului stârnit de incendiul care a cuprins biserica Notre-Dame din Paris, am remarcat un reporter spunând: „Catedrala Sfânta Maria din Sevilla este cea mai mare biserică din Spania și a treia cea mai mare biserică din lume”. Cum se poate să fie concomitent și a treia și cea mai mare din lume? Nici în acest caz, logica limbii engleze nu se potrivește cu logica limbii noastre și nici cu logica vreunei alte limbi romanice. Expresia the third largest church in the world are sens în engleză, pentru că este formulată în spiritul limbii și vine dintr-o îndelungată tradiție, dar în limbile romanice, în care deosebirea dintre superlativul relativ și cel absolut este mai tranșantă, nu se poate folosi întocmai. Prin urmare, traducerea nu poate să fie literală, ci se cuvine să fie de forma: „Catedrala Sfânta Maria din Sevilla este cea mai mare biserică din Spania și a treia (ca mărime) din lume”. La fel, nu se poate spune „al doilea cel mai populat oraș din România”, ci „al doilea oraș, după numărul populației/ ca populație, din România” sau „al doilea oraș, ca număr de locuitori, din România”. La fel, în loc de „al treilea cel mai bogat om din lume”, se poate spune „pe al treilea loc ca bogăție din lume se află …” ori „omul de pe poziția a treia ca bogăție din lume”. De asemenea, în loc de „al doilea cel mai înalt vârf din România”, se cuvine să fie „al doilea vârf ca înălțime din România” sau, în loc de „al doilea cel mai lung cuvânt din lume”, trebuie spus „al doilea cuvânt ca lungime din lume” sau, în loc de „al treilea cel mai adânc lac din lume”, se potrivește „lacul aflat pe locul al treilea ca adâncime din lume” etc. Mai sunt și alte variante decât „al doilea cel mai”. De exemplu, „Parisul este cel mai aglomerat oraș din Europa, după Londra” sau „Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» este cea mai mare universitate din România, după universitățile din Cluj-Napoca și, respectiv, București”. Sunt și situații care par fără ieșire, ca în expresiile „al treilea cel mai corupt” sau „al patrulea cel mai capabil”, dar limba română are posibilități de exprimare nelimitate. În primul caz, suntem pândiți de cacofonie („ca corupție”), dar se poate spune „ca nivel al corupției, X se află pe locul al treilea”, iar în al doilea caz, „X se află pe locul al patrulea între cei mai capabili”.
În consecință, calchierile automate din limba engleză nu sunt întotdeauna conforme cu specificul limbii române și se cuvin evitate. Astfel, așa cum „locația” nu este „loc”, nici al patrulea nu poate să fie „cel mai”. Evident, limba română, fiind una dintre cele mai permisive ca vocabular și una dintre cele mai deschise spre inovare în formele de expresie, se primenește mereu, încadrează treptat în firescul său anumite cuvinte și formule, făcând uneori ca excepțiile să devină reguli. Până atunci însă, este mai cuminte să evităm încărcarea limbii cu prea mulți termeni noi pătrunși concomitent, așa cum nici expresiile traduse mecanic nu sunt recomandate. Altminteri, devenim ridicoli precum Coana Chirița cu „florile de cuc” și cu „spălatul putinei”. Limbile popoarelor ajung să fie, ca niște organisme vii și presupun, de aceea, un înalt grad de respect, de deferență, de îngrijire, de rânduire și de supunere față de spiritul lor.

Lasă un răspuns