Un intelectual lucid

Un articol de Ion Brad

Dumitru Micu, Studii, eseuri, articole I. Microsinteze şi micromonografii, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2015

La cei 87 de ani ai săi învingându-şi cu brio problemele de sănătate, ca mai noi toţi de vârste apropiate, Dumitru Micu îşi ţine încă bine în mână condeiul (totdeauna a scris cu cerneală, nu la maşina de scris), oferindu-ne acum acest volum de 600 de pagini, compus din microsinteze şi micromonografii. Nu ştiu a câta carte este, oricum marile dicţionare de specialitate i-au enumerat, până în 2002, peste 40 de volume: critică, istorie literară, eseuri, evocări, proză, poezie. Unele le-a scris la îndemnul meu de editor pasager şi cel mai vechi şi apropiat prieten al său, încă din anul universitar clujean 1948-1949. De aceea, poate, şi această tristă dedicaţie de pe cartea recentă: „Lui Ion Brad, la aproape sfârşitul traseului nostru existenţial, această ultimă carte a mea, cu simţăminte gingaşe“.
Da, un bărbat, un intelectual lucid toată viaţa, a rămas un mare sentimental, cu suflet de copil. Trecând peste aceste note subiective şi melancolice, să poposim pe rând la cele 28 de capitole ale volumului, cu care Muzeul Literaturii Române îşi onorează, încă o dată, prezenţa sa publică. Note specifice ale simbolismului românesc debutează în acest fel: „Apărut sub impulsul simbolismului francez, simbolismul românesc nu a fost – cum poate apărea unei priviri superficiale – o simplă variantă a lui; el a avut un conţinut şi o evoluţie proprii şi a jucat în istoria literară un rol ce nu poate fi înţeles fără cercetarea curentului în specificitatea lui naţională“. Interesante, deci, toate argumentele şi citatele din istoria noastră literară, cu numele care au ilustrat acest rodnic curent artistic.
Foarte interesant este de asemenea capitolul De la simbolism la expresionism.
O istorie a literaturii române se referă la discuţia pro şi contra analizelor din această carte a lui Ion Negoiţescu, el însuşi o figură contradictorie în peisajul nostru cultural de la sfârşitul secolului trecut şi cel prezent.
Vast şi plin de tot interesul ne apare capitolul Literatura română în Transilvania nordică (1940-1944) cu acest apăsător tablou de început: „Efectul sceleratului dictat de la Viena în sfera vieţii spirituale din teritoriul înstrăinat poate fi asemuit cu o întunecare subită. Toate focarele de cultură românească din Transilvania nordică s-au stins numaidecât, ca sub acţiunea unui cutremur însoţit de eclipsa solară. Grupările şi periodicele naţionalităţilor conlocuitoare n-au putut, de altfel, să dăinuiască nici ele, legal. Dar spiritualitatea românească a fost lovită deosebit de crunt. Românii ajunşi captivi pe propriile meleaguri au rămas fără nici o revistă, fără nici un ziar. Singurele publicaţii la care aveau acces erau proclamaţiile bilingve, lipite pe ziduri şi porţi, prin care ocupanţii îşi anunţau sinistra «victorie». De nicăieri de altundeva nu le era adresată slovă în limba lor. Cărturarii şi meşterii de cuvânt români se retrăseseră, în grabă, dincolo de noua frontieră, într-o patrie mutilată. Niciun scriitor sau publicist de oarecare notorietate n-a rămas cu cei aproape un milion şi jumătate de conaţionali abandonaţi în voia sorţii de către foştii cârmuitori. O noapte apăsătoare s-a lăsat peste suflete, o «noapte groasă»; o «noapte grea», întocmai, ca în apocaliptica viziune argheziană“.
Ca o notă specială, remarc faptul că în acea perioadă a debutat literar, cu poezii, Dumitru Chiş Micu şi s-a afirmat ca poet şi eseist înzestrat Francisc Păcurariu, viitorul prozator, memorialist şi diplomat, predecesorul meu ca ambasador la Atena. Alături de numele lor, o puzderie de poeţi şi prozatori ardeleni, mulţi de factură modestă.
După cele 60 de pagini ale acestui capitol urmează alte 60 consacrate unei teme esenţiale, aflată şi acum în atenţia unor analişti şi istorici literari: Spre şi sub realismul socialist, curent ideologic literar, căruia i-am plătit tribut, la începuturi, şi noi, cei care am debutat după 1950.
Lui Dumitru Micu, combatant pasager şi el la începuturi, nu-i scapă nici un titlu de revistă, nici un autor, nici o carte şi niciuna din dezbaterile care s-au manifestat, mai ales după scurtele iluzii de democraţie de după 1944, când ţara a fost practic sub dominaţia trupelor sovietice şi a staliniştilor noştri de serviciu, cu nume ca Răutu, Chişinevschi, Moraru, Şelmaru, Novicov şi alţii eiusdem farinae.
Aşadar, o lecţie de înaltă ţinută ştiinţifică şi obiectivă pe care universitarul Dumitru Micu a predat-o generaţiilor de studenţi şi ucenici ai săi, printre care numele celebru al lui Nicolae Manolescu, cel care, din păcate, i-a întors spatele, după ce au publicat împreună câteva cărţi de sinteză.
O lectură interesantă: Martin Opitz şi „Zlatna“ lui, succedată de alte manifestări ale curiozităţii şi atenţiei lui Dumitru Micu de a se apleca asupra unor colţuri şi nume umbrite ale literaturii noastre: Ronetti-Roman în conştiinţa contemporanilor şi a posterităţii; Corneliu Moldovanu; Alice Călugăru; I. M. Raşcu; D. Iacobescu; Damian Stănoiu; Mircea Damian; Al. Robot; Haralambie Ţugui. La fiecare dintre aceştia, D. Micu descoperă şi citează strofe sau fragmente care le ilustrează nu numai talentul, dar şi participarea lor la viaţa literară şi la publicistica vremii. Capitole ca François Mauriac sau Ivo Andric pun în evidenţă vasta cultură a lui D. Micu.
De un interes aparte sunt capitolele dedicate unor autori contemporani, printre care: Nina Cassian; Radu Cârneci; Ion Brad; Aurel Rău; Marin Sorescu şi bilingvul mai puţin cunoscut Christian W. Schenk.
Într-adevăr, fiecare dintre acestea, o adevărată micromonografie, alcătuită cu har de portretist şi evocator, ţinând seama de apropierea lui D. Micu sau colaborarea cu aceştia în peste 60 de ani de literatură.
Despre scrisul meu, aflat în zigzaguri de genuri, îşi aduce aminte în stilul său evocator: „Nu,– mi-am spus, în articolul dedicat lui Ion Brad, la 8. XI. 1979, cu prilejul celei de a cincizecea aniversare a zilei sale de naştere – nu voi derula amintiri din studenţia noastră clujeană, nu voi evoca scene din căminul Józsa Béla, nu o voi portretiza pe Margit Néni, gazda noastră de pe strada Şincai, nu voi reconstitui momente de la cenaclul filialei Uniunii Scriitorilor (întemeiat de Ioanichie Olteanu), la care veneau Miron Radu Paraschivescu, Baconsky, Felea, Rău, Gurghianu, Andriţoiu, nu voi etala situaţii din timpul înfriguratei noastre colaborări la Lupta Ardealului, nici secvenţe ale întâlnirilor noastre cu Emil Isac. Am să încerc, în schimb, să relev cititorului (sau să-i redeştept în conştiinţă) figura spiritului lui Ion Brad, schiţând drumul creaţiei sale“.
Aşadar, cum să nu-i mulţumesc eu, şi în numele cititorilor, pentru munca sa imensă, cuprinsă în acest prim volum ca şi în acel următor, pe care îl aşteptăm cât mai curând!

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper