30 de ani

30 de ani, la scara marii istorii, nu reprezintă o durată lungă (cum ar spune Braudel), ci un „blink of an eye” (un clipit din ochi), cum a afirmat, mai demult, filosoful politicii și relațiilor internaționale Kenneth Waltz. Totuși, efectele dezintegrării bruște a ordinii comuniste, în acel an 1989, pot fi considerate un fenomen de amplitudine seismică în ordinea socială, politică și culturală a lumii. Și iată că, deși aniversăm 30 de ani de la acele revoluții care au schimbat fundamental harta Europei și a globului, dedicăm prea puțină reflecție intelectuală evenimentelor care ne-au marcat de atunci viața, ca societate, ca stat, ca indivizi, ca națiune.

E interesant că mai mult se discută și se dezbate în America această chestiune. Într-un fel, e de înțeles: America se consideră învingătoarea acelui „război” dur, purtat pe fronturi multiple, strategice și ideologice, și crede cu sinceritate că e îndreptățită moral să procedeze așa. Dar popoarele, indivizii, statele din Europa Centrală și de Est, principalii actori totuși ai revoluției, cei sacrificați timp de decenii în bezna comunistă până la colapsul sistemului de ce nu încearcă să privească mai profund înapoi, nu neapărat pentru a aniversa sau a dezbate în simpozioane și conferințe sterile sensul acestor transformări dramatice, ci pentru a înțelege unde am ajuns si mai ales cum să proiectăm viitorul, după acest ciclu istoric.
Un motiv ar fi legat de oboseala a ceea ce a reprezentat și poate mai reprezintă încă o tranziție lungă, adeseori dureroasă economic și deprimantă din punct de vedere etic și cultural. 30 de ani pot să nu însemne, într-adevăr, mare lucru în „durata lungă”, dar pentru individ este, poate, partea cea mai intensă dintr-o viață. De aceea, discrepanța dintre idealurile acelor revoluții, fie ele politice sau economice, și realitățile crude care au urmat în facerea noii istorii a generat, normal, mari deziluzii și dezamăgiri. Așa încât, la a treizecea aniversare a căderii comunismului, intelectualul Timothy Garton Ash remarca în „New York Review” că, prin contrast față de aniversările anterioare, întrebarea care stă pe buzele atâtor spectatorilor consternați este „Ce a mers prost?”
Dezamăgirea e însoțită adesea de dezgust. Dezgust față de politică și politicieni, de lupte sterile, de deprecierea valorilor morale și culturale naționale, de experimente și politici economice soldate cu crize în toate domeniile – educație, științe, securitate individuală. Dezgust față de injustiție, față de proliferarea corupției sistemice și individuale, față de maltratarea instituțiilor care ar fi trebuit să alcătuiască arhitectura așa-zisului stat puternic. Dezgust față de marginalizarea culturii într-o media vulgară și adesea nimicitoare la adresa libertății reale de expresie și a cunoașterii. (Doar creșterea cunoașterii, cum spunea Isaiah Berlin, ne creează premise pentru libertatea reală.)
Da, am intrat în Uniunea Europeană și în NATO și asta a făcut ca societatea și statul să nu se prăbușească efectiv și să sperăm, cumva, la un timp al mai puținor incertitudini, fie geopolitice, fie securitare, fie economice. Dar am greșit total definind aceste succese politice și diplomatice ca fiind proiecte de țară și nu obiective strategice care să ajute la realizarea proiectului de țară. Cel care a fost scris acum 30 de ani de noi și nu este încă împlinit!
(7 octombrie 2019)

Ultimele postari ale lui George Maior (vezi toate)

Lasă un răspuns