Unire şi solidaritate naţională

Un articol de ALEXANDRU ZUB

Unirea a putut fi imaginată uneori ca un act eminamente politic, ceea ce înseamnă, evident, o nepermisă reducţie şi un abuz. Dar totodată i s-a atribuit un sens plenar, susceptibil a satisface multiple valenţe de ordin individual şi colectiv.

În preajma unirii principatelor, cînd lumea românească extracarpatină se confrunta cu numeroase şi aparent insolubile probleme, un publicist se întreba (după ce le sistematizase atent) cum ar putea fi ele soluţionate. Şi găsea, cu bun temei, că numai prin unirea celor două ţări, ca mijloc de a le schimba statutul geopolitic, a înlesni reformele modernizatoare şi a extinde sfera binelui pe orice plan. Unirea face puterea, ca în parabola lui Moş Ioan Roată, iar unirea nu e un scop în sine, ci un instrument al depăşirii egoismului, al solidarităţii creatoare.
Cînd, la 1871, numeroşi studenţi români s-au adunat la Putna, spre a se prosterna în faţa slăvitului ctitor, ei au transmis lumii un mesaj de solidaritate activă, pe linia triadei mereu actuale: binele, adevărul şi frumosul. Mesajul a fost rostit de tînărul istoric A.D. Xenopol, însă exprima crezul unei generaţii (Eminescu, Slavici, Porumbescu etc.) ce avea să ofere culturii române marile opere din ultima treime a veacului XIX. Accentul pus
atunci pe buna relaţie între individ şi comunitate, între efortul înnoitor şi tradiţie trebuie luat în seamă, ca un semn de sapientă raportare la realitate. Virtuţile reliefate cu acel prilej, aduse din neistovitul depozit al istoriei, s-au regăsit apoi în demersuri cotidiene, paşnic, ca şi în luptele pentru independenţă, ambele dimensiuni ale realului vădindu-se, în fond, solidare. Le descoperim şi în acţiunile din timpul marelui război de întregire, prin care s-a ajuns la proclamarea solemnă a unităţii de stat româneşti, la 1 decembrie 1918, după ce eram pe punctul de a ne pierde statalitatea însăşi, sub presiunea forţelor ostile şi în contextul unor evoluţii catastrofale pe tărîm extern. N. Iorga a făcut să apară atunci, spicuite din cele mai diverse izvoare, un mănunchi de reflecţii şi maxime, Ca să fim mai tari în ceasul de azi. Tăria de care aveau nevoie atunci românii, în plină tragedie a războiului, era mai ales una de natură etică, nu alta decît cea care îi făcuse pe strămoşi să reziste în circumstanţe analoage. Ea însemna, înainte de orice, credinţă în dreptatea cauzei şi în pronia divină. În refugiul de la Iaşi, în plină derută a unor oficialităţi, acelaşi cărturar cu suflet de apostol a ţinut să le spună că prin credinţă vom vedea cum dispare „negura stăpînirii străine şi vom zice ca Petru Rareş, fiul lui Ştefan, că «vom fi iarăşi ce am fost şi mai mult decît atît»“(1).
Nu e inutil să ne aducem aminte de asemenea îndemnuri, rostite atunci sub imperiul nevoii, dar utile şi azi, la o altă răspîntie a istoriei, cînd se cuvine a fi tot aşa de solidari. „Nu poate fi nimic mai scump pentru un neam  decît realizarea unităţii lui naţionale“(2), sublinia acelaşi mare istoric, într-un moment cînd dezideratul în cauză se afla în pericol, socotind că un posibil eşec era cu totul nedrept pentru „noi, care nu sîntem numai o ramură frîntă şi îndepărtată de vînt a rasei latine, ci tot ce a rămas din întreaga romanitate răsăriteană“(3). O ramură etnoculturală capabilă încă de rod, una pe care „legea ortodoxă“ o leagă intim de restul umanităţii sud-est europene, fără să o îndepărteze de lumea apuseană, al cărei activism ar trebui să o inspire(4).
Mai mult ca orice însă ideea naţională, înfiripată demult, se cuvenea a fi nexul istoriei viitoare, aşa cum a fost, ca un „imperativ categoric“, de-a lungul secolelor, fiind tot aşa de veche, după spusa cărturarului, ca neamul însuşi (5). A fost nevoie de timp spre a răzbi. Ideal instinctiv la început, ea a ajuns o idee destul de clară, un gînd obsesiv la Miron Costin: „Biruit-au gîndul să mă apuc de această osteneală, să scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sînt locuitorii ţerii noastre, a Moldovei şi aşa şi a Ţerii Munteneşti, precum s-au scris mai sus, şi a românilor din ţerile ungureşti, că tot un neam sînt şi odată descălecaţi“. Este ideea care îl va obseda şi pe Cantemir, din moment ce visa ca „rîul“ să-şi adune „şuviţele răsfirate“. Două secole vor mai fi necesare ca albia rîului să se adîncească destul pentru a strînge apele risipite, la apus şi la răsărit, „coagulînd“ romanitatea orientală într-un stat unitar şi independent.
Ideea de unitate, în spaţiul danubio-carpatin, a presupus mereu un spirit solidar, ale cărui forme treceau dintr-o epocă în alta, cu nuanţe şi aspecte noi, conform realităţilor timpului, un timp lung şi convulsiv, prin care acea idee a străbătut, fie şi insidios, pînă la împlinirea ei practică.
Ca „grup organic de umanitate“, cum o numea Iorga, naţiunea comportă o evoluţie specifică (6), iar istoria vicisitudinilor ei se arată a fi dintre cele mai semnificative pentru epoca modernă, ca şi pentru timpurile noastre, cînd unii exegeţi o consideră depăşită, anacronică. În realitate, mesajul ei nu s-a epuizat încă, iar neliniştile lumii de azi ar putea să dea un nou impuls conştiinţei naţionale, ca factor coagulant într-o lume a destructurărilor postmoderne. A regîndi, sub acest unghi, chestiunea unităţii de neam nu e deloc inutil, mai ales că în ultimele decenii s-au acumulat destule date noi pentru a sprijini şi material regîndirea discursului românesc despre marele act al unirii, săvîrşit cu peste nouă decenii în urmă, act ce exprimă, în fond, o dimensiune definitorie a solidarităţii noastre (*).

 

(1) N. Iorga, Pentru întregirea neamului, Bucureşti, 1925, p. 240.
(2) Idem, Cîştigul cel mare, în Neamul românesc, 29 aug. 1917; apud Voinţa obştii româneşti, ed.
I. Ardeleanu, Bucureşti, 1983, p. 162.
(3) Ibidem, p. 163-164.
(4) Ibidem, p. 165.
(5) Ibidem, p. 176, 177
(6) Idem, Conferinţe, ed. Ş. Lemny, Rodica Rotaru, Bucureşti, 1987,
p. 330.
(*) Publicat în Epifania, nr. 2,
dec. 2008-ian. 2009, p. 76-77.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper