Thierry de Montbrial: „Ori totul are un sens, ori nimic nu are sens“

Un articol de ANGELA MARTIN

 

O frază din discursul pe care Thierry de Montbrial l-a rostit recent la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, la lansarea volumului său, La pensée et l’action, îmi stăruie în minte : „Ori totul are un sens, ori nimic nu are sens; între acestea două trebuie să facem alegerea. Dinspre mine, e făcută demult“.
Descopăr acum că fraza este un citat din Jurnalul (său) rusesc apărut la Paris cu trei ani în urmă. Dubitaţia pe care o ascunde a rămas însă, şi va rămâne, valabilă. Menită să dea gravitate şi suflu unui enunţ provocator, să-l intensifice, ea nu va conteni să-l incite pe autor la reflecţii cu deschideri ample. Cât despre mărturisirea la care îl forţează, aceasta ne asigură, la rându-i, că autorul a ales soluţia rezonabilă: să cultive perspective fructuoase. Altminteri, alegerea însăşi ar fi fost lipsită de sens. O frază, aşadar, simplă şi clară. De o asemenea forţă însă, încât puţinele-i cuvinte leagă între ele temeiul construcţiei unei întregi opere: de gânditor, praxeolog, politolog, moralist.
Obiectul lansării: La pensée et l’action (Gândirea şi acţiunea) – volum bibliofil editat impecabil în limba franceză de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă în colecţia Opere fundamentale, coordonată de Eugen Simion. Coordonatorul însuşi îl deschide cu o Introducere ( în fapt, un studiu introductiv ) intitulată Thierry de Montbrial.Profil spirituel d’un homme du savoir (1) Dar să vedem, mai întâi, cine este autorul volumului? Cine este acest homme du savoir din Profil ? Nota biografică şi bibliografică ne spune pe larg. Vom reţine însă deocamdată câteva coordonate esenţiale: un parizian cu studii de inginerie la Şcoala Politehnică (1963-1965), apoi la Şcoala de Mine (1966-1967), unde îl are profesor pe Maurice Allais, laureatul Nobel pentru Economie din1988. În 1971 îşi ia doctoratul în filosofie economică. Teza de doctorat are ca suport teoria platoniciană a echilibrului şi conţine reflecţii personale asupra timpului uman, nepreţuită resursă a vieţii noastre individuale şi sociale. Timpul, de altfel, filosofia platoniciană – întrebările legate de cunoaşterea probabilă şi cunoaşterea certă – îl vor incita mereu la meditaţie. Această deschidere spre câmpul ideilor, aprofundarea marilor teorii filosofice îi vor întări structura morală şi vor da dimensiune etică scrierilor sale. Şi nu numai scrierilor, ci şi viziunii pragmatice asupra capacităţii cuplului gândire-acţiune în realizarea tuturor obiectivelor umane. Inseparabile, în concepţia sa, de practicile economice, de politică, de relaţiile internaţionale şi de strategie.
Montbrial va face şi studii economice în SUA, la Universitatea Berkeley din California. Îşi va lua doctoratul în economie matematică, avându-l ca îndrumător pe profesorul Gérard Debreu – alt laureat Nobel (1993) –, căruia îi va fi o perioadă asistent. La numai 30 de ani, în 1973, este profesor la Şcoala politehnică din Paris. Ca şef al departamentului de ştiinţe economice contribuie la reforma programului de învăţământ, dând economiei locul meritat alături de matematică, mecanică, fizică, chimie, ca disciplină bază. În acelaşi an este ales membru al Academiei de Ştiinţe. În 1995 este profesor titular la Conservatorul naţional de arte şi meserii (CNAM). Este primul director al Centrului de Analiză şi Previziune (CAP) al Ministerului francez al Afacerilor Externe (1973-1979). Strânge, în beneficiul Franţei, legăturile cu personalităţi de reputaţie mondială şi are, în această calitate, meritul de a implanta şi dezvolta un model de „diplomaţie intelectuală“. Efectele vor apărea neîntârziat: mai mult prestigiu, mai multă credibilitate, mai multă putere de apărare; relaţii extinse şi consolidate cu Statele Unite, Alianţa Nord-Atlantică, Japonia. Devine membru al Clubului Bilderberg, apoi al comitetului său director între 1976 şi 2012; membru, de asemenea, al Comisiei trilaterale. În 1979 fondează Institutul Francez de Relaţii Internaţionale (IFRI). Este vorba despre cel dintâi think-tank independent profilat pe cercetare şi informare. Unul, însă, à la française, va preciza fondatorul său, având şi calitatea de vector al „prezenţei franceze“ la dezbaterile de idei privind soluţionarea „marilor probleme internaţionale“: în cele mai diverse zone geografice, arii lingvistice, sfere de influenţă. Preocupat de necesitatea creării şi extinderii unei societăţi civile la scară globală şi de modalităţile de ameliorare a guvernanţei mondiale – singura, după părerea sa, capabilă să menţină stabilitatea structurii sistemului internaţional –, fondează, în 2008, World Policy Conference (WPC). Este şi în prezent preşedintele acesteia. Ca membru în consiliul de administraţie al multor companii transnaţionale acumulează o experienţă mereu folositoare reflecţiilor şi analizelor sale prezente în lucrări teoretice de economie, economie politică şi strategie a relaţiilor internaţionale. Între 1985 şi 2015 este preşedintele Centrului franco-austriac pentru apropiere în Europa; alături de IFRI, constructor de punţi şi relaţii parteneriale cu ţări est-europene – cu Polonia, Ungaria, Cehoslovacia. Se va apropia, oare, Montbrial şi de România? O va descoperi abia în 1990, odată cu prima sa călătorie la Bucureşti, mărturisind că refuzase să vină în ţară pe vremea dictatorului Ceauşescu. Se lasă atras de cultura română pe o filieră pe care am putea-o numi a afinităţilor. Lecturile din Mircea Eliade, Eugène Ionesco, Emil Cioran, îl vor fi stimulat, fără îndoială, şi îl însoţesc. De altfel, îşi declară neobosit „prietenia pentru România“, fiind „sedus de români“, suprins să-i găsească atât de comunicativi, „impregnaţi de cultura franceză“ şi „însetaţi“ să restabilească, după Revoluţie, legăturile cu Franţa. În 1992 devine membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice a Institutului Franţei. În 1999, membru de onoare al Academiei Române. În 2002, împreună cu Eugen Simion, preşedinte pe atunci al Academiei Române, lansează seminarul anual „Penser l’Europe“ – o pistă de încercare pentru idei şi intelectuali cu spirit critic şi atitudine civică. Anul acesta seminarul a ajuns la cea de-a XIV-a ediţie. O dovadă în plus, pentru cei doi prieteni şi coordonatori ai acestei frumoase întreprinderi, de solidaritate intelectuală, determinare, dedicaţie şi vocaţie pentru acţiunile culturale, atât de necesare realizării unor proiecte comune. Seminarul, la care Montbrial a fost întotdeauna prezent, servindu-l cu pasiune, a implicat în dezbateri academicieni, oameni de cultură, oameni de ştiinţă, politicieni, diplomaţi, înalţi prelaţi, dar şi instituţii academice de prestigiu din România, din diferite ţări europene, şi nu numai. În 2012, Montbrial publică la Bucureşti, la editura RAO, în ediţie bilingvă, Journal de Roumanie/Jurnal Românesc. Cartea consemnează observaţii şi comentarii, unele măgulitoare, altele poate mai puţin, dar întotdeauna interesante şi sincere, referitoare la călătoriile şi întâlnirile sale în România în perioada 1990-2011. De altfel, încă din 2006, în culegerea de eseuri, Il est nécessaire d’espérer pour entreprendre. Penseurs et batisseurs (2), Bucureştiul, „Penser l’Europe“ şi Braşovul deveniseră, pentru prima oară, puncte de referinţă. Fapt este că, în cei 25 de ani care au trecut de la prima sa vizită, Thierry de Montbrial a fost cel mai puternic liant cultural între Franţa şi România. Mai multe universităţi de la noi îi acordă titlul de Doctor honoris causa. A fost decorat de preşedinţii României Emil Constantinescu, Ion Iliescu şi Traian Băsescu, el şi-a arătat însă întotdeauna, fără rezervă, în toate împrejurările posibile, admiraţia pentru calităţile de politician ale fostului preşedinte Ion Iliescu.
Toate acestea nu se opresc aici. Şi nu sunt decât nişte spicuiri, fireşte; ele însă ne atrag atenţia asupra diversităţii experienţelor şi împlinirilor care i-au îmbogăţit destinul intelectual şi moral. Căci este de la sine înţeles că dintr-o astfel de construcţie nu puteau lipsi voinţa de cunoaştere, setea de explorare a lumii imaginare şi a celei reale, călătoriile, confruntarea cu ceilalţi şi cu sine însuşi, cărţile: fondul solid, constituit din lectura temeinică a marilor clasici şi a modernilor – literaţi, istorici, filosofi, economişti, sociologi, politologi; şi nici chemarea pentru scris nu i-a lipsit. Scrisul însemnând, şi el, aşa cum nu o dată a afirmat, acţiune. Aşadar, dacă urmându-i logica vom admite că totul – adică toată acţiunea – are un sens, atunci înseamnă că totul are şi o direcţie în virtutea sensului, aceasta nefiind decât un neîntrerupt efort de orientare şi adaptare. Efort pe care Montbrial îl face cu asupra de măsură. Este efortul la care îi îndemna bunăoară şi pe români, în revista Cultura, în interviul pe care mi l-a acordat în 2006, cu un an înainte de aderarea României la Uniunea Europeană: Să acţionăm, spunea el, ca şi cum ar exista cu adevărat un sens al istoriei.
Dar nenumărate sunt mărturiile, vechi şi noi, care ne confirmă că, odată ce a ales să fie, Montbrial chiar este un intelectual de acţiune. În toate modurile posibile, pe măsura multiplelor sale competenţe. Şi, cum ar spune Salvador de Madariaga, fiind pe deasupra francez, „când acţionează, execută gânduri“. O chestiune de educaţie, de credinţe, de atitudine, de morală.
*
Cât despre scrierile sale – iar producţia de editorialist la Le Figaro, Le Monde, şi Revue des deux mondes, dincolo de poziţia de director al publicaţiilor Politique etrangère şi Ramses, nu trebuie deloc ignorate –, vom remarca numaidecât că, fie şi numai titlurile, rezumă cu claritate temele predilecte, ideile şi convingerile pe care Montbrial le-a diseminat în toată opera sa, personală şi instituţională. Iar asta, în toate domeniile în care a activat. Şi se pare că în toate a şi excelat.
Debutează editorial în 1971, la PUF, cu Economie théorique (Economie teoretică). Redăm în continuare, câteva titluri de marcă : Le désordre économique mondial (Dezordinea economică mondială), Calmann-Lévy, 1974, La revanche de l’histoire (Revanşa istoriei), Gallimard, 1985, Mémoire du temps présent (Memoria timpului prezent), Flammarion, 1996 (Premiul Ambasadorilor), Pour combattre les pensées uniques (Pentru a combate gândirile unice), Flammarion, 2000. Ajungem astfel şi la L’Action et le système du monde (Acţiunea şi sistemul lumii), cu două ediţii la PUF, în 2002, şi una la „Quadrige“, în 2003 (Premiul Georges Pompidou). O carte, care, împreună cu Journal de Roumanie/Jurnal Românesc şi Quinze ans qui boulversèrent le monde. De Berlin a Bagdad (Cincisprezece ani care au zguduit lumea. De la Berlin la Bagdad), Dunod, 2003, având şi un destin editorial românesc (3), ne interesează cu precădere acum. De ce? Pentru că La pensée et l’action, volumul (4) recent lansat, cuprinde în Cartea I, Praxeologia, piesa de rezistenţă a prezentei ediţii, şi dacă nu greşesc, a autorului însuşi, Acţiunea şi sistemul lumii, ajunsă în 2011 la a patra ediţie. Cartea a II-a, Varietăţi, aducând prin titlul ei un omagiu lui Paul Valéry, „spirit universal şi scriitor uriaş„, reproduce aproape în întregime culegerea de eseuri, dragă lui Montbrial, E necesar să sperăm ca să acţionăm. Gânditori şi ziditori. Autorul a simţit însă nevoia să o restructureze tematic, pe 4 capitole: În jurul timpului, În jurul Franţei şi a Europei, Figuri şi Circumstanţe (titlu împrumutat de astă-dată de la Maurice Druon), regrupând discursuri despre praxeologie, educaţie, cultură şi identitate, politologie etc. Lăsând la o parte evidenţa unui ataşament personal, Figurile, să mai spunem, sunt doar câteva dintre acele modele exemplare – printre ele: Jean Monnet, Raymond Aron, Louise Weiss, Laurent Schwartz – cărora le datorăm, aşa cum pe bună dreptate crede portretistul, conştiinţa statutului nostru colectiv de „gânditori şi ziditori“.
În fine, reunite în La pensée et l’action, Improvizaţiile româneşti (5), „abia retuşate“, transpun comunicările susţinute de autor la seminarul „Penser l’Europe“ găsindu-şi locul în ultimul capitol. Făcută astfel – se explică Thierry de Montbrial, acordându-ne în schimb o frumoasă compensaţie –, încheierea aceasta înseamnă şi un mod de a reveni asupra importanţei legăturii mele personale cu România, fără de care, astăzi, poate că n-aş mai fi acelaşi.“
*
Dar până la urmă, ce înţelege un cititor ca mine, profan, din teoria acestui gânditor şi strateg? Care ne propune nici mai mult nici mai puţin decât să schimbăm sistemul lumii, chiar dacă acesta continuă să rămână atât de abstract pentru noi, încât nu îl putem cuprinde nici cu închipuirea. După cum, bunăoară, nu putem cuprinde nici întreg sistemul solar ori întreg universul, necum, aşa fiind, să acţionăm asupra lor. Interesant este însă că, deşi ne pune el însuşi în gardă că avem această limită, acest handicap major, autorul are încredere că, totuşi, vom putea să-l schimbăm. Ne spune şi cum: prin acţiune colectivă – continuă şi concertată. Şi ne pune la îndemână şi o lucrare de praxeologie care ne învaţă cum să acţionăm pentru împlinirea acestui ţel comun. Ne previne însă că e nevoie să ne pregătim: „Cine doreşte să amelioreze condiţia umană“, căci până la urmă despre asta e vorba, „trebuie să înceapă prin a analiza oamenii efectiv şi de ce fac ei ceea ce fac“. În sensul că nu numai că suntem foarte mulţi – de toţi suntem vreo şapte miliarde –, dar suntem pe deasupra foarte diferiţi, ca grupuri şi ca indivizi, legaţi între noi prin rosturi şi raporturi infinit multiplicate ori, dimpotrivă, dezlegaţi şi pulverizaţi prin ele în toate direcţiile, uneori pe traiectorii de o inimaginabilă complexitate, imprevizibile şi inumerabile. Dar totul se poate gândi, prevedea, preveni şi regla într-o ordine, ne asigură Montbrial, până şi dezordinea haotică, prin relativizarea imprevizibilului. Conceptul „central“ cu care lucrează – ne anunţă din capul locului – este cel de „unitate activă“, înţelegând prin aceasta „un grup uman de talie a priori oricare, dotat cu o Cultură şi cu o Organizare, ai cărui membri constituie resursele primare“. Acestea fiind spuse, praxeologia sa se concentrează pe două „câmpuri fundamentale“, economia şi relaţiile internaţionale, pe care le tratează metodic, în teorii şi modele, sisteme şi structuri. Iar în interacţiunea dintre acestea două şi celelalte câmpuri de desfăşurare a unităţilor active vede praxeologul, în perspectivă, şansele stabilităţii structurale a sistemului lumii şi reuşita proiectului mondial. Ceea ce pare însă că îi lipseşte cel mai mult, la ora actuală, omenirii este pasiunea. Poate fi considerat, oare, acest defect, dacă nu o problemă praxeologică, o „mare problemă contemporană“?
Fie şi aşa, Montbrial ne transmite îndemnul său de a instaura o nouă ordine mondială. Şi o face într-o carte fascinantă, La pensée et l’action, care frizează parcă pe alocuri ficţiunea. Asta, probabil, şi graţie mesajului ei grav şi îndrăzneţ. Pe de altă parte, lectura însăşi dă frâu imaginaţiei noastre, să desluşim misterul altor motivaţii, în ciuda „greutăţii“ domeniilor în care autorul se exprimă ştiinţific riguros. Filosofie economică? Filosofie politică? Politologie? Strategie globală? Diplomaţie culturală? Toate la un loc. Înainte de orice, să precizăm, însă, că este vorba despre o lucrare de referinţă: o pledoarie în favoarea praxeologiei – ca „ştiinţă a acţiunii“.
În ce mă priveşte, am citit-o ca pe un îndreptar. Unul de teoria şi metodologia dezbaterii multidisciplinare a ideilor preocupante legate de ordinea internaţională şi de viitorul omenirii. Susţinut de voci de autoritate din istoria culturii universale, care intervin, în paginile lui, parcă şi asupra unor probleme contemporane: de la Platon şi Aristotel la Tucidide şi Jean-Jacques Rousseau, de la Montaigne şi Pascal la Clausewitz, Tocqueville, Bergson, Sartre, Joseph Schumpeter, Raymond Aron, Edgar Morin, Finkielkraut etc. Fiecare, cu gândirea şi cu argumentele sale. Şi nu am citat decât câteva nume, dintre cele mult mai numeroase, ale savanţilor angajaţi în miezul dezbaterilor. Oricum, sunt mulţi filosofi convocaţi de Montbrial, care conduc detaşat discuţiile despre politică, în ciuda faptului că, în opinia sa, intelectualii – filosofi, savanţi, oameni de artă –, odată ce ajung la guvernare, sunt politicieni de eşec. Şi ni-i oferă ca exemplu pe Seneca, preceptorul împăratului Nero şi pe Laplace, numit de Napoleon senator. „Să fie (…) o fatalitate, o incompatibilitate între filosofie (în interes mai general) şi politică?“ se întreabă descumpănit, în Introducere, şi Eugen Simion, amintindu-l, în plus, pe Lenin. Descumpănit, dar mai ales contrariat, tocmai pentru că el avansează un model încurajator. Căci în „profilul“ spiritual pe care Simion i-l face, Thierry de Montbrial, apare – chiar dacă nu şi în ipostază de ministru –, ca erudit, fin diplomat, politolog şi „filosof al lumii“, în sens de strateg. Aceasta nu este însă nici prima, nici ultima ocazie în care, dialogând cu bunul său prieten, Eugen Simion îşi exprimă o rezervă, simţindu-se dator să-i nuanţeze anumite afirmaţii. Aşa cum a făcut, de pildă, şi în chestiuni, după părerea sa mai delicate, precum identitatea naţională sau relaţia dintre ideologie şi valoare estetică.
În fine, câteva pagini de Mărturii (6) semnate de o splendidă pleiadă de preşedinţi de ţară, prim-miniştri, politicieni de vârf, mari economişti, gânditori, diplomaţi şi jurnalişti, printre aceştia: Valéry Giscard d’Estaing, Jacques Chirac, Emil Constantinescu, Henry A.Kissinger, Maurice Allais, ne atrag atenţia asupra prestigiului de care se bucură Thierry de Montbrial în sferele înalte ale lumii. Dar, chiar dacă numele acestea, ca şi toate celelalte, sunt într-adevăr impresionante, iar mărturiile nobile şi generoase, eu rămân, măcar de dragul jocului retoric, la ce i-a transmis, prin alocuţiunea sa, (7) Louis Schweitzer, preşedintele de onoare al grupului Renault: „Eşti cel mai francez dintre francezi şi totodată cel mai internaţional dintre francezi. Nu îmi pot imagina un Thierry de Montbrial care să nu fie francez şi nu îmi pot imagina un Thierry de Montbrial trăind în Hexagon“.
Afirmaţia că autorul nostru este „cel mai internaţional dintre francezi“ are probabil şanse să se verifice. În schimb, aceea că este „cel mai francez dintre francezi“ este greu de susţinut, pentru că greu de acceptat, fie şi sub impresia puternică pe care ne-o produce arta oratorului. Ca să fie aşa, ar însemna ca el să fi întrecut cumva chiar sufletul francez. Or, Montbrial are – în sine – două mari piedici profund franţuzeşti. Iar ele sunt insurmontabile: Raţiunea şi caracterul.

 

Note:
1.Thierry de Montbrial, Profilul spiritual al unui homme du savoir.
2. E nevoie să sperăm ca să acţionăm. Gânditori şi ziditori.
3. Acţiunea şi sistemul lumii (2003) şi Cincisprezece ani care au zguduit lumea. De la Berlin la Bagdad (2004) au apărut sub egida Academiei Române şi a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă.
4. Pentru a nu încărca în mod supărător textul vom face descrierea lui în română.
5. Improvisations roumaines.
6. Témoignages.
7.  În 13 martie 2007, când lui Thierry de Montbrial i se acordă însemnele de Comandor al Legiunii de Onoare.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper