Viaţa, comentariu al unor texte anonime

Un articol de Ştefan Afloroaei

Clasicii sunt destul de imprevizibili, fie merg în altă parte decât ne-am obişnuit noi să-i vedem, fie vin, pe neaşteptate, în faţa noastră. Nu poţi fi niciodată sigur cu privire la ce au dorit să spună şi, mai ales, la soarta peste timp a celor spuse.
De pildă, Arthur Schopenhauer, cu paginile sale deloc obişnuite din Parerga şi paralipomena (1851). Aşa cum ştim, o secţiune e compusă din însemnări şi note asupra „înţelepciunii în viaţă“ (Aphorismen zur Lebensweisheit). Ne lasă a înţelege că nu-şi propune prea multe, doar câteva idei cu privire la „arta de a duce o viaţă pe cât posibil plăcută şi fericită“, ceea ce altădată s-a numit eudemonologie.
Însă nu doresc să revin la acele idei ce privesc o asemenea artă. Mă voi opri doar la câteva reprezentări şi imagini ale vieţii pe care filosoful le invocă, întrucât, aşa cum singur spune, raportarea la propria existenţă presupune întotdeauna astfel de reprezentări sau imagini. Credem de regulă că vorbim despre om şi viaţă, lume şi existenţă, însă, de fapt, vorbim despre propriile reprezentări cu privire la acestea. Nu ne luptăm cu realităţi ca atare, ci cu propriile opinii despre acestea. Epictet avea dreptate să insiste mult asupra acestei chestiuni („Pe oameni îi tulbură nu lucrurile ca atare, ci opiniile pe care şi le fac cu privire la lucruri“) (Manualul, I, 10). Felul în care ne reprezentăm propria viaţă anunţă deja ceea ce aşteptăm de la aceasta. La fel şi în ceea ce priveşte această lume. „Lumea, în care trăieşte fiecare, depinde înainte de toate de modul lui de-a o vedea“, spune Schopenhauer(1). Iar un asemenea mod diferă de la un om la altul („după cum sunt capetele /noastre/, va deveni şi lumea săracă, searbădă şi goală, sau bogată, interesantă şi plină de însemnătate“). Dacă lumea are vreo însemnătate şi dacă viaţa are un sens, aşa ceva nu trebuie căutat în afară. Ţine de ceea ce este un om („personalitatea lui în sens larg“), nu de ceea ce are el, nici de ceea ce reprezintă la un moment dat în opinia celorlalţi.
Dar în ce fel îşi poate reprezenta omul propria viaţă? Schopenhauer revine continuu la scrierile celor vechi, care, în această privinţă, par inepuizabili. De pildă, înţelegerea vieţii ca un teatru, o reprezentaţie dramatică. O comedie cu multe roluri (147), jucată la început de oameni, apoi de nişte păpuşi în haine omeneşti (242). Sau un dialog între personaje profund inegale (cum sunt gemenii Dioscuri, unul muritor şi altul nemuritor, 111). Ciclurile temporale oferă alte analogii: durata unei zile sau cea a unui an, cu iarna care-l încheie (170). La fel jocul de zaruri (213), jocul de şah (214), jocul de societate (57). Sau diagonala celor opuse: întâmplările din afară şi scopurile dinăuntru (213). Viaţa apare deopotrivă asemeni unei confruntări, de pildă între voinţă şi pasiuni (36), între voinţă şi inteligenţă (când predomină cea dintâi, viaţa devine vulgară, 127), când predomină inteligenţa şi răgazul acesteia (otium), îşi află o anumită fericire (147). Este deopotrivă o călătorie, un drum serpentinat sau un „labirint al rătăcirii“. Un drum de munte, îi vezi o vreme doar urcuşul şi înălţimile, iar mai târziu, versantul opus şi prăpastia morţii (231). Sau o călătorie pe ape, corabia dusă de vânt în toate părţile (212). O alergare nu se ştie unde, o fugă ce descoperă în cele din urmă „nulitatea întregii existenţe“ (232).
Alături de aceste analogii, unele obişnuite, altele mai puţin, este invocată imaginea ţesăturii. Adică a texturii şi a textului. O textură din fire, cum ştim, „la început o vedem pe faţă, iar la sfârşit pe dos: aici nu e aşa frumoasă, dar e mai instructivă, fiindcă ne arată legătura firelor“ (230). Abia legăturile – uneori slabe sau neglijente, alteori dure, grosiere – ne spun ce fel de viaţă avem în faţă. Nu „desenul din covor“ (Henry James), ci dezordinea reală sau aparentă de pe dosul acestuia. Tocmai acolo se află gestul distinct, irepetabil. Desenul preia motive şi forme comune, multe anonime, însă legăturile de pe dos ne exprimă în chip propriu.
Doar că, pentru omul modern, cartea devine o textură mai elocventă. Ea aduce laolaltă actul de a scrie, cel de expunere publică şi comentariul. În consecinţă, oferă o analogie cu un nou potenţial interpretativ. Ce aflăm în această privinţă? Viaţa poate fi văzută ca o carte în care experienţa şi comentariile la aceasta se corelează întruna (147). Experienţa vine aproape de la sine, în parte e întâmplare, în parte proiect al voinţei. Însă nu ea ca atare contează, ci tocmai ceea ce poate omul să scoată din ea, comentariul său. În acest sens, „trebuie să ne gândim deseori la cele petrecute şi să recapitulăm ceea ce ni s-a întâmplat, ce am făcut şi ce am simţit în felurite ocazii, să comparăm opiniile noastre trecute cu cele prezente, proiectele şi aspiraţiile noastre cu rezultatul lor şi cu nemulţumirea ce ne-a produs-o“ (146-147). Experienţa ne predă o lecţie, însă abia învăţarea acesteia ne aparţine. Cu alte cuvinte, suntem în esenţă comentatorii celor ce ni se întâmplă. Viaţa constă mai ales în acest comentariu, ea este ceea ce este pe măsura acestuia. Ea nu există în sens propriu dacă facem abstracţie de „cunoştinţa clară a existenţei“ (147). Nu înseamnă atât o carte, apărută nu se ştie cum, scrisă de nu se ştie cine, cât comentariul propriu la această carte.
Însă limbajul filosofului devine la un moment dat ceva mai tehnic. Va vorbi despre text în genere şi comentariul acestuia (147). „Experienţa se poate compara cu textul, iar meditarea şi cunoştinţele cu comentariile lui. Multă meditare şi multe cunoştinţe cu puţină experienţă seamănă cu ediţiile ale căror pagini cuprind două rânduri de text şi patruzeci de comentarii. Multă experienţă cu puţină meditare şi puţine cunoştinţe seamănă cu ediţiile bipontine fără note, ce lasă multe lucruri neînţelese“. Niciodată nu se realizează un raport perfect între cele două. Contează, în această privinţă, exerciţiul viu al memoriei şi însemnările cu intenţie confesivă, jurnalele personale, cum spune aici filosoful.
Însă ce anume înseamnă textul vieţii şi în ce constă comentariul acestuia? Aşa cum am văzut, textul nu ne aparţine în întregime. Uneori nu ne aparţine deloc. Multe întâmplări care se petrec nu stau în puterea noastră, nu ţin de propria voinţă. La fel şi ceea ce numim temperament, ceea ce moştenim genetic şi cultural, tot ce rezistă în timp (240). Or, tocmai acestea constituie textul vieţii, deja-ul ei. Şi nu doar acestea, ci deopotrivă ceea ce ia forma unui deja al celor prezente. De pildă, copilăria pentru cel matur, vârsta maturităţii pentru cel bătrân. Iar comentariul îl asigură ceea ce se schimbă şi evoluează, precum cunoştinţele şi deprinderile noastre, înţelegerea de sine în cele din urmă. Din coexistenţa acestor date, unele durabile şi altele în mişcare, se naşte ceea ce e resimţit ca valoare a vieţii. E firesc atunci ca sentimentul valorii, al unui sens propriu, să se modifice mult în timp.
Textul şi comentariul coexistă, însă de obicei credem că unul dintre ele vine mai târziu. Există, desigur, şi un „mai târziu“. Temporal, cele de după par să ofere mai mult în privinţa înţelegerii de sine (241). Iar sfârşitul vine să desăvârşească această înţelegere. „Spre sfârşitul vieţii e ca spre sfârşitul unui bal mascat, când se scot măştile. Acum vedem în adevăr cu cine am avut de-a face în decursul vieţii“. De această dată, adevăratul comentator este timpul însuşi. De aceea ar trebui să ne vedea pe noi înşine „pe o treaptă mai jos decât ne închipuiam la început“. Şi, uneori, să ne vedem cu sfârşitul în faţă, căci tocmai în lumina acestuia apare mai bine conturată înţelegerea de sine.
Desigur, sfârşitul înseamnă altceva decât simplă dispariţie, pură survenire a nimicului. „De altminteri, aş putea arăta cum sfârşitul se încheagă cu începutul, adică cum Eros stă într-o tainică legătură cu Moartea, aşa încât Orcus, infernul în viziunea antică, nu este numai luătorul, lambanon, ci şi dătătorul, didon, şi Moartea e marele réservoir al vieţii“ (248). Sunt realmente surprinzătoare aceste cuvinte ale filosofului. Par să dea la iveală o credinţă oarecum secretă, străină scrierii Lumea ca voinţă şi reprezentare. Însă regăseşti imediat, în următoarele cuvinte, ceva din luciditatea timpurie, sceptică. „De acolo, da, de acolo, din Orcus, vin toate, acolo a fost odinioară tot ce are astăzi viaţă: de am fi numai în stare să pricepem scamatoria prin care se întâmplă, atunci am pricepe lumea, le-am pricepe pe toate“ (248). E neaşteptat acest mod de a invoca, în acelaşi timp, ceea ce ni se descoperă oarecum din abis, fulgurant, şi ceea ce depăşeşte puterea noastră de înţelegere.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper