Thrillerul românesc: de la Pavel Coruţ la Biblia pierdută

Un articol de MIHAI IOVĂNEL

Sub eticheta de „thriller“ pot intra atât romane SF, cât şi policieruri, romane de spionaj, erotice ş.a.m.d. Ceea ce particularizează thrillerul este ritmul său, calitatea de page-turner programat să nu poată fi lăsat din mână. Tocmai pentru că nu se întreţine din utilizarea unor mitologii tematice strict recognoscibile de comunităţi locale de fani, precum romanul poliţist sau ştiinţific-fantastic, ci doar din calitatea de entertainment, thrillerul este mai dependent de o piaţă de carte structurată. Până în 1989, această piaţă a fost asigurată de autori ai unor romane de spionaj precum Haralamb Zincă, Horia Tecuceanu, Rodica Ojog-Braşoveanu, Chiril Tricolici ş.a., protejaţi de sistemul cultural centralizat de concurenţa profesioniştilor occidentali ai genului. Însă în postcomunism valul de traduceri a zdrobit încercările de supravieţuire a scriitorilor de felul celor amintiţi, cu excepţia poate a Rodicăi Ojog-Braşoveanu.
Principalul autor de thrillere după 1989 este Pavel Coruţ, un fost ofiţer de contrainformaţii. Coruţ debutează ca autor prin romanul Quinta spartă (1992), vândut, potrivit autorului, într-un „tiraj mai mare de 310.000 de exemplare“, ce deschide seria Octogonul în care vor apărea până în prezent circa 100 de volume. Romanele lui Coruţ se bazează pe o combinaţie specifică între recuzita literaturii de spionaj şi a literaturii science-fiction, împănată eficient cu teorii ale conspiraţiei. Dacă în primele volume din serie aparenţele realismului sunt păstrate relativ (deşi superspionul român Petre Varain, eroul lui Coruţ, deţine puteri parapsihologice a căror verosimilitate este cvasi-nulă), ulterior Octogonul va evolua către dinamica unui meci galactic având România drept agent activ de partea forţei binelui. Evoluţia de la un conspiraţionism planetar la unul galactic poate fi observată în dilatarea referenţială a termenului de „bubuli“, prin care Coruţ identifică agenţii răului. Quinta spartă dădea explicaţia „bubuli = scorpioni = sionişti“, în linie cu conspiraţionismul antisemit cultivat în structurile vechii Securităţi şi contaminat cu fantasme evregreen privind natura iudaică a ocultei financiare. Ulterior însă, seria Octogonul va depăşi această identificare, făcând din bubuli agenţi planetari ai antiromânismului, respectiv ai răului.
Cu tot succesul de public (mult declinant totuşi în ultimul deceniu), Coruţ nu are mulţi succesori sau imitatori care să fi încercat să-i reproducă succesul. O explicaţie stă în slaba reprezentare autohtonă a genului thriller pe piaţa românească postcomunistă; acesta nu a reuşit să se nască după 1989, sufocat de concurenţa traducerilor. Un exemplu elocvent  negativ este romanul lui George Arion Fortăreaţa nebunilor (2011), care reactivează în decor postcomunist figura detectivului Andrei Mladin. Arion încearcă o variantă de thriller conspiraţionist în care unul dintre fire merge până în vremea lui M. Eminescu, cooptat via teoriilor triviale ale complotului împotriva poetului. Asamblarea componentelor cade în comicul involuntar al filmelor de duzină.
Printre puţinele exemple pozitive ce pot fi citate se numără Adrian Onciu; romanul său Cercul Kagan (2007), care exploatează teme de actualitate precum terorismul sau ecologismul, oferă un model autohton relativ performant.
Principalul reprezentant în materie de thrillere autohtone post-Coruţ (însă un scriitor mult mai bun decât rudimentarul Coruţ) este Eugen Ovidiu Chirovici, care a publicat la Editura RAO peste zece titluri – de la policier la literatură conspiraţionistă – ce par traduse dintr-un autor occidental – într-un dublu sens: decorurile şi personajele sunt internaţionale, fără nici un substrat mioritic; iar calitatea este perfect onorabilă într-un context global, fără a suferi de acel amatorism multiplu dezvoltat caracteristic puţinilor autori români ce abordează genul. De altfel, Chirovici a fost în ultimele săptămâni subiect în The Guardian, întrucât a reuşit să vândă un thriller scris în engleză pe o sumă ce va atinge, se pare, şase zerouri; cartea va apărea în 2017.
O altă veste pozitivă vine tot prin intermediul Editurii RAO, care a creat în ultimele luni cea mai agresivă şi costisitoare campanie de promovare a unui thriller românesc (se vede treaba că RAO, notorie pentru ţepele date traducătorilor, are totuşi bani pentru publicitate). E vorba de Biblia pierdută, romanul unui debutant, Igor Bergler. La o primă vedere este una dintre sutele de clone ale romanului Codul lui Da Vinci de Dan Brown (inclusiv coperta are reminiscenţe din acea zonă): un secret secular îngropat adânc, conspiraţie planetară, indicii ascunse în diverse artefacte, asasini misterioşi şi eficienţi, turism cultural, un cuplu util narativ ş.a.m.d. Însă, dincolo de partea agreabilă că Bergler oferă thrillerului său o componentă românească prin motivul Vlad Ţepeş–Dracula, cartea se dovedeşte mult mai inteligentă şi mai palpitantă decât ar fi părut în urma unei „nelecturi avizate“. Pe scurt, este vorba de cel mai bun thriller publicat până acum de un autor român.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper