Un poet moldovean – Alexandru Hâjdău

Un articol de CONSTANTIN CUBLEŞAN

De-a lungul istoriei, de-a lungul multor secole de frământări şi căutări ale identităţii noastre, un număr deloc neînsemnat de cărturari (teologi, istorici, scriitori ş.a.) au fost nevoiţi a se exprima într-o altă limbă, fără însă a se rupe sufleteşte de matca spirituală, de fondul etnic căruia i-au aparţinut.

Toţi aceştia trebuie aduşi (dacă n-au fost aduşi până acum) în spaţiul real al culturii noastre naţionale, cu drepturi legitime de fiinţare, indiferent de cota valorică, în absolut, pe care o au. Un asemenea demers face distinsul istoric şi critic literar Pavel Balmuş, de la Chişinău, realizând un volum antologic din creaţia celor doi fraţi Hâjdău – Alexandru şi Boleslav (Alexandru Hâjdău, Boleslav Hâjdău, Scrieri. Poezie. Proză. Publicistică. Genealogii. Selecţie, prefaţă, tabel cronologic, note şi comentarii: Pavel Balmuş – Chişinău. Traduceri din limba rusă a vremii: C. Stamaty, B. P. Hasdeu, Z. C. Rally-Arbore, N. Dabija, Cl. Balmuş, P. Balmuş. Editura Vicovia, Bacău, 2014, Seria Panteon Basarabean). Primul este, fără îndoială cel care merită o atenţie aparte.
Alexandru Hâjdău (1811-1872) a fost reţinut în timp de istoriografia noastră literară ca un spirit iluminist, enciclopedic, cunoscut fiind mai ales ca autor de articole ştiinţifice (Cu privire la întocmirea clasificării ideomatice a plantelor ce cresc liber şi a celor cultivate în regiunea Basarabia), articole privind istoria neamului sau de sociologie, articole cu caracter filosofic (Epistolă către români) sau juridic, opera poetică fiind abia pomenită, pentru că a fost scrisă în limba rusă, publicată în reviste, de reţinut, prestigiose, ca Vestnik Evropy (Mesagerul Europei) sau Teleskop, de la Moscova, Odesski vestnik, ori în Syn otcestva i Severnyi arhiv din Sankt-Petersburg, pe care prea puţini s-au îndemnat a o cerceta şi comenta. Chiar fiul său, B. P. Haşdeu, s-a arătat mai preocupat a-i populariza, în limba română, paginile de proză sau cele ce tratau chestiuni istorice. Când, de fapt, opera poetică se dovedeşte a fi una cu totul remarcabilă, lingvistic vorbind cu nimic mai prejos de expresia artistică a poeţilor ruşi contemporani lui. E o lirică modernă ce stă confortabil alături de producţiile autorilor din România, de la mijlocul secolului al XIX-lea, revelându-şi deplinele calităţi în tălmăcirea excelentă a lui Nicolae Dabija, pentru această ediţie (traducere fidelă, propunând un limbaj cu parfum de epocă, dar şi cu supleţea prozodică necesară încadrării în perfecţiunea formală a sonetului). „Este mai mult decât un «literat basarabean» al secolului al XIX-lea – spune tranşant Pavel Balmuş –; el este, în primul rând, un poet adevărat (în ruseşte, e drept), un autor serios de sonete (nu atât «moldoveneşti», cât «din Moldova», asemenea, comparabile cu celebrele «Sonete din Crimeea» ale polonezului Adam Mickiewicz), dar şi de fabule (şi acestea «din Moldova», şi nu doar «moldoveneşti»!), un creator şi de «poezii diverse» (ocazionale, dedicatorii, unele cu accente… protestatare ori «pravoslavnice»…)“.
Alexandru Hâjdău este descendent dintr-o numeroasă familie cu vechi atestări de ranguri boiereşti în Moldova, încă din secolul al XVI-lea. Un anume Efrem Hâjdeu (1571-1664) a fost pârcălab de Hotin, menţionat de Miron Costin; un Gheorghe Lupaşcu Hâjdeu (1663-1713) a fost „paharnic”, nevoit a se refugia la un moment dat în Polonia, un altul, Gavril Hâjdeu, ajuns „mare logofăt” sub domnia lui Ion Potcoavă, trebuie să se refugieze la cazaci odată cu urcarea pe tron a lui Petru Şchiopul (1577) ş.a.m.d. Jan Hâjdeu, cu titlul de „ennisifer Pomeraniensis” în Polonia este tatăl lui Tadeu Hâjdeu (1769-1835), remarcabil traducător de literatură în limba polonă (publică opt drame ale lui August von Kotzebue, în 1803), el însuşi poet (a scris ode, satire, fabule), dar a cules şi folclor românesc (legende), stabilindu-se, în cele din urmă, la Cristeşti, în ţinutul Hotin, unde s-a şi stins din viaţă. A avut doi fii: pe Alexandru şi pe Boleslav, care i-au moştenit talentul literar. De remarcat că, „risipiţi de evenimente neprielnice până peste graniţele ţării, Hâjdeii au căutat necontenit vatra strămoşească de care s-au simţit indisolubil legaţi” (I. C. Chiţimia, în Istoria literaturii române, vol. II, Editura Academiei R.P.R., 1968, p. 664).
Alexandru Hâjdău învaţă la pensionul de pe lângă Seminarul Teologic din Chişinău, după care se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Harkov (Harkiv) pe care o absolvă în 1832. Se angajează la Comitetul pentru coloniştii din Sudul Rusiei, cu sediul în Chişinău. Apoi, pentru puţină vreme este funcţionar în cancelaria guvernatorului P. I. Averin al Basarabiei. Datorită numeroaselor scrieri (articole) publicate deja în Vestnik Evropy, în Molva, în Teleskop ca şi în Odesski vestnik, este ales, în 1835 membru al Societăţii de Agricultură din Sudul Rusiei, cu sediul la Odessa, apoi membru al Societăţii Imperiale Agricole din Sudul Rusiei (1836) şi tot în acelaşi an este numit efor al şcolilor din ţinutul Hotinului, calitate în care elaborează şi susţine câteva discursuri cu vibrante rezonanţe naţionale (Pomenire de veche slavă a Moldovei, în 1837). Pe moşia strămoşească de la Cristeşti i se naşte, la 28 februarie (stil nou) 1838, un fiu: Thadeu, cel care va deveni marele cărturar român, Bogdan Petriceicu Haşdeu.
Atitudinea sa naţionalistă nu este bine văzută de oficialităţi şi în 1840 va trebui să se retragă la Viniţa, din districtul Kiev (Kyiv), în calitate de profesor de limba franceză la clasele gimnaziale. Doi ani mai târziu se transferă la gimnaziul de băieţi din Cameniţa (Podolia/ Hotin), dar în 1843 este nevoit a părăsi învăţământul şi se dedică avocaturii. În 1850 însă, „în tovărăşia a doi jandarmi, din ordinul guvernatorului din oraşul Kyiv, Al. Hâjdău este dus cu forţa la Chişinău, «spre a nu tulbura liniştea» autorităţilor ţariste din Podolia” (Pavel Balmuş). În 1861 se stabileşte la Cristeşti-Hotin, practicând în continuare avocatura, neîncetând să publice articole şi opere beletristice, fapt ce va fi determinant pentru participarea sa ca membru fondator al Societăţii Filologice Române (viitoarea Academie Română). Se stinge din viaţă la 61 de ani, din cauza unei ciroze netratate, în oraşul Hotin. De reţinut că în 1833 trimisese o petiţie Divanului Prinţipatului Moldaviei, cerând îngăduinţa de a se stabili la Iaşi („…eu m-am născut sub ceriul străin, am crescut într-o ţară străină (…) am hotărât să mă întorc iarăşi la Patrie şi patrioţi şi să slujesc cu credinţă spre binele obştesc, ca un adevărat fiu al Patriei”), solicitare ce i-a fost respinsă.
Cele peste peste 45 de poezii cuprinse în actuala antologie fac din plin dovada unui pătimaş îndrăgostit de meleagurile Moldovei, cărora le dedică, aproape în întregime, suita sonetelor sale: Sânca, pe Prut, Satul Boureni, Suceava, Muntele Ceahlău, Legendara Vale Albă, Hotin, Chilia Nouă, Cotnari, Cahul, Codrii Moldovei, Lăpuşna ş.a., versuri evocatoare, pline de nostalgie, dar şi de exaltare în faţa unor peisaje mirifice: „Vă este cunoscut acel meleag, unde natura/ A dăruit cu prisosinţă tot ce vezi:/ Pădurile – pe dealuri, pe şesuri – arătura,/ În lunci – grădini şi tinere livezi?!// Unde e cântul înfrăţit cu munca/ Şi ţine loc un zâmbet de salut,/ Unde sloboda-şi glăsuie porunca,/ Cel plai blagoslovit vi-i cunoscut?// O, plai natal! Cui soarta înţeleaptă/ De a se naşte-aici i-a hărăzit – / Acela se socote fericit” (Natura Moldovei). Se resimte în tonalitatea unor asemenea versuri febrila atitudine patriotică paşoptistă. Adesea verbul poartă rezonanţe ce par a avea aceeaşi plămadă istorică teatrală ce l-a animat şi pe Bolintineanu (Duboviţa sau: Voichiţa). Alteori, răzbat halourile romanticei retorici puşkiniene (Stâlpul Leahului). Predomină însă picturalul unor descripţii peisagistice, într-o afectată declaraţie de iubire pentru tot ce constituie universul locurilor moldave. Contemplând bunăoară Satul Grumăzeşti, versul e exaltat, incantatoriu: „Ah, fraţii mei! O ţară preafrumoasă/ Se află chiar pe-aici, pe undeva,/ Şi iarba deasă e ca de mătase/ Şi râuri de vin dulce curg prin ea.“. Mereu trecutul e prezent în aceste tablouri de epocă: „Cuib al vitejilor, meleaguri de libertate,/ Leagăn de doine – slăvitu-te-au egal,/ Peisajul şi plăieşii tăi plini de demnitate/ Privighetoare tristă de cântu-i genial.// Iubirile-şi lăsau adesea necântate/ Fecioarele, ce-n luptă se avântau pe cal,/ Peisajul e acelaşi, doar seminţii sunt alte,/ Cum Prutul e acelaşi, dar apa-i alta-n val” (Lăpuşna). În fiecare detaliu al meleagului, poetul intuieşte întreaga frumuseţe a cuprinsului de ţară: „Şi s-a-ntâmplat să vezi vre-odată Stăucenii?/ Un sat de lângă ape, suit pe un tăpşan,/ Între livezi şi lanuri de aur – sumedenii/ Cu lunci, în care paşte truditul boulean.// Că dealurile-s cuşme ţurcane ai vedenii,/ Albine în prisacă, o, lărmuire avan;/ În cântec de cimpoi, dansează moldovenii:/ Ţărani şi ţărăncuţe, la horă, lângă lan.// Blagosloveşte-i, doamne, pe cei de i-au făcut/ pe oamenii aceştia să uite de suspin” (Satul Stăuceni). Fără-ndoială avem aici o viziune idilică asupra unei lumi ce-şi păstrează arhaitatea ca virtute a purităţii neamului, aşa încât tablourile se desenează după un reţetar bucolic, elegant însă, înfăţişat cu demnitatea pe care şi-o denunţă însuşi, ca pe un crez de virtute naţională: „Tot ce scrii, orice poemă – / Sunt cântări pe-aceeaşi temă (…) Despre una lira-ţi cântă:/ Doar despre Moldova sfântă (…) cânt mereu/ Ţara sufletului meu” (Cântec despre Moldova).
Alexandru Hâjdău adaugă astfel, în literatura română, o voce vibrantă, patrotică, în pleiada poeţilor generaţiei însufleţită de ideile patriotice paşoptiste.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper