Toamna literară franceză – oglinda în care se răsfrâng neliniştile noastre

Un articol de DAN BURCEA

Analiză din perspectiva atentatelor din 13 noiembrie de la Paris

Îmi propusesem să scriu un articol despre prolifica toamnă literară franceză de anul acesta. Intenţia mea era să scot în evidenţă dinamismul ei capabil să producă un număr atât de impresionant de opere literare, luând în calcul apariţia a nici mai mult nici mai puţin de peste 600 de romane inedite. Intenţionam să scrutez cu un ochi atent diferitele clasificări tematice întocmite de critică precum şi statisticile vânzărilor. Aş fi pus în balanţă acest fenomen comercial, acest „succes de librărie“, cu adevărata valoare estetică a operelor, aş fi vorbit, în fine, de aspectul cât se poate de specific în Franţa al nevoii de clasificare, de punere în balanţă, de încoronare cu diverse distincţii şi premii, simptome ale unui academism mereu prezent şi manifestare a unei specificităţi culturale definită prin sintagma narcisică de exception française.
Atentatele din seara zilei de 13 noiembrie de la Paris s-au năpustit din nefericire cu o violenţă neaşteptată asupra realităţii noastre cotidiene, brutalitatea evenimentelor obligându-ne să revizuim numeroasele evidenţe a căror pertinenţă o refuzasem poate până acum, începând cu finitudinea noastră şi a celor apropiaţi despre care ne grăbim să avem noutăţi, să ne asigurăm că sunt bine, la loc sigur.
De-abia mai târziu, odată trecută stupoarea şi groaza imaginilor de la televizor, îndrăznim să integrăm aspectele legate de fragilitatea lumii care ne înconjoară, să privim lucrurile din perspectiva conflictelor care o traversează, să ne punem întrebări asupra sensului pe care-l mai are azi cuvântul naţiune, să abordăm principalele interogaţii sociopolitice relative subiecte multiple ca cele de alteritate şi diversitate, de asimilare, de integrare, de imigraţie, de integrism religios şi de ceea ce numim în mod comun un vivre ensemble.
Suntem în acelaşi timp obligaţi să revenim asupra avertismentelor venite din partea intelectualilor care, este cazul multora dintre ei, nu încetează de câtăva vreme să ne avertizeze asupra destrămării unei păci fragile ce lasă loc larg deschis pericolelor nerostite încă.
În faţa evidenţelor de vineri, cel mai bun lucru ar fi să lăsăm incredulitatea, scepticismul şi aroganţa la garderoba ideilor noastre fixe şi să răsfoim paginile pe care le-am citit până acum cu un ochi distrat. Ele sunt numeroase, provenind fie din gândirea filosofilor, fie a sociologilor sau a istoricilor, cât şi a scriitorilor care, folosindu-se de ficţiune, au încercat să imagineze la lumina schimbărilor sociopolitice din ultima vreme viitorul nostru comun dintr-o perspectivă mai mult sau mai puţin îndepărtată. Este cazul, în primul rând, al scriitorului Michel Houellebecq care, încă de la începutul anului atrăgea atenţia prin romanul Soumission asupra unei eventuale victorii a unui imaginar, e adevărat, partid islamist în Franţa. Proiecţia în timp este şi ea voit alarmistă, autorul vorbind de evenimente ce ar urma să se petreacă în viitorii şapte ani, la alegerile din 2022. În spatele măştii naratorului – un universitar de patruzeci de ani, specialist în literatura decadentă a secolului al XIX-lea – care este în fond încarnarea occidentalului de rând, autorul se vede cuprins de o „degradare lentă a sumei totale a funcţiunilor care rezistă în faţa morţii“, incapabil să trăiască pentru el însuşi. „Omenirea nu mă interesa, ba chiar mă dezgusta, ne spune el, nu-i consideram nicidecum pe oameni ca pe nişte fraţi“. Disperarea care-l cuprinde e cauzată de o realitate sufocantă: victoria partidului Fraternitatea musulmană, la care se raliază toate partidele democratice tradiţionale precum şi personalităţi politice franceze cunoscute, pe care autorul nu ezită să le numească, această victorie schimbând complet peisajul sociopolitic al ţării. În mod subit, situaţia profesională a naratorului se schimbă şi ea radical, îşi pierde dreptul de a mai preda la Sorbona, devenită „universitate islamică“, noi simboluri îşi fac apariţia pe faţada instituţiei, cum ar fi semiluna aurită fixată alături de inscripţia numelui celebru al Sorbonei. Femeile renunţă dintr-o dată la modul lor obişnuit de a se îmbrăca, punându-şi o bluză lungă de culoare albă peste pantaloni, încetează să mai muncească, universităţile devin islamice iar, pentru a continua să predea, profesorii sunt obligaţi să se convertească, să accepte supunerea – de unde şi titlul romanului. Desigur, cunoaştem foarte bine gustul lui Houellebecq pentru provocare, romanul său fiind considerat de critică drept „o satiră politică eficace şi extrem de deranjantă“. Dincolo de acest efect presupus voit, autorul nu ezită să atragă atenţia asupra unei alunecări insidioase a conştiinţelor către o periculoasă compromitere, către o dezertarea în faţa conştiinţelor şi a convingerilor care pot conduce la dispariţia democraţiei.
Soumission nu este singurul roman de anticipaţie socială. Cităm în aceeaşi categorie şi cărţile scriitorului algerian de limbă franceză Boualem Sansal. De formaţie inginer, opera sa face obiectul unei cenzuri din partea autorităţilor algeriene, autorul fiind interzis să publice în Algeria, datorită poziţiilor sale critice la adresa regimului. Atitudinea sa critică împotriva islamismului radical este cunoscută, ea fiind exprimată de autor în numeroase ocazii şi, mai cu seamă, în majoritatea operelor sale de ficţiune. Astfel, extraordinarul său roman Le village de l’Allemand are drept subiect similitudinea care se poate face între practicile fascismului şi ale integrismului religios islamist, pe care autorul le denunţă transpunându-le în povestea unei familii în care doi fraţi descoperă adevărata poveste al tatălui lor, fost ofiţer SS.
Problematica islamismului este tratată de Boualem Sansal şi într-o lucrare publicată în 2013 la Editura Gallimard şi care poartă un titlu sugestiv, Gouverner au nom d’Allah“. Motivaţia autorului ţine în primul rând de calitatea sa de martor al ascensiunii curentului islamismului în Algeria, ţară nevoită să treacă brutal de la colonialism la islamism şi să trăiască în anii 1990 teribila încercare a războiului civil care a făcut peste 60.000 de victime. „Textul meu nu este un tratat academic, ne spune autorul, nu sunt nici istoric nici filosof, el nu are nici valoarea unei investigaţii jurnalistice, cu atât mai puţin a unui raport de expert în islamism şi nicidecum un eseu de islamologie. El reprezintă gândirea unui martor, a unui om a cărui ţară, Algeria, mai precis, a fost confruntată de foarte multă vreme cu islamismul, fenomen necunoscut, până atunci“. Insistând asupra implicaţiei religiei în sfera politică, autorul sesizează şi denunţă în acelaşi timp acest amalgam dintre cele două doctrine, ştiindu-se că partidele „au instrumentalizat dintotdeauna religia şi şi-au construit propaganda lor partizană pe baza versetelor care le convin, sprijinindu-se pe afirmaţia că islamul reprezintă un întreg“. Apărarea libertăţilor, combaterea propagandei presupun, după părerea lui Boualem Sansal, cauzele cele mai nobile care trebuie să conducă la apărarea libertăţii de exprimare. Nu este prima şi singura dată când scriitorul algerian abordează acest drept fundamental al libertăţii de expresie. În repetate rânduri, el a denunţat discursul „corect politic“ care, funcţionând ca o adevărată autocenzură, îi împiedică pe oameni să-şi exprime adevăratele lor idei şi convingeri.
Optând pentru genul literaturii de anticipaţie, el publică anul acesta o naraţiune de anticipaţie, urmând în mod voit modelul cărţii lui George Orwell, 1984. Boualem Sansal scrie 2084 (Premiul Academiei Franceze 2015), roman „de pură invenţie“, cum îl descrie în prefaţă. Alegerea acestei date nu este întâmplătoare. După numerologia regimului la putere, ea ar corespunde cu anul în care, la vârsta de cincizeci de ani, Abi, fondatorul Abistanului, a primit lumina divină. De-a lungul peregrinărilor sale, Ati, personajul principal al romanului, ia act de toate regulile absurde ale unui sistem de totală îndoctrinare în care deviza principală este cea dată de Marele Ordonator: „Nu încercaţi să credeţi, riscaţi să vă rătăciţi într-o altă credinţă, interziceţi-vă doar să vă îndoiţi, spuneţi doar, repetaţi că adevărul meu este unic şi just şi-l veţi avea în felul acesta în mod constant în minte şi nu uitaţi că viaţa şi bunurile voastre îmi aparţin“. Este uşor de văzut că avem de-a face cu un sistem căruia îi este indiferentă soarta oamenilor, tot ceea ce contează este supunerea lor la dogmele regimului care pretinde a vorbi în numele lui Yölah. În aşa fel încât până şi noţiunea de popor este deformată, acesta devenind „o teorie, încă una, contrară principiului umanităţii, cristalizată în întregime în individ, în fiecare individ“. Sistemul fabrică o limba specială, numită abliang, o limbă în care cuvintele nu mai servesc la comunicare, ci trec prin „modulul religiei care le golea de sensul lor intrinsec şi le schimba într-un mesaj nesfârşit de răscolitor, în cuvântul lui Yölah“. Regăsim în romanul scriitorului algerian toate ingredientele celebrului roman de anticipaţie care l-a precedat – vorbesc aici despre romanul lui Orwell. Ceea ce este tulburător de data aceasta rezidă în vădita adaptabilitate a acestui discurs premonitor la realităţi cunoscute astăzi de noi, chiar dacă în mod mai mult sau mai puţin vădit lumea de astăzi este dispusă să le accepte. De altfel, subtitlul romanului lasă suficient loc mediaţiei: el se numeşte Sfârşitul lumii.
Hédi Kaddour, scriitor de origine tunisiană, are un demers similar, folosind investigaţia istorică drept suport al unei naraţiuni care pune faţă în faţă trei lumi diferite prin tradiţiile şi reperele lor civilizaţionale, prin raportul pe care l-au întreţinut unele cu altele de-a lungul istoriei, toate acestea la lumina unei modernităţi care invadează scena narativă cu o repeziciune care antrenează ca într-un torent toate personajele. Intenţia mărturisită a autorului este de a scoate în evidenţă conflictul în care se poziţionează fiecare dintre grupurile protagoniste, pentru a scoate în evidenţă şi mai mult diferenţele dintre ele. Locul, Tunisia sub protectorat francez, şi perioada istorică aleasă, anii 1922, sunt propice confruntărilor. Titlul romanului, Les prépondérants (Premiul Academiei Franceze 2015) îi aşază în prim-plan pe colonii francezi aflaţi în oraşul imaginar Nabès, grup dominant şi conservator, pentru care cultivarea pământurilor de către autohtoni reprezintă singura situaţie care garantează o stabilitate socială imuabilă. În faţa lor, se află tunisienii musulmani, autohtonii, al căror stâlp principal îl reprezintă respectul tradiţiilor. Pe acest fundal, îşi face apariţia o echipă de filmare americană care îşi stabileşte cartierul general la Grand Hôtel din Nabès. Firul narativ se ţese în jurul mai multor personaje dintre care femeile sunt foarte importante: Rania, văduvă tunisiancă, femeie independentă, Gabrielle, eminentă jurnalistă franceză, spirit libert şi emancipat, şi Kathryn, actriţa americană, talentată şi sensibilă. În mijlocul agitaţiilor din aceşti ani, lumea occidentală cunoaşte multe evenimente cruciale, autorul profită de voiajul realizat de unele din personajele sale în Europa, la Paris, dar şi în Germania, pentru a creiona în mod foarte atent realităţile sociale şi istorice din această perioadă. Întrebarea centrală a acestui roman laborios se concentrează asupra semnificaţiei profunde a ceea ce am putea numi marile transformări ale lumii sub presiunea contactului dintre tradiţie şi modernitate. Prospeţimea, semnele de respect şi egalitate aduse de echipa americană sunt oare suficiente pentru a impulsiona o lume abia trezită din tragedia Primului Război şi a o incita la reconsiderarea propriilor valori şi fundamente? Greu de imaginat. Căci în fond legătura dintre aceste lumi, prin istoria lor comună sau antagonistă, prin legăturile şi sinergiile lor culturale, prin destinul lor comun, este cât se poate de firavă.
Romanul Boussole (Premiul Goncourt 2015) al lui Mathias Enard răspunde într-un mod magistral, luminos şi plin de erudiţie unei alte enigme, de data aceasta de nuanţă mai mult culturală, a relaţiilor dintre Orient şi Occident de-a lungul secolelor, a mileniilor de viaţă comună. Preocuparea pentru acest subiect şi acest tip de interogaţii ni pare normală, dacă ţinem cont că autorul este licenţiat în limbile persană şi arabă, că a petrecut multă vreme în Orient, în Siria, în Turcia, în Liban, şi că, prin urmare, cunoaşte din interior această lume. Franz Ritter, eroul principal, este un muzicolog de origine austriacă. În peregrinările sale pentru a descoperi influenţa orientalismului muzical în muzica occidentală, tânărul Franz face cunoştinţă cu Sarah, o franţuzoaică specialistă în arheologia orientală şi poliglotă. Romanul este scris sub forma unui jurnal nocturn, în care personajul principal, grav bolnav, îşi scrie amintirile într-un timp record, pe durata unei singure (ultime?) nopţi. Dincolo de sentimentele şi amintirile personale, de povestea de dragoste cu Sarah, Franz umple paginile acestui jurnal testament cu o cantitate impresionantă de erudiţie muzicală, arheologică, filosofică, insistând asupra legăturilor inextricabile care au sudat de-a lungul secolelor cele două civilizaţii. Mobilul principal al autorului îl constituie admiraţia pentru această lume aflată din nefericire astăzi în mâinile islamiştilor care dinamitează toate monumentele antice din Siria şi Irak. Evocarea acestei lumi fragile în faţa violenţei constituie şi ocazia unei interogaţii asupra problemelor legate de „diferenţă, de identitatea sinelui, a celuilalt“. Provocările nu lipsesc, în faţa acestei lumi traversate de violenţă. Pe ce am putea construi astăzi umanismul nostru, se întreabă autorul. Ce valoare mai are azi noţiunea de universal? Răspunsul este cifrat în interiorul unei metafore sugestive, cea a busolei care trebuie să ghideze privirea omului contemporan spre o direcţie comună. Beethoven avea o busolă care arăta sistematic estul, printr-un mecanism modificat. Nu este oare şi cazul omului contemporan, care n-ar trebui să uite direcţia posibilei unificări a celor două părţi ale lumii? Mathias Enard nu ocoleşte cuvintele cele mai dure pentru a denunţa opera de distrugere sistematică întreprinsă în zilele noastre de către islamişti. Întunericului unui prezent tulbure ca cel de azi, autorul îi opune strălucirea pe care o avea cândva Orientul cu care de-a lungul secolelor occidentalii au reuşit să dialogheze spre folosul fiecăreia dintre părţi.
Unde suntem azi, în ce punct al capacităţii şi voinţei noastre de a dialoga traversând latitudinile unor hărţi transformate în planuri strategice de luptă? Chestiunea se dovedeşte a fi astăzi esenţială nu numai pentru inevitabila şi necesara noastră legătură culturală reciprocă, dar şi pentru supravieţuirea noastră.
Nu întâmplător aceste romane au fost în mare parte premiate şi urcate pe primul plan al actualităţii culturale în Franţa. Tematica lor este esenţială. Ea nu a întârziat să-şi dovedească pertinenţa prin tragedia de la 13 noiembrie. O garanţie mai mare decât aceasta a veridicităţii şi justeţei lor nu se poate pretinde. Restul, astăzi, trebuie dedicat liniştei atât de necesare doliului şi omagiului celor nevinovaţi dispăruţi sub gloanţele barbariei.
Şi de data aceasta, realitatea s-a dovedit mai puternică decât ficţiunea. Tot ce ne rămâne este să plecăm urechea la avertismentele intelectualilor care ne amintesc fără încetare limitele sistemelor şi ale ideologiilor ce ne conduc. Să lăsăm ultimul cuvânt unuia dintre ei: „Singură literatura ne poate da senzaţia de contact cu un alt spirit uman, cu integralitatea acestui spirit, cu slăbiciunile şi mărirea sa, cu limitele, cu micimea sa, cu ideile sale fixe, cu credinţele sale“ (Michel Houellebecq).

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper