Sugestii şi proiecte pentru cultura naţională formulate de Lucian Blaga

Un articol de I. OPRIŞAN

În presa bănăţeană şi transilvăneană de la începutul anilor ‘20 ai secolului XX, Lucian Blaga a publicat relativ multe contribuţii filosofico-estetico-cultural-folclorice, în care, chiar şi mişcările de avangardă apusene, pe care le prezenta cu gândul de a le încetăţeni la noi, erau puse în legătură cu străvechile noastre tradiţii spirituale populare.
Avem în vedere, de pildă, pledoaria în favoarea teatrului nou din articolul cu acelaşi titlu, apărut în Cuvântul, II, nr. 279, 10 octombrie 1925. „Mânaţi, cu alte cuvinte de acelaşi elan inovator – scria el – unii vor să spiritualizeze viaţa, alţii tind să redea esenţialul acesteia, unii vor să arate dinamica ideilor forte, alţii întruchipează problematica complexă a timpului. Toţi aceşti fii ai vremii au însă o înclinare comună: fuga de realitate… Acest nou fel de a înţelege teatrul, se încearcă, desigur cu adaptări la nevoile noastre de la o vreme şi la noi. Şi rămâne de văzut dacă nu cumva la noi acest teatru se încearcă cu mai multă îndreptăţire decât aiurea. În arta noastră – fuga de realitate e mai veche decât la ceilalţi. N-a fost vechea noastră artă bizantină o artă de extaz? Nu e arta noastră populară şi astăzi încă o artă care înlocuieşte detaliul cu abstractul? ?ăranul stilizează la fiecare pas. Când îşi pictează icoanele pe sticlă sau lemn. Când îşi ţese scoarţele. Când îşi clădeşte bisericile. Şi ce e mai surprinzător – când îşi joacă singurul său teatru: misterul celor trei crai de la răsărit.“
Dacă în articolele de tipul acestora se sugera doar posibilitatea succesului – dată fiind consonanţa noilor mişcări cu substratul arhaic al culturii populare, pus neaşteptat în evidenţă dintr-o perspectivă atât de paradoxală – în alte cazuri, destule, filosoful, constatând lipsa unor cercetări de specialitate în domeniile care-l interesau – magia de exemplu – le cerea cu stăruinţă, pentru ca prin ele să fie pus în valoare bogatul nostru fond de credinţe, ritualuri şi practici.
Desigur, din ceea ce cunoştea din copilărie, din satul natal, poetul depunea mărturie despre unele practici similare, ajunse până la noi, generate de „gândirea primitivă“: „Primitivul – scria el, în articolul Artă şi magie (Zări şi etape, 1968) – când vrea să stârnească ploaie, o imită trecând apa printr-un ciur. Acest obicei magic îl mai găsim şi astăzi la ţăranii noştri“. Sau: „Arta ar fi, deci, la origine, o simplă tehnică magică. Întâiele poezii au fost formule vrăjitoreşti. Babele noastre mai cultivă şi astăzi acest fel de poezie: descântecele. Formulele descântecului, hieratic înţepenite, nu intenţionează, desigur, nici o încântare artistică. Descântecele sunt, totuşi, pline de poezie“.
În sfârşit, evoca dăruirea unor mâini de metal preţios icoanelor Maicii Domnului spre a se lecui: „Strămoşii noştri care dăruiau mâini de metal rar Maicii Preciste, pentru ca să se vindece de-o boală, credeau încă într-o influenţă magică a icoanelor“.
Dar se vede că îi lipsea informaţia amplă asupra întregului fenomen românesc. De aceea îşi încheia articolul menţionat cu o cerinţă aproape imperativă adresată specialiştilor: „Etnografii, psihologii, filologii ar trebui să scrie o carte despre magismul poporului nostru. Un studiu amănunţit se impune. Câte obiceiuri, câte cuvinte, câte expresii, câte poveşti, câte jocuri mai păstrează încă, în ele, urme de concepţii magice despre rosturile lumii şi ale omului?! Într-un timp când ciobanul nostru mai încearcă să-şi vindece încheieturile anchilozate dăruind cutărui sfânt o mână frumos împodobită, informaţiile se pot culege de-a dreptul la izvor. Problema îşi are ispitele ei. Poate se găseşte vreun tânăr îndrăzneţ să ia această luptă cu zeii subterani“.
„Un tânăr îndrăzneţ“ chiar s-a prezentat – Gh. Pavelescu – şi a pregătit, în anul 1939-1940, sub îndrumarea Profesorului, teza de licenţă intitulată Vraje şi metaforism, din care „a prezentat la seminar câteva capitole“ (Gh. Pavelescu, Lucian Blaga. Evocări şi interpretări, Editura Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu, 2003, p.132). Pe baza unor noi cercetări, lucrarea a fost prezentată, în 1942, lui Lucian Blaga, ca teză de doctorat, şi s-a publicat sub titlul Mana în folclorul românesc (1944).
În afara materialelor extrase din culegerile anterioare, studentul pe atunci Gh. Pavelescu a efectuat, în vara anului 1939, şi în anii următori, cercetări personale în Munţii Apuseni şi l-a adus la seminar pe „ciobanul Dumitru Dobrota din Poiana Sibiului“ să relateze în faţa lui Lucian Blaga şi a studenţilor săi „despre credinţa în mană“. „Blaga era interesat în primul rând de suportul material al teoriilor sale şi mai ales de viabilitatea folclorului magic în contemporaneitate“ (I. Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani, Editura Saeculum/ Editura Vestala, Bucureşti, 1995, p. 441).
Din câte mărturisea Gh. Pavelescu, atmosfera creată de cioban în cadrul seminarului a fost extraordinară: „N-a fost nevoie de o introducere prea lungă, pentru ca să deruleze în faţa studenţilor şi profesorului o serie de povestiri fantastice, brodate pe tema manei. Expunerea era viu colorată, adesea cu expresii verbale de un naturalism violent, care şocau probabil urechile auditorului, mai ales feminin. Dar odată declanşată povestirea, nu se mai putea interveni. Naratorul părea că se angajează cu toată fiinţa sa în luptă cu forţele oculte ale vrăjitoriei. Blaga, aşezat la catedră, asculta atent, parcă fascinat de ceea ce auzea. Dar n-a pus nici o întrebare şi nu a comentat cu participanţii la cele relatate cu atâta convingere de informator“.
Altădată, în iarna anului 1944, Gh. Pavelescu a adus la seminarul lui Blaga un „rapsod popular din Gura Râului, Ion Hanzu, în vârstă cam de 50 de ani. Ascultând o parte din creaţiile originale în stil popular ale lui Ion Hanzu, Lucian Blaga mi-a spus după şedinţă: «Într-adevăr, se vede că are un talent deosebit de a versifica»“.
Tot în aceeaşi perioadă, scriind frumoasele consideraţii pe marginea cărţii lui Anton Pann, Povestea vorbei (Studiul proverbului, Cuvântul, II, nr. 188, 25 iunie 1925), reluate ulterior, în Spaţiul mioritic, Lucian Blaga releva în final – evident ca un îndemn: „Încă nu s-a scris un studiu serios despre proverbul românesc, un studiu la înălţimea mijloacelor de investigaţie şi de determinare de astăzi, care să arate fizionomia schimbăcioasă şi totuşi aceeaşi a acestui pestriţ şi scânteietor proverb, în comparaţie cu cel de aiurea. Proverbul românesc are, fără îndoială, o fizionomie a sa, un stil dintr-o bucată, o înfăţişare de-o remarcabilă consecvenţă lăuntrică. De la un asemenea studiu aşteptăm şi cea mai organică psihologie a gândirii populare româneşti“.
Sau, combătând, practica curentă în epocă a „utilizării conştiente şi programatice a unor elemente de cultură exterioară, de natură etnografică“, neţinând cont că „naţionalitatea unei opere e… fatalitate“ – filosoful îşi încheia articolul Etnografie şi artă (Cuvântul, II, nr. 311, 18 noiembrie 1925, p.1) cu următoarele îndemnuri, ce au marcat o direcţie în perioada interbelică: „Lucrurile acestea trebuie spuse şi repetate la fiecare pas, deoarece tocmai în timpul din urmă a sporit îngrijorător numărul acelora, care, în numele unui tradiţionalism rău înţeles, fac exces de etnografie artistică“.
Un alt imperativ al cercetărilor e sugerat de unul dintre aforismele lăsate în manuscrisul Din duhul eresului, publicat în volumul Elanul insulei (1977): „În orice limbă există o metafizică implicită. Lingviştilor le incumbă datoria de a scoate la iveală această metafizică. Mai mult decât s-a făcut în trecut şi cu aparatură de altă fineţe“.
Însă, programul de cea mai amplă anvergură avea să fie formulat de autor în finalul discursului de recepţie Elogiul satului românesc, susţinut în faţa corpului de elită ştiinţifică al ţării, de faţă fiind însuşi regele Carol al II-lea.
Afirmând concluziv că „matca stilistică românească este o realitate, o realitate sufletească de necontestat“, că ea ne dă dreptul să privim „ca nici unul din popoarele înconjurătoare“, „cu mândrie de binecuvântaţi stăpâni asupra acestui incomparabil şi inalienabil patrimoniu“, Lucian Blaga sugera un întreg program de înălţare a culturii majore româneşti pe noi culmi, pornind semnificativ, tocmai de la rădăcinile arhaic folclorice. „Matricea stilistică populară, şi cele înfăptuite sub auspiciile ei, indică posibilităţile felurite ale viitoarei noastre culturi majore: (1) să ridicăm cu o octavă mai sus torentul de lirism, ce curge unduitor în imnul mioritic, al morţii, (2) să subliniem şi să monumentalizăm în închipuire aspectul bisericilor de lemn din Maramureş sau din Bihor, sau al caselor ţărăneşti din Ţara Oaşului, (3) să prelungim în mari proiecţiuni metafizice viziunea cuprinsă în aceste versuri populare: «Foaie verde, grâu mărunt,/ Câte flori sunt pe pământ/ Toate merg la jurământ/ Numai spicul grâului/ Şi cu viţa vinului/ Şi cu lemnul Domnului/ Zboară-n naltul cerului/ Stau în poarta raiului/ Şi judecă florile/ Unde li-s miroasele.»
Asemenea operaţii sunt destinate să ne dea presentimentul just al viitoarelor noastre posibilităţi de cultură majoră“.
Dacă adăugăm la cele câteva proiecte cerute de poet şi „impulsul sigur al unei idei care să străbată toate preocupările noastre sufleteşti“ (Ideale culturale, Voinţa, I, nr.87, 11 dec. 1920, p.1), obligativitatea creării de biblioteci în toate satele ţării, concomitent cu educarea poporului cum şi ce să citească (Biblioteci săteşti, Patria, IV, nr. 79, 11 aprilie 1922, p. 2), constituirea sentimentului de preţuire unanimă a creaţiei scriitorilor şi a amintirii lor, alături de aprecierea „sfinţeniei ruinelor noastre“, valorificarea patrimoniului artistic străvechi prin expoziţii sărbătoreşti, în care „totul e spiritualizat“ şi „urechea mai ascuţită aude aevea sfârâitul suveicilor strămoşeşti prin veacuri“ (O expoziţie, Patria, V, nr. 73, 5 aprilie 1923, p. 1), etc. etc., înţelegem cât de profund dorea scriitorul, nu numai prin exemplul creaţiei personale, ci şi prin sugestii de cea mai diversă factură, să dea o altă alură calitativ-valorică ansamblului culturii noastre majore.
În pofida militării aşa de vibrante pentru preţuirea valorilor arhaice, scriitorul ţinea să precizeze în discursul de recepţie de la Academie că „elogiul satului românesc“ nu trebuie să „fie înţeles ca un îndemn de ataşare definitivă la folclor şi ca îndrumare necondiţionată spre rosturi săteşti“.
„Cultura majoră – rostea el – nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o mărunţeşte în chip mecanic şi virtuos, ci o monumentalizează potrivit unor vii forme, accente şi orizonturi lăuntrice“… „Apropiindu-ne de cultura populară trebuie să ne însufleţim mai mult de elanul ei stilistic interior, viu şi activ, decât de întruchipări ca atare. Nu cultura minoră dă naştere culturii majore, ci amândouă sunt produse de una şi aceeaşi matrice stilistică. Să iubim şi să admirăm cultura populară, dar mai presus de toate să luăm contactul, dacă se poate, cu centrul ei generator, binecuvântat şi rodnic ca stratul mumelor“.
Sunt numai câteva dintre sugestiile pe care Lucian Blaga le dorea materializate spre binele culturii şi al vieţii spirituale româneşti.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper