Teenage angst şi atât

Un articol de Emanuel Modoc

Alexandra Turcu, celelalte produse, Charmides, Bistriţa, 2015, 54 p.

 
La o primă căutare, poemele Alexandrei Turcu, distribuite răzleţ pe paginile online ale câtorva reviste literare, par nişte simple tratamente de edulcorare lirică a unor stări-limită, angoase, agonii chiar, profund interiorizate şi filtrate printr-o naivitate salvatoare, activă şi asumată. Însă la o privire de ansamblu, celelalte produse dovedeşte doar calităţile tinerei autoare de a-şi primeni poezia într-un discurs ordonat şi omogen. Calităţi onorabile, dar insuficiente.
Încă din primul ciclu de poeme, intitulat singurătate, Alexandra Turcu umblă pe potecile bine bătătorite ale poeziei feminine autohtone, ceea ce indică o situare clară în siajul acesteia şi, totodată, o asumare a unui radiografii necruţătoare din partea criticii de întâmpinare. Pe măsură ce lecturam celelalte produse, mi-am permis câteva comparaţii cu această lirică, întrucât poezia tânără (feminină în speţă) e iremediabil legată ombilical de autoare precum Domnica Drumea, Gabi Eftimie, Elena Vlădăreanu sau Rita Chirian, aşa cum (fapt şi mai evident în cazul Alexandrei Turcu) e legată şi de mai vechile patimi ale poeziei americane (Sylvia Plath şi Anne Sexton). Cu o asemenea moştenire lirică în spate, Alexandra Turcu nu reuşeşte, din păcate, să scape cititorul avizat de senzaţia, stranie, de reţetar discursiv. Căci, odată ce pui faţă în faţă frânturi de poeme precum „prezentul nu mai e decât/ morfina injectată în grabă“ (Domnica Drumea) şi versuri precum „memorez prospectele medicamentelor/ apoi le recit ca pe nişte poeme“ (Alexandra Turcu), începi să te întrebi dacă mai e ceva de spus, folosind mereu aceleaşi locuri comune. La fel cum începi să te întrebi dacă poemul ce deschide volumul denotă o inocenţă asumată (ce stabileşte, aşadar, o convenţie) sau o inocenţă în raport cu poezia, neasumată şi care îi plasează producţia poetică în sfera accidentalului: „mă cheamă alexandra/ trebuie doar să stau la geam şi să urmăresc iepurii// nu trebuie să mă bucur la comandă/ nici să aşez merele în lădiţă/ sau să curăţ zăpada de pe pervaz// până o să se termine, am timp destul/ dacă mă apuc să-l citesc pe salinger,/ îl citesc pe salinger până la capăt/ dacă încep să cresc papagali,/ nu mă las până nu umplu casa cu papagali// mă cheamă alexandra/ şi trebuie să stau la geam şi să urmăresc iepurii“.
Mai departe, oricât ar fi de apreciat felul în care Alexandra Turcu se fereşte, sistematic, chiar ritualic, de patetic, cu excepţia unor versuri cu adevărat bune (căci poem bun, în întregimea lui, ar fi doar cel ce închide primul ciclu şi care merită citat in extenso: „te obişnuieşti cu singurătatea/ aşa cum te obişnuieşti cu un drog tare/ asculţi zgomotul pe care-l fac/ porumbeii în pod/ priveşti afară fără să te apropii/ de geam/ te uiţi ore întregi la paharul cu apă/ şi tot nu ţi se face sete/ în stomac, din ce în ce mai multe/ algocalmine toate durerile/ trebuie anticipate// corpul – un animal ce nu mai poate comunica/ pentru o singură mişcare,/ peste două ore de pregătire/ pentru o singură mişcare,/ creierul stă gata să explodeze// zilele trec ca un tratament/ ce nu se mai termină/ îţi cobori privirea înspre picioare/ de la gât în jos,/ nu a mai rămas nimic“), volumul e împânzit de serii persistente de metafore facile: „lumina trasează o linie orizontală pe gât/ cea mai fină incizie“, „fac curăţenie/ scot de sub pat/ o grămăjoară de unghii roase/ şi încă una de fire de păr/ fumez jumătate de ţigară/ urmăresc apele care cresc// încerc să mă apropii şi amintirea ta/ ca un gard electric/ mă aruncă cu 3 paşi/ înapoi“ şi de comparaţii nefericite („trupurile noastre vor foşni în pat/ ca două pungi de cumpărături“), precum şi de imagini inadecvate în locuri în care ar fi putut exista momente cu adevărat autentice de detaşare faţă de evenimentul traumatic prin refugiul în infantil: „stau minute în şir în faţa oglinzii/ şi mă uit la ochii obosiţi/ stau ore în şir în cadă/ ţin picioarele desfăcute/ mă gândesc la burta mea/ ca la o pungă de pufuleţi cu surprize/ îmi doresc o maşinuţă pe care/ să o asamblez după instrucţiuni“.
Despre familie, cu prospectul în mână
Rămâne aproape de neînţeles cum, într-o destul de mare proporţie, poezia tânără îşi construieşte cel mai pertinent discurs în jurul temei familiei. Dacă, la Alexandra Turcu, singurătatea e aceeaşi ciorbă reîncălzită de un secol jumătate, iar dragostea e doar o eternă evadare din angoasă prin refugiul într-o angoasă mai suportabilă, locul unde se desfăşoară cel mai stabil discurs liric este în acest al doilea ciclu (familie). S-ar părea că autenticismul Alexandrei Turcu se configurează cel mai bine în jurul acestei componente. O fi ceva productiv şi fecund în felul în care generaţia (mai) tânără îşi percepe spaţiul familial, şi indiciul cel mai clar în privinţa acestei mutaţii de percepţie rezidă din prezenţa unui anume percepţii autiste care n-a fost îndeajuns exploatată în lirica românească anterioară (decât, poate, la Rita Chirian): „am crescut cu frică şi de frică.// teama noastră e un cântec de leagăn pe care-l repetăm prin parcuri./ doar aşa ne mai putem linişti“. La fel, înţelegerea lumii capătă, pe lângă cadrul bazal al infantilităţii, şi această peliculă autistă, nuanţatoare: „ca să îţi dai seama că oamenii mor,/ trebuie să priveşti mult timp într-un punct fix./ apoi totul e simplu. înţelegi/ de ce îţi pune bunica cărţi de rugăciuni sub pernă/ de ce ai avut tot timpul un schimb de haine negre în dulap/ de ce ţi se spune să fii atentă la semne“.
Momentele bune în poezia celorlalte produse se opresc atunci când, dorind să creeze un discurs al iniţierii infantile filtrat prin prisma unei feminităţi maladive, permanent angoasate, Alexandra Turcu pare să se ia prea în serios în încercarea ei de a trata teme mari. Folosindu-se de un imaginar limitat, dacă e să operez cu un concept anatomic, la etapa puberă, tânăra autoare se mulţumeşte să lucreze doar cu o serie sărăcăcioasă de motive lirice – consecvente doar prin persistenţa lor supărătoare –, iar rezultatul e unul inautentic, cu câteva certe note de ridicol. Căci dacă, să zicem, la Anatol Grosu avem, dincolo de opţiunea pentru spaţiul rural mitiza(n)t şi pentru întoarcerea la teme şi motive desuete, cam aceeaşi abordare a infantilităţii (deşi într-o cheie ludic-ironică prin care-şi făcea dreptate mult mai bine decât autoarea celorlalte produse), copilăria, la Alexandra Turcu, se articulează pe fondul unei dereglări sistematice a simţurilor prin… algocalmine. Imaginea obsedantă a medicaţiei serveşte nu atât la o redare reuşită a maladivului, cât la trădarea acestui imaginar limitat despre care pomeneam, iar vocea lirică a celorlalte produse pare a aparţine uneia dintre fetiţele din gaşca Mendebilului cărtărescian, trecută sănătos de a doua vârstă şi internată la un azil de bătrâni aşteptând, în fiecare moment, să i se declanşeze demenţa senilă. Ca să nu pară că exagerez, notez, succint, câteva ocurenţe ale cuvintelor din câmpul semantic al farmaceuticii într-un volum ce se întinde pe nu mai puţin de 51 de pagini: „memorez prospectele medicamentelor“ (p. 10), „am prea multe algocalmine/ şi nu e nimeni cu care să le împart“ (p. 13), „ordonez toate medicamentele pe masă/ şi mă întreb câte ar fi de-ajuns“ (p. 20), „te obişnuieşti cu singurătatea/ aşa cum te obişnuieşti cu un drog tare“ (p. 22), „în stomac, din ce în ce mai multe/ algocalmine toate durerile/ trebuie anticipate“ (tot p. 22), „zilele trec ca un tratament“ (tot p. 22!), „după 2 h,/ bunicul ne trezeşte./ îi punem termometrul/ şi-i verificăm culoarea pielii./ îi dăm medicamentele“ (p. 25), „promit că nu o să te uit niciodată în parcare la kaufland/ şi că o să ţin algocalminele în dulapul de sus“ (p. 26), „mă întind aici./ o ajuţi pe mama să-şi ia medicamentele“ (p. 28), „dizolvam multe algocalmine în apă/ şi apoi priveam morţi de sete paharul“ (p. 29), „spaima că ai uitat numele bunicii/ sau că ţi-ai luat de două ori medicamentele“ (p. 34), „ţi-am spus că, dacă te apropii,/ o să îţi arăt cum să-ţi ascunzi medicamentele sub limbă“ (p. 36), „citim prospectul medicamentelor/ şi căutăm efectele adverse:/ somnolenţă/ greaţă/ dureri de cap/ căderea părului“ (p. 41), „strângem toate monedele de 50 de bani. / ne luăm hainele şi mergem la farmacie./ dublăm provizia de algocalmine./ nu ştii niciodată de câte algocalmine/ poţi avea nevoie într-o singură noapte“ (p. 42).
Ceea ce n-ar face din celelalte produse un volum prost de poezie, ci doar unul lipsit de elementele care fac o scriitură să fie sinceră, autentică, sau măcar convingătoare. Deoarece câteodată pur şi simplu nu e de ajuns ca tot ce poţi să ştii despre un volum de debut e că e unul legat la toţi nasturii, mi-e greu să decid (cum îi era şi lui George Neagoe, cândva) dacă travaliul liric al volumului celelalte proiecte se confundă cu o fermentare în vin bun sau cu oţetirea.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper