Viaţa lui Isus (pentru uz laic)

Un articol de Adrian Oroşanu

În civilizaţia occidentală, numele propriu Isus a devenit substantiv comun. Pe seama lui s-a putut scrie în „doar“ două mii de ani mai mult decât ar putea citi un Eliade dacă ar trăi cât un Avraam. Înainte însă de fulminanta sa carieră postumă, adică înainte să devină, de pildă, salvatorul unic al unor mulţimi, fiul exclusiv al unui dumnezeu sau prietenul imaginar al unor persoane, acest prenume a aparţinut unui om. Întrebarea acestui articol este: Ce mai putem şti despre acest om?
Cercetările moderne despre omul Isus au ca punct central lucrarea lui Albert Schweitzer Von Reimarus zu Wrede: Eine Geschichte der Leben-Jesu-Forschung <De la Reimarus la Wrede: Istoria cercetării privitoare la viaţa lui Isus> (1906), cunoscută mai bine sub denumirea englezească The Quest of the Historical Jesus. Trecând în revistă momentele-cheie ale preocupării privitoare la viaţa lui Isus în secolele 18 şi 19, Schweitzer şi-a pus amprenta pe întreaga cercetare ulterioară pe acest subiect: până astăzi, ea e împărţită în trei (după unii, patru) faze: Old Quest – până la Schweitzer; (No Quest – prima jumătate a secolului 20); New Quest – după Bultmann (1953); şi Third Quest – după 1988. Detaliile acestei cercetări neavându-şi locul în textul de faţă, va fi suficient să-i culegem roadele (1) pentru a schiţa într-o formă rezonabilă o viaţă a lui Isus pentru uz laic. Întrucât reconstituirea unui eveniment din trecut ţine de ştiinţa istoriei, cercetătorii au împrumutat criteriile ştiinţifice folosite de istorici. Rezultatele unui asemenea demers nu sunt menite să dea satisfacţie sau să frustreze credinţa sau necredinţa cercetătorului sau cititorului, ci doar să stabilească cu o probabilitate mai mare sau mai mică dacă un presupus eveniment din trecut a avut sau nu loc.
Rezumându-ne la prima sută de ani de la moartea lui Isus (30-130 EC), sursele pe care le avem la dispoziţie pentru o reconstituire a vieţii lui Isus se împart în patru categorii:
a. evangheliile canonice: Marcu, Matei, Luca şi Ioan. Sunt cele mai vechi şi mai consistente mărturii despre viaţa lui Isus, dar trebuie studiate cu multă prudenţă, întrucât:
i. au fost scrise la zeci de ani de evenimentele pe care le povestesc,
ii. în altă limbă decât cea pe care o vorbeau Isus şi tovarăşii săi,
iii. de către persoane care nu au fost martori oculari,
iv. persoane care s-au inspirat din tradiţii orale modificate în procesul transmiterii.
b. surse păgâne, adică neiudaice. Nu ştim câte lucruri vor fi scris autori antici neevrei despre Isus, ştim însă cu certitudine că nu s-a păstrat aproape nimic. De fapt, avem doar două scurte menţiuni:
i. Pliniu cel Tânăr (62? – c.113 EC), proconsul roman în Bitinia şi Pont (Asia Mică), într-o scrisoare trimisă în 112 EC împăratului Traian, se plânge de problemele pe care le are cu grupuri de „adepţi ai lui Cristos, pe care îl venerează ca pe un zeu“ (Scrisoarea 10). Nicio informaţie despre viaţa lui Isus.
ii. Tacit (c. 55 – c. 117 EC), în Analele sale (115 EC), vorbeşte şi el despre un grup de adepţi ai lui „Cristos, care a fost crucificat de către Pilat din Pont, pe vremea când împărat era Tiberiu“ (Cartea 15). Aici avem câteva informaţii sumare care coroborează ceea ce aflăm din evanghelii, dar nimic mai mult.
c. surse iudaice
Flavius Josephus (37 – c. 100 EC) are două menţiuni despre Isus în lucrarea sa Antichităţi iudaice. În prima, vorbeşte despre „Iacov, fratele lui Isus, cel numit Cristos“ (2), iar în a doua despre „Isus, un om înţelept, dacă se cuvine să-l numim om, căci a făcut lucruri minunate – fiind învăţător celor ce iubesc adevărul. A avut adepţi atât dintre iudei cât şi dintre păgâni. Era Cristosşulţ; iar după ce Pilat, la sugestia conducătorilor noştri, l-a condamnat la crucificare, cei ce l-au iubit la început nu l-au abandonat, căci le-a apărut din nou viu a treia zi, după cum preziseseră divinii profeţi şi încă zece mii de lucruri minunate despre el; iar tribul creştinilor, numiţi aşa după el, nu a dispărut până în ziua de azi.“(3) Lăsând deoparte faptul că al doilea fragment pare scris mai degrabă de un credincios creştin decât de un istoric evreu (4), din păcate nici Josephus nu ne spune vreun lucru nou, pe care noi să nu-l fi aflat din evangheliile canonice.
d. alte surse canonice
Lăsând deoparte cele patru evanghelii, celelalte 23 cărţi din Noul Testament nu ne spun nici ele prea multe despre Isus, din ele putând afla mai degrabă ce credeau sau trebuia să creadă creştinii despre el. Tot ce aflăm de la Pavel e că i. Isus s-a născut din femeie (Gal. 4:4), ii. era evreu (Gal. 4:4), iii. a avut fraţi (1 Cor. 9:5), dintre care unul numit Iacov (Gal. 1:19), iv. a avut doisprezece apostoli (1 Cor. 15:5), v. a propovăduit evreilor (Rom. 15:8), vi. a predicat faptul că adepţii săi trebuie să nu divorţeze (1 Cor. 7:11) şi că trebuie să-şi plătească preoţii (1 Cor. 9:14), vii. a ţinut o ultimă cină (1 Cor. 11:23-6), viii. a fost trădat (1 Cor. 11:23-6) şi ix. a fost crucificat (1 Cor. 2:2). Nimic mai mult şi, iarăşi, nimic nou faţă de evangheliile canonice.
În afara acestora, orice alte surse la care unii pot pretinde că ar avea acces pentru a căpăta informaţii despre viaţa lui Isus sunt irelevante din punct de vedere istoric. Pentru un istoric, ideal ar fi ca i° informaţia să apară în mai mult de o sursă, ii° sursele să provină dintr-o epocă istorică cât mai apropiată de evenimentul examinat, iii° să fi fost produse independent una de cealaltă, iv° să aibă coerenţă internă şi externă, adică să nu existe contradicţii nici în interiorul unei surse, nici între ele, şi v° să nu fie compromise de faptul că servesc propriului scop.
Pe baza acestei liste de condiţii ideale, cercetătorii au elaborat un număr mai mare sau mai mic de criterii metodologice de evaluare a plauzibilităţii informaţiilor. În opinia lui Ehrman, esenţiale sunt următoarele trei:
1. Criteriul atestării independente
Cu cât o informaţie se găseşte în mai multe surse independente între ele, cu atât e mai certificabilă din punct de vedere istoric.
Independenţa surselor e o problemă ceva mai complicată în ceea ce priveşte evangheliile canonice, aşa încât e nevoie de câteva detalii. Cercetătorii sunt astăzi de acord că, din punct de vedere cronologic, Marcu (65-70 EC) e prima evanghelie scrisă. Matei şi Luca (80 EC) au folosit ca sursă pe Marcu, dar şi o scriere comună, astăzi pierdută, denumită Q (50 EC). De asemenea, atât Matei cât şi Luca au avut fiecare şi câte o sursă independentă, denumită M (65 EC) pentru Matei şi L (60 EC) pentru Luca. Ioan a fost scrisă ultima (90 EC) şi e independentă de celelalte.
Astfel, o istorie preluată din Marcu de Matei şi de Luca şi neexistentă în nicio altă sursă nu este atestată independent, pe când o relatare care există şi în Marcu şi în Q, aşa încât probabilitatea ca ea să corespundă unui eveniment întâmplat cu adevărat creşte considerabil.
Limite. Dacă o relatare se găseşte într-o singură sursă, nu e obligatoriu să fie inexactă din punct de vedere istoric. Acest criteriu nu este excluziv, ci probabilistic.
2. Criteriul deosebirii de vederi
Cu cât persoana care transmite o informaţie este mai interesată să obţină un efect anume, cu atât informaţia este mai puţin certificabilă din punct de vedere istoric şi viceversa, cu cât informaţia este mai contrară intenţiei generale a textului, cu atât e mai probabil să se fi întâmplat în realitate.
E cert că evangheliştii au trecut în scris istorii orale care circulau deja de câteva decenii. Aceste istorii se transmiteau de la om la om în procesul (tentativei) de convertire, aşa încât e destul de plauzibil că transmiţătorii cedau adesea tendinţei naturale de a exagera şi de a înflori. Istoriile orale tind să declanşeze fantezia povestitorilor chiar şi în lipsa urmăririi unui scop anume; această tendinţă e cu atât mai plauzibilă în situaţii în care propovăduitorii vor fi întâmpinat rezistenţă şi vor fi fost obligaţi să pluseze mai ales pe latura supranaturală a „veştii celei bune“. Astfel, dacă o sursă ne spune o poveste care merge în direcţia propriei ei reconfirmări, prinde bine o doză mai mare de prudenţă în acceptarea ei ca informaţie sigură; dacă, dimpotrivă, relatarea este de aşa natură că povestitorul, din motive de stânjeneală sau de deosebire de vederi, în mod normal nu ar inventa-o, atunci e foarte probabil să fie adevărată.
Limite. Faptul că o relatare are iz propagandistic nu exclude din principiu posibilitatea să fie adevărată din punct de vedere istoric. În fond, propovăduitorii erau ei înşişi convinşi de adevărul credinţei lor. Acest criteriu este, deci, incluziv cu relatările care diverg de la mesajul general al textului, dar nu neapărat excluziv cu cele care converg.
3. Criteriul credibilităţii contextuale
O relatare trebuie să fie credibilă în context pentru a fi acceptată ca probabilă din punct de vedere istoric.
Spre deosebire de primele două, criteriul de faţă are rol exclusiv excluziv, fiind menit doar să scoată din ecuaţie relatările care nu sunt încadrabile în contextul social, religios, lingvistic etc. al vieţii lui Isus.
Aceste criterii nu sunt perfecte, însă sunt indispensabile pentru cititorul care, lăsând deoparte orice prejudecată, vrea să se descurce în multitudinea de poveşti despre Isus puse în circulaţie în primele secole ale erei noastre. În lipsa oricărui criteriu, ar trebui acceptate atât relatările contradictorii din evangheliile canonice, cât şi cele din apocrife, iar rezultatul ar fi un artefact foarte apropiat de o caricatură.

4 Din păcate, criteriile canonice sunt inutilizabile pentru ştiinţa istoriei, întrucât fac din miză premisă, justificând interpretări prin interpolări şi teologii prin aporii (5). Efortul de reconstituire constă în trecerea tuturor relatărilor prin cele trei criterii descrise pe scurt mai sus şi în înşiruirea celor care trec testul – nu ca adevăruri absolute, ci ca relatări mai probabile decât celelalte – sub forma unei sumare biografii. Dacă rezultatul reuşeşte să arate ca o viaţă de om, chiar şi în cazul în care unele detalii extravagante vor fi căzut la test, pentru scopul acestui articol va fi fost de ajuns.
Vom aplica mai întâi aceste criterii relatărilor despre prima parte a vieţii lui Isus. Notarea va fi simplu de urmărit: dacă o poveste trece de criteriul 1, o vom nota 1+; dacă nu trece, o vom nota 1–. La fel pentru celelalte criterii. Vom reduce treptat explicaţiile şi trimiterile la minimum.
Marcu şi Ioan nu vorbesc nimic despre naşterea sau copilăria lui Isus, dar aduc vorba indirect despre câteva lucruri legate de această perioadă. De pildă, ambii vorbesc despre provenienţa lui Isus din Nazaret (Mar. 1:9, Ioan 1:45) şi despre faptul că avea fraţi (Ioan 7:3, Mar. 3:32). Doar Matei şi Luca prezintă relatări efective despre primii ani ai lui Isus, însă se contrazic în câteva locuri – de exemplu, erau părinţii lui Isus din Nazaret (Luc. 2:4) sau din Betleem (Mat. 2:5)? – ceea ce arată că, în privinţa acestei perioade, sursele lor sunt atestate independent. Pavel (I Cor. 9:5) relatează şi el că Isus avea fraţi, dând chiar şi numele unuia dintre ei, Iacov (Gal. 1:19). Evangheliile apocrife despre copilăria lui Isus au şi ele informaţii similare, dar sunt scrieri  mult mai târzii şi conţin material în bună parte legendar şi inacceptabil din punct de vedere istoric: copilul Isus creând nişte păsări din ţărână sau înviind din morţi un prieten de joacă etc.
Vom împărţi informaţiile de care dispunem în informaţii improbabile şi informaţii probabile. Astfel, pe de o parte, este improbabil
i. că Maria ar fi fost virgină când l-a născut pe Isus. 1+, pentru că e atestat independent în Matei (1:18, 25) şi Luca (1:34). Însă cu rezerve, deoarece Marcu şi Ioan ignoră acest episod ca şi cum n-ar fi fost deloc important. În plus, în Marcu 3:31 când mama şi fraţii lui vin să-l retragă pe Isus din viaţa publică întrucât considerau că-şi pierduse minţile, Maria nu pare să creadă nimic special despre Isus, ceea ce ar fi fost cazul dacă l-ar fi conceput virgină. De asemenea, Ioan 1:45 îl numeşte pe Isus „fiul lui Iosif“. Şi 2–, pentru că atât Matei cât şi Luca relatează naşterea din fecioară în scopul propriei reconfirmări: Matei nu este un povestitor neutru când face în mod explicit ca relatarea sa să confirme „profeţia“ din Isaia 7:14; iar la Luca 1:35, naşterea din fecioară e menită să confirme că Dumnezeu e tatăl lui Isus;
ii. că Isus s-ar fi născut în Betleem 1–, 2–, 3–;
iii. că părinţii lui Isus ar fi fost obligaţi să călătorească la Betleem să se „înregistreze fiscal“ 1–, 2–, 3–;
iv. că ar fi existat nişte magi care, ghidaţi de o stea, l-ar fi vizitat pe Isus după naştere 1–, 2–, 3–;
v. că Isus s-ar fi născut „pe când Quirinius ocârmuia Siria“ (Luc. 2:2) 3–;
vi. că povestea despre Isus la vârsta de doisprezece ani predicând la templu (Luc. 2:42-50) ar fi adevărată 1–, 2–;
vii. că Isus ar fi făcut minuni. Deşi posibilitatea lor nu poate fi exclusă, în lipsa predictibilităţii şi reproductivităţii lor ştiinţa este nevoită principial să le scoată din calcul. În plus, atunci când e să confirme sau să infirme faptul că un miracol a avut sau nu loc, ştiinţa istoriei în special se confruntă şi cu unicitatea evenimentului miraculos, aşa încât e nevoită să nu acorde unei minuni relatate din trecut mai mult decât statutul unei probabile improbabilităţi 1+, 2–, 3+;
viii. că Isus ar fi intrat în Ierusalim „în glorie“ (Mar. 1:1-10, Mat. 21:5) 1+, 2–, 3–;
ix. că, la cina cea de taină, ar fi instituit împărtăşania (Mat. 26:26-9, Mar. 14:22-5, Luc. 22:15-20, 1 Cor. 11:23-6) 1+, 2–;
x. că, la audiere în faţa Sanhedrinului, Isus ar fi fost acuzat de blasfemie (Mar. 14:61-2) 1–, 2–, 3–;
xi. că, la proces, Pilat ar fi cerut părerea mulţimii înainte de a hotărî crucificarea lui Isus 3–;
xii. că mulţimea ar fi cerut moartea lui Isus 2–;
xiii. că cineva ar fi putut să audă vreun cuvânt spus de Isus în timp ce era pe cruce 1–, 2–, 3–;
xiv. că Isus ar fi fost îngropat într-un mormânt privat 1+, 2–, 3–;
xv. că ar fi înviat 1–, 2–, 3–;
xvi. că discipolii ar fi găsit mormântul gol 2–, 3–;
xvii. că discipolii ar fi spus că mormântul era gol: ştim doar că ulterior ei au spus că spuseseră că mormântul era gol 2–.
Pe de altă parte, este probabil spre cert sau chiar, în unele cazuri, absolut sigur că
i. Isus s-a născut şi a fost crescut evreu 1+, 2+, 3+;
ii. Isus provine din Nazaret, un sat din Galileea 1+, 2+, 3+;
iii. părinţii lui Isus erau evrei din Nazaret, pe nume Iosif şi Maria 1+, 2+, 3+; varianta care spune că Iosif ar fi fost deja bătrân când Isus şi-a început misiunea este târzie şi primeşte 2–, pentru că se urmărea justificarea anemiei lui sexuale; Iosif (ca şi Isus, mai târziu) a fost muncitor manual, iar Maria a trăit până după moartea lui Isus 1+, 2+;
iv. Isus a avut fraţi, poate chiar şi surori 1+, 2+;
v. competenţe educaţionale: aramaică vorbit, ebraică citit şi vorbit, poate puţină greacă; a studiat scriptura în copilărie, fără însă să exceleze în studii; nu a fost tocmai precoce 1+, 2+;
vi. Isus a fost un profet apocaliptic 1+, 2+, 3+. Cele mai vechi surse pe care le avem (Marcu, Q, M şi L) îl portretizează pe Isus în „culori“ apocaliptice. (Neîntâmplător, nu la fel stau lucrurile în cazul surselor târzii – Ioan, Toma.) Marcu 13:24-27: „În acele zile, după necazul acela, soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina ei. Şi stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri se vor clătina. Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere multă şi cu slavă. Şi atunci El va trimite pe îngeri şi va aduna pe aleşii Săi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului.“ „Adevărat grăiesc vouă“, zice Isus peste două versete (13:30), „că nu va trece neamul acesta până ce nu vor fi toate acestea.“ Q (sursa comună pentru Matei şi Luca, cităm aici forma din Luca, 17: 26-7): „Precum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi şi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi.“ Caracterul apocaliptic al mesajului lui Isus se diluează odată cu trecerea timpului: de pildă, când preia din Marcu 13:26 (v. mai sus), Luca 9:27 scoate cuvintele „cu multă putere şi slavă“: „Sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu“, pentru că, în viziunea lui Luca, împărăţia lui Dumnezeu nu mai este o viitoare venire a Fiului Omului pentru a învinge forţele răului şi a institui o epocă a dreptăţii şi binelui, ci e constituită de însăşi misiunea lui Isus (Luc. 17:20-1). De asemenea, Luca 22:69 elimină tonul apocaliptic din răspunsul dat de Isus marelui preot la proces, preluat din Marcu 14:62 etc. Se pare că, întrucât trecuseră deja câteva decenii de la redactarea lui Marcu, speranţele şi/sau disperările apocaliptice şi-au pierdut din vigoare. Într-o sursă şi mai târzie cum este Ioan (3:3, 36; 11:23-6), orice urmă de mesaj apocaliptic dispare complet, împărăţia lui Dumnezeu fiind ilustrată ca deja prezentă pentru cei care cred în Isus. Într-o sursă apocrifă de secol 2 (Evanghelia după Toma, versetul 3), mesajul apocaliptic este deja respins cu putere de către însuşi Isus: „Dacă cei ce vă conduc vă spun: «Vezi, împărăţia e în cer», atunci păsările cerului vor ajunge înaintea voastră. Dacă vă spun: «E în mare», atunci peştii v-o vor lua înainte. De fapt, împărăţia este în sinea voastră şi în afara voastră“ (6);
vii. majoritatea învăţăturilor şi faptelor lui Isus nu pot fi înţelese fără contextualizare apocaliptică: Isus a fost botezat de Ioan Botezătorul, un profet apocaliptic 1+, 2+, 3+; a avut doisprezece adepţi principali 1+, 3+; unul dintre ei (Iuda) l-a trădat (Mar. 14:10-1, 43-45, Mat. 26:14-6, 47-9, Luc. 22:3-6, 47-8, Ioan 18:2-3, Fapte 1:16-8, 1 Cor. 11:23) 1+, 2+; Isus s-a întovărăşit cu persoane de condiţie inferioară (vameşi, prostituate, păcătoşi în general etc.) şi cu femei 1+, 2+, 3+; o perioadă de câteva luni până la cel mult doi ani şi ceva, a propovăduit evreilor pocăinţa şi iminenţa instituirii împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ prin alungarea forţelor răului şi valorizarea celor slabi şi oprimaţi 1+;
viii. domiciliul principal al lui Isus a fost la Capernaum, o localitate situată în partea de Nord a Mării Galileei 1+, 2+;
ix. Isus a avut reputaţie de exorcist, tămăduitor şi făcător de minuni 1+, 2–, 3+;
x. a fost repudiat/respins de propria familie (Mar. 3:21,31, Ioan 7:5) 1+, 2+, de comunitatea locală (Mar. 6:1-6, Luc. 4:16-30, Ioan 4:44, Toma 31) 1+, 2+, de oamenii din satele şi târgurile în care a propovăduit (Q: Luca 10:13-5, Mat. 11:20-4; Q: Luc. 9:58, Mat. 8:20) 1+, 2+, în fine, de liderii religioşi, de aristocraţie şi de preoţii de la templu din cauza interpretării diferite a scripturii 1+, 2+;
xi. Isus s-a dus la Ierusalim să-şi proclame mesajul apocaliptic, acţionând în virtutea acestui mesaj (7) chiar în interiorul templului, provocând scandal şi ceva stricăciuni 1+, 2+;
xii. temându-se de provocări din cauza ocupantului roman care voia linişte, liderii religioşi iudei l-au arestat pe Isus şi l-au interogat 1+, 2+;
xiii. în urma interogaţiei, au hotărât că nu-l puteau lăsa viu, aşa că l-au dat pe mâna autorităţilor romane, singurele abilitate să execute infractori 1+, 2+, 3+;
xiv. după un proces extrem de sumar, care poate nu a durat mai mult de câteva minute, Pilat a ordonat execuţia lui Isus sub acuzaţia (extrasă probabil din denunţul lui Iuda) că se considera Mesia (8), Regele Iudeilor (Mar. 15:26, Ioan 19:19) 1+, 2+, 3+;
xv. înainte de a fi crucificat, Isus a fost biciuit (Mar. 15:15, Ioan 19:1) 1+, 2+, 3+;
xvi. a murit relativ repede, în câteva ore, într-o vineri după-amiază, probabil pentru că fusese şi biciuit înainte 1+, 2+, 3+;
xvii. a fost înmormântat fie de către romani într-o groapă comună fie de către un discipol 1+, 2+, 3+;
xviii. ulterior, unii ucenici au ajuns să creadă în învierea lui Isus 1+, 2–;
xix. la un interval oarecare de la moartea lui Isus, unii dintre ucenici au început să propovăduiască faptul că Isus ar fi înviat din morţi 1+, 2–.
Această listă de 19 puncte conţine – în linii mari şi lăsând deoparte detaliile minore – toate lucrurile despre viaţa lui Isus despre care putem avea o certitudine rezonabilă că s-au întâmplat în realitate. Lăsând deoparte explicaţiile şi trimiterile, citirea textelor trecute în caractere cursive e în măsură să ofere o imagine de ansamblu a lucrurilor pe care le putem şti astăzi despre omul Isus. Dacă un credincios se simte obligat să creadă (sau un necredincios să nu creadă) şi alte relatări dintre cele examinate, istoricul este  obligat să-şi suspende credinţa sau necredinţa în momentul evaluării lor. El nu poate nici să confirme nici să infirme relatările improbabile din punct de vedere istoric; de aceea, astfel reconstituită, viaţa lui Isus e sensibil mai aridă decât povestea.

 

 

(1) Ne folosim pentru aceasta de cursul
lui Bart D. Ehrman, Historical Jesus, achiziţionabil în format audio/video
de la adresa http://www.thegreat
courses.com/tgc/courses/course_detail.aspx?cid=643.
(2) Flavius Josephus. Jewish Antiquities. London: Wordsworth, 2006, Cartea XX, cap. 9, (200), p. 877.
(3) Ibid., Cartea XVIII, cap. 3, (63-4), p. 780.
(4)  Acest lucru e cu atât mai ciudat cu cât, pe parcursul Antichităţilor sale, Josephus vorbeşte despre o mulţime de alţi Isuşi (era un prenume foarte uzitat între evrei) şi le dă mult mai multă atenţie decât singurului care ar fi fost „Cristos<ul>“.

(5)  Treimea, de exemplu, privită fără prejudecăţi, apare ca un triunghi conjugal cvasi-gay în căutarea unei mame-surogat: tatăl ar trebui, conform titulaturii, să fie tatăl fiului; dar nu, pe Maria o lasă grea duhul, deci fiul e de fapt fiul ilegitim al tatălui, conceput cu Maria de duhul. Tatăl, fiul şi duhul fiind una amintesc de promisiunea soţilor la altar de a fi „un singur trup“. O femeie, desigur, n-ar fi avut ce căuta în treime, deşi ea ar mai fi domolit din gayitatea întregului construct. Dintr-o altă perspectivă, la fel de indigestă, fiul cel co-fiinţial cu tatăl şi cu duhul se concepe pe sine însuşi cu propria mamă etc. Pe scurt, treimea nu poate fi gândită până la capăt fără o lămâie la îndemână.
(6) Apud  Bart D. Ehrman, Lost Scriptures. Books That Did Not Make It into the New Testament. New York: Oxford University Press, 2003, p. 20.
(7) Pentru a-şi face auzit mesajul, Isus ar fi oferit astfel o „avanpremieră“ a distrugerii templului. Vezi E. P. Sanders. Jesus and Judaism. Philadelphia: Fortress Press, 1985, p. 69: “Jesus’ action is to be regarded as a symbolic demonstration.” Vezi şi ibid., nota 57, p. 368.Pentru evreii secolului 1, Mesia putea desemna i° un judecător universal care urma să vină pe norii cerului, ii° un mare preot şi interpret al legii şi/sau iii° un mare conducător politic al lui Israel, care urma să alunge forţele răului şi să instituie împărăţia lui Dumnezeu. Probabil conştient de pericol, Isus a evitat folosirea în public a acestei titulaturi, dar în cercul intim al apostolilor se va fi vorbit despre acest lucru; dacă aşa au stat lucrurile, sugerează Ehrman, atunci Iuda va fi avut într-adevăr ce să trădeze (nu doar locul în care se afla Isus), iar Pilat – lăsând deoparte i° şi ii° şi luând în serios pericolul politic constituit de iii° – va fi avut de ce să-l crucifice pe Isus.
(8) Pentru evreii secolului 1, Mesia putea desemna i° un judecător universal care urma să vină pe norii cerului, ii° un mare preot şi interpret al legii şi/sau iii° un mare conducător politic al lui Israel, care urma să alunge forţele răului şi să instituie împărăţia lui Dumnezeu. Probabil conştient de pericol, Isus a evitat folosirea în public a acestei titulaturi, dar în cercul intim al apostolilor se va fi vorbit despre acest lucru; dacă aşa au stat lucrurile, sugerează Ehrman, atunci Iuda va fi avut într-adevăr ce să trădeze (nu doar locul în care se afla Isus), iar Pilat – lăsând deoparte i° şi ii° şi luând în serios pericolul politic constituit de iii° – va fi avut de ce să-l crucifice pe Isus.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper