A fi prezent. Text apărut în nr. 46 al revistei „Tribuna”, din 16 noiembrie 1972

Nu puţini s-au întrebat şi se mai întreabă dacă intervenţiile directe ale unui scriitor, articolele sale pe marginea unui fenomen social, artistic sau chiar sportiv, nu sunt, în ultimă analiză, un fel de sustragere din timpul şi energia necesare activităţii literare propriu-zise, în care fireşte îţi poţi exprima în ultimă instanţă convingerile, durerile, întrebările, satisfacţiile. Privit fenomenul din afară, cu ochii şi mintea unui neimplicat, şi subliniez cuvântul neimplicat, se poate discuta mult pe marginea ponderii, locului şi însemnătăţii publicisticii în viaţa unui scriitor; i se poate chiar neglija importanţa. Dar numai de către cei care n-au reuşit să treacă niciodată dincolo de simpla şi banala teorie, de vorbele prinse din vânt şi trimise iarăşi acolo, care nu simt ce înseamnă a crea, a trăi cu adevărat. Publicistica nu poate fi despărţită de activitatea literară propriu-zisă. Scrii, să zicem, proză, un anume fel de proză, şi dacă eşti atent la pulsul zilei şi desigur al veacului, îi cunoşti şi simţi ideile, zbaterile, coordonatele, dacă îți respecţi cu adevărat vocaţia, constaţi că ideile te aleg pe tine, ţi se impun, că nu poţi scrie decât ceea ce scrii, că nu poţi fugi, că deci trebuie să răspunzi. Şi nu oricum şi în orice fel. Am deci certitudinea că răspunsul, dacă ar fi necesar, este cel pe care ţi l-ai dat când te-ai întrebat de ce scrii. Oricât ar părea de curios. Pentru că astăzi, mai mult ca oricând, noţiunea de scriitor este mult mai complexă, mai delicată, deoarece trăim un timp când politica s-a insinuat în noi, face parte din însăși fiinţa noastră, ne dictează reacţiile, cuvintele, hotărârile. Un scriitor autentic nu va pleda într-un fel în proză şi în alt fel într-un articol. Nu va avea un răspuns pentru el şi unul pentru alţii, nu va putea face plăcere decât propriei sale conştiinţe. Evident fiecare întrebare poate să aibă mai multe răspunsuri, dar acelaşi om, în acelaşi moment, nu poate, dacă este normal, îmbrăca un costum de sărbătoare şi unul de lucru. Trebuie să ne simţim la fel de răspunzători şi pentru cuvintele unui articol de două pagini ca şi pentru cuvintele unui roman.
În opţiune este inclusă firesc şi calitatea de cetăţean al cărui orologiu – chiar dacă nu este cu o oră înaintea celui de la primărie, deşi ar fi necesar – trebuie, obligatoriu, să arate măcar ora exactă. Publicistica este deci sinonimă cu reacţia promptă, directă la un fenomen politic, cultural sau social, discursul periodic sau examenul pe care-l susţinem în faţa câtorva mii sau zeci de mii de oameni. Ea este un mod de a te explica, prima formă a discursului sau a mărturisirii, numite, să zicem, roman, şi a cărui cerinţă esenţială – presupunând evident talentul – este sinceritatea. Ea nu este tocmai comodă, nu întotdeauna a fost şi va fi aplaudată sau mai exact nu de către toţi. A pleda pentru nou, cunoaştere, omenie, cultură, adevăr şi dreptate înseamnă a-ţi asuma riscul, a lupta deschis contra imposturii, demagogiei, minciunii frumos ambalate, a laşităţii, a fricii, a suferinţei şi durerii, înseamnă a-ţi respecta convingerile indiferent de consecinţe. Nu numai prin cărţi, dar şi prin publicistică ne creăm cititorii, prietenii şi mai ales judecătorii. Am avut deci şi vom avea exact judecătorii pe care-i merităm, pentru că ei sunt, în mare măsură, şi opera noastră. Aşadar, a nu răspunde imediat unui eveniment sau unui impuls afectiv de moment, a nu putea răspunde este undeva o infirmitate greu resimțită. Sigur, altele sunt cerințele unui roman și altele unui articol, dar impulsul inițial este același. Fiecare articol, adică destăinuire este un pas spre tine însuți deci spre cartea sau cărțile prin care vrei să te iluzionezi că-ți vei prelungi existența, volumele prin care te străduiești să rostești celor de azi și de mâine despre un timp un loc și niște oameni cu care istoria, timpul și locul n-au fost întotdeauna generoase.