Un Sadoveanu mai puţin cunoscut

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Se împlinesc 135 de ani de la naşterea lui Mihail Sadoveanu. Un bun prilej de a reciti ceea ce poate fi numit jurnalul său intim. În 1937, la vârsta de 57 de ani, Mihail Sadoveanu mărturisea: „Am obiceiul să distrug scrisorile, ciornele şi notele, ca să nu fie bătaie de cap mai târziu pentru oameni curioşi. Dintr-o discreţie firească, n-am comunicat publicului despre predecesorii mei decât extrem de puţin. N-am alimentat notele biografice din cărţi, de aceea cele mai multe sunt vagi ori cuprind neexactităţi. M-am gândit că unele lămuriri poate tot ar fi necesare acum, ca să se vadă de ce viaţa mea a fost aşa de puţin orăşenească şi aşa de lipsită de viclenie…“ La acea dată, existau totuşi multe „ciorne şi note“ ale lui Sadoveanu, pe care scriitorul nu le distrusese. La ele aveau să se adauge altele, pe parcursul a douăzeci de ani. Toate au fost publicate într-un masiv volum de pagini de jurnal şi documente inedite, abia după mai bine de un secol de la  prima notaţie (1906). Moştenitorii lui Sadoveanu – Constantin Mitru, secretarul său personal, şi Maia Mitru – au arhivat şi au dactilografiat manuscrisele – însemnări de jurnal, evocări, note de călătorie în ţară şi străinătate, reflecţii şi trimiteri la opere clasice ale literaturii şi filosofiei, „observaţii,  aforisme, «răvaşe»“, schiţe de proiecte literare, impresii de lectură, citate, liste de cărţi, cuvinte şi expresii specifice graiurilor din diverse regiuni româneşti, toponimice, elemente de onomastică etc. Cei doi au pregătit pentru editare întreg materialul cuprins în Caietele şi Carnetele olografe, pe care l-a structurat regretata Olga Rusu într-un volum de peste 600 de pagini. Constantin Ciopraga, unul dintre cei mai reputaţi biografi şi exegeţi ai lui Sadoveanu, căruia îi aparţin amplul studiu introductiv şi notele de subsol, precizează că „autorul Baltagului nu a ţinut un jurnal propriu-zis – în genul unui Rebreanu. Însemnările sale au, mai totdeauna, caracter ocazional…“ Ele se întind pe o perioadă de o jumătate de secol (1906-1956). Valoarea lor de document priveşte nu doar sfera biografiei şi operei sadoveniene (deşi toate au o legătură directă cu acestea), ci aspecte mai generale ce ţin de atmosfera unor epoci şi de momente importante din istoria ţării ori a unor instituţii şi organizaţii ca, de pildă, Academia Română sau Francmasoneria română unită (în Addenda este reprodus textul integral al cuvântării lui Sadoveanu, în calitatea sa de Mare Maestru, rostită la Primul Convent federal ce a avut loc în Bucureşti, la 15 aprilie 1934).
De o importanţă majoră este ceea ce aflăm din acest corpus de documente inedite despre scriitorul Sadoveanu. Nu o dată suntem surprinşi. Se clatină, dacă nu chiar se prăbuşesc judecăţi sau ipoteze ce au făcut o lungă carieră în critica şi istoria literară, ca să nu mai vorbim de manualele şcolare sau cursurile universitare. Sunt infirmate multe dintre „locurile comune“ privind laboratorul de creaţie al lui Sadoveanu, gestaţia unor opere devenite clasice sau orizontul său cultural. În treacăt amintim aprecierile antinomice referitoare la acest ultim aspect, al nivelului intelectual al marelui scriitor. G. Călinescu scria în 1937, în Adevărul literar: „Îl cred foarte necultivat“, iar Al. Paleologu, dimpotrivă, considera în eseul Treptele lumii sau calea spre sine a lui Mihail Sadoveanu, carte apărută în 1978, că autorul Baltagului „e cel mai intelectual scriitor român de la Eminescu încoace“. Paginile de jurnal intim atestă că mult mai aproape de adevăr se situează Paleologu. O surpriză este moralistul Sadoveanu, în linia marilor moralişti ai culturii universale, din care îşi şi extrage adeseori idei, aforisme, cugetări, punându-le în rând cu ale sale. O reflecţie din jurnal este de o frapantă actualitate: „Orice naţiune are două categorii de reprezentanţi: ai puterii şi ai meritului. Cei ai puterii reprezintă o epocă mărginită; cei ai meritului sunt reprezentanţii ei veşnici. Cei dintâi primesc strălucirea de la naţiunea lor; ceilalţi dau naţiunii lor strălucire. Primii o servesc sau o tiranizează cu propriile ei forţe, ceilalţi o acoperă cu binefacerile geniului lor. Primii îi pot suscita inamici între popoarele vecine; oamenii de talent şi de geniu îi aduc respectul lumii întregi“.
Manuscrisele inedite infirmă, spuneam, multe „locuri comune“ vehiculate, de-a lungul timpului, în critica şi istoria noastră literară sau în manualele şcolare. De pildă, acela că Sadoveanu redacta spontan, cu o uimitoare uşurinţă. Numeroase însemnări din jurnalul intim al scriitorului dovedesc că procesul de elaborare era complex şi îndelungat, adeverindu-se astfel ceea ce răspundea Sadoveanu la o anchetă a României literare din 1930: „În general, la mine elaborarea se face cu mare întârziere, după timp îndelungat“. Despre Baltagul s-a tot spus că l-a scris în numai opt zile, dar aflăm din jurnalul intim, care, ca orice jurnal intim, a devenit, în fine, extim, că cele 90 de pagini ale romanului au presupus ani de documentare şi cristalizare. Se confirmă şi în acest caz o mărturisire a scriitorului: „Mi s-a întâmplat ca elemente de intrigă, de acţiune să le port în mine 10-15 ani“. Notaţiile privind, de exemplu, Zodia Cancerului sau Fraţii Jderi se întind pe 127 de pagini de caiet. Sunt date istorice, ranguri boiereşti, aspecte ale relaţiilor cu Imperiul Otoman etc. Mitul spontaneităţii marelui scriitor nu are temei, mai ales dacă avem în vedere operele reprezentative sau capodopere precum Creanga de aur. Sau Hanu Ancuţei, despre care Sadoveanu spune că este „tot un fel de roman“, gândit şi documentat, atestă filele de jurnal, încă din 1921, deci cu 7 ani înainte de publicare. Pentru Nunta domniţei Ruxanda, publicat în 1932, s-a pregătit timp de 5 ani. Perioade lungi de gestaţie au necesitat şi alte scrieri: Nada florilor, Cazul Eugeniţei Costea, Valea Frumoasei şi multe altele. Nu puţine proiecte de romane sau nuvele au rămas, atestă însemnările din Carnete,  nefinalizate.
Constantin Ciopraga defineşte jurnalul ca fiind o bancă de date. În el sunt notate elemente de ritual magic, imprecaţii, sintagme rare, forme lexicale, toponimice, istorisiri populare, expresii şi sentenţii plasticizante ce relevă o experienţă milenară de viaţă („Frumuseţea nu se taie pe talger“), evocări ale unor evenimente. Impresionant este numărul de termeni şi nuanţe semantice înregistrate de diarist. „Artist cu virtuţi de filosof erudit, acest cel mai mare cunoscător al limbii române – pe toată întinderea şi pe întreaga-i istorie – nu pierde nici un prilej pentru a-i ilustra tezaurul“, remarcă exegetul lui Sadoveanu.
Manuscrisele inedite sunt destul de edificatoare şi în privinţa lecturilor creatorului Crengii de aur. Listele de cărţi de literatură, filosofie, istorie sau din alte domenii, precum şi comentariile ori citatele ratifică mai curând ceea ce afirma Alexandru Paleologu. Eseistul observa că lecturile, cultura dobândită pe cale livrescă, erau filtrate de o gândire profundă şi puse în relaţie directă cu natura, cu Cosmosul, cu tainele şi frumuseţile lumii. S-a făcut adeseori şi eroarea de a-l considera pe Sadoveanu doar un arhaizant, un îndatorat marilor cronicari şi cărţilor populare: „Pelerinul printre arhetipuri – constată Constantin Ciopraga – nutrea (programatic) nostalgia cunoaşterii totalizante, integraţioniste, angajându-se în lecturi ale unor lucrări istorice, parcurgând lucrări de filosofie, citind capodopere ale literaturii universale. Palmaresul lecturilor lui face impresie, de pildă cele din 1906, când era foarte tânăr şi când începe jurnalul. El preia din cărţile altora puncte de vedere felurite: despre religie, despre virtute, fericire şi speranţă. Meditează la concepte precum materialism şi spiritualism, cu opriri la Epicur şi Lucreţiu, la Bacon, la d’Holbach, Locke şi Condillac, la Descartes şi Leibnitz, la Hegel şi Kant. Extrage fragmente definitorii – frecvent în franceză, uneori în latină – din Pythagora şi Machiavelli, din Horaţiu, Tit Liviu şi Sfântul Augustin, din Montesquieu şi Voltaire, din Victor Hugo, Goethe şi Heine, Balzac, Maupassant, Flaubert şi Baudelaire, din Napoleon Bonaparte şi Franklin etc. În 1907 figurează Euripide, Empedocle, Seneca, Tertulian, Fichte, Pascal, La Fontaine, Rousseau, La Rochefoucault, Byron. În 1906 reţine cuvinte indiene din Kipling. Pe aproape două pagini citim o listă de Cărţi de cumpărat – toate în franceză – cu 48 de autori reprezentând diferite literaturi: Goethe, Tolstoi (4 titluri), Hoffmann, Manzoni, Thackeray, Turgheniev şi alţii. În 1928, probabil în pregătirea unui interviu, face trimiteri la Keyserling şi Freud. Interesante sunt reflecţiile despre artă şi frumos, înşiruite după citate din Lombroso“.
Interesantă este secţiunea „Observaţii, aforisme, «răvaşe»“, precum şi alte zone ale jurnalului care ni-l revelă mai bine pe moralistul Sadoveanu:
„Sunt oameni care par totdeauna gata să strănute (Aşa sunt mulţi care par întotdeauna gata să devină scriitori).“
„Religiile vechi au încăpăţânaţi; cei nouă martiri.“
„Proprietatea pământului şi a lucrurilor nu-i a omului, ci a lui Dumnezeu.“
„Oamenii nu sunt aşa de răi cum se spune. Ai lucrat douăzeci de ani la o carte proastă şi ei o uită într-o clipă.“
„Dicţionarele au unele cuvinte uzate care aşteaptă un scriitor nou, capabil să le redea vigoarea.“
„Dacă ar şti câtă suferinţă ne produc, proştii ar plânge.“
„Când eşti orb, închide şi tu ochii!“
„Ce întreabă lumea când se informează de cineva? După asta poţi cunoaşte caracterul fiecărui popor. Spaniolii: E un grande? – Germanii: E doctor? – Franţujii: E bine cu primul-ministru? – Olandezii: Câţi bani are? – Englezii: Ce fel de om e? – Muscalii: Câte moşii şi câţi servi? – Moldo-Valahii: Ce slujbă şi cât îi pică?“
„Adevărul a plecat de la Iaşi ca să facă ocolul ţării; dar la Focşani i-a venit rău şi la Chitila şi-a dat sufletul.“
„Presa devine uneori o linguşire pentru specia umană, permite proştilor să devie celebri şi neoneştilor să se impuie atenţiei.“

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper