Sfârşitul democraţiei?

Un articol de HORIA PĂTRAŞCU

Motto:
„Am venit ca să-l votăm
pe Traian Băsescu.
De ce? Pentru că aşa trebuie.“
(alegător preşedinte
Mişcarea Populară)

Votul universal nu este un drept natural şi necondiţionat! Desigur, ne este aproape imposibil astăzi să mai înţelegem acest fapt, după ce, de mai bine de un secol, până şi ţiuitul urechilor înalţă imn libertăţii de alegere şi dreptului la vot universal. Uităm astfel că impunerea pe scară largă a democraţiei înţeleasă stricto sensu – ca egalitate absolută a valorii votului indivizilor, indiferent de sex, rasă, condiţie socială şi materială – a fost condiţionată de universalizarea educaţiei, în primul rând de alfabetizarea populaţiei, de accesul la învăţământ, la informaţie, la cultură! Numai pentru că şcoala şi-a deschis porţile din ce în ce mai larg către categorii de oameni lăsate vreme îndelungată pe dinafară – femei, ţărani, ţigani – politica a putut să-şi deschidă, la rândul ei, porţile, lăsându-le să decidă şi chiar să participe efectiv la conducerea obştii.
Opoziţia dintre democraţie şi elitism este un simplu mit. Politica a fost întotdeauna elitistă. Şi chiar dacă într-o societate democratică acestui cuvânt îi preferăm termenul eligibil/ eligibilitate, în ambele cazuri ştim că este vorba de o rădăcină comună: alegerea. Trebuie să fii un om ales – nu doar ca să conduci într-o societate democratică, dar şi ca să votezi pur şi simplu. Nu poate alege decât omul ce are puterea de alegere, putere de alegere ce-l face, prin ea însăşi, să fie ales, în sensul de bun, nobil, aristocrat. Altfel spus, a fost nevoie ca tot mai mulţi oameni să devină aleşi – id est, educaţi, cultivaţi, informaţi – pentru a putea alege. Nimeni nu ar încredinţa dreptul la vot unor oameni incapabili să discearnă binele de rău, adevărul de fals / minciună, oportunul de inoportun. Ca să alegi – trebuie să fii capabil să alegi, ceea ce implică o prealabilă elecţiune. Ideea s-a menţinut întreagă inclusiv în societăţile democratice: oamenii îşi pierd dreptul la alegere odată cu pierderea discernământului (debili mintali etc).
Nu ştiu dacă mai este clar cuiva ce semnificaţie are vârsta majoratului şi care este legătura cu dreptul la vot… Deşi evidentă, această evidenţă a fost uitată într-un mod periculos. Vârsta de 18 ani este, aproximativ, vârsta la care un om îşi încheie studiile liceale, ciclul educaţiei generale. Pentru a fi ales parlamentar în Camera Deputaţilor, actuala Constituţie prevede vârsta de 23 de ani, vârsta la care un om îşi încheie studiile superioare. Senator sau preşedinte nu poţi fi ales decât după împlinirea vârstei de 35 de ani, adică după ce ai avut timp suficient să certifici prezenţa şi constanţa anumitor calităţi, să înveţi şi să aplici cele învăţate.
Criticile marilor gânditori antici la adresa democraţiei – perfect întemeiate – gravitau în jurul aceluiaşi motiv: ignoranţa „poporului“, incapacitatea de a cunoaşte şi recunoaşte binele propriu şi binele comun. Tocmai de aceea puterea trebuia să fie deţinută, de drept, de cei plasaţi mai sus într-o ierarhie epistemică. Şi, cum nu faci răul decât din necunoaşterea binelui, nici nu poţi cunoaşte binele fără a-l face. Cel ce cunoaşte binele este el însuşi bun (gr. aristos). Aristocraţia – puterea celor buni, nobili, aleşi – înseamnă puterea celor care au puterea să aleagă, să discearnă între bine şi rău, să decidă atât binele lor cât şi binele celorlalţi.
Oricum, deşi exemplară, nici democraţia ateniană nu era nelimitată, ci restrictivă. În primul rând, se limita la cetăţenii Atenei (deja o categorie selectă). Sclavii, femeile şi copiii nu aveau această putere de a participa la viaţa cetăţii, la treburile obşteşti, unii în mod natural, alţii prin accident, alţii până la o anumită vârstă, deoarece nu aveau decât atâta raţiune cât este necesară pentru ducerea la îndeplinire a poruncilor, nu şi pentru a porunci (Aristotel, Politica). Cu o mică-mare diferenţă, anume că incapacitatea de alegere este insurmontabilă în cazul sclavilor şi limitată în cazul femeilor, aceeaşi idee fundamentală constituie democraţiile moderne: capacitatea de alegere este determinantă pentru dreptul de a alege. Nota specifică a democraţiei moderne este credinţa că această putere poate fi dobândită de toţi oamenii în măsura în care este cultivată, educată. Prin învăţătură, educaţie, cultură. Prin şcoală!
Democraţia modernă împărtăşeşte cu aristocraţia o idee fundamentală: raţiunea ne face în acelaşi timp aleşi şi demni de a alege. Democraţia nu înseamnă puterea gloatei şi a unor mase de brute analfabete: o democraţie nu poate fi funcţională decât dacă transformi, prin învăţătură, prin educaţie, pe cât posibil, fiecare om într-un ales, într-un om bun, într-un aristocrat. Înainte de a însemna universalizarea votului, democraţia a însemnat generalizarea aristocraţiei.
Toţi cei care susţin că ideea educaţiei gratuite şi obligatorii este inactuală atacă însuşi principiul fundamental al democraţiei. Odată cu dizolvarea ideii – de factură iluministă – că doar prin învăţătură, prin minte, prin raţiune (şi nu – aviz moraliştilor capitalişti de azi – doar prin muncă) omul este uman, se va face trecerea la o altă orânduire socială, în care democraţia va fi anulată, după ce în prealabil va fi fost doar mimată! Reducerea învăţământului obligatoriu, desfiinţarea şcolilor, impunerea unor taxe de şcolarizare urmăresc de fapt introducerea unui regim politic nedemocratic, în definitiv antidemocratic. Cei care sapă la fundamentul democraţiei – educaţia, cultura – vor reuşi într-un final să ne pună în faţa unei sinistre realităţi; cum să laşi să se autoguverneze, să decidă viitorul ţării o masă de oligofreni analfabeţi, de maimuţe bipede, un popor de mankurtizaţi şi lobotomizaţi? Vor fi impuse din nou restricţii la vot – şi criteriul educaţiei, pe lângă, cel mai probabil, criteriul averii – va fi decisiv. Doar că tot mai puţini le vor mai putea corespunde.
Ştiu că părem încă departe de acele vremuri şi că perspectiva pe care o prezint pare o neagră distopie. Cu toate acestea, semnele vremii sunt clare. Personal, am trăit mult timp într-o lume în care „analfabeţii“ erau un soi de oameni preistorici sau de dinozauri dispăruţi. Iată că am prins anii în care, încet dar sigur, Omul Zăpezilor coboară printre noi, în care Jurassik Park renaşte. De câteva ori aceste fosile reanimate le-am întâlnit eu însumi în carne şi oase: tânărul de 18 ani pentru care cifrele ce indicau preţul unui bec reprezentau nişte hieroglife ininteligibile şi pe care l-am ajutat să afle cât costă obiectul de iluminat, analfabetul care m-a rugat, pentru că „nu ştie carte“ să-i scriu datele pe un mandat poştal… Afli despre ei – cu precizia macabră cu care calculele matematice ale astronomilor prefigurează ciocnirea unui asteroid de suprafaţa Terrei – în statistici. Implacabile ne anunţă că numărul anaflabeţilor, al celor care abandonează şcoala şi al celor cu dificultăţi de lectură şi de înţelegere a textelor sunt în continuă creştere.
Reducerea în mai multe ţări europene a vârstei de vot la 16 ani (şi în România există voci care o cer, tot mai sonor) nu face decât să consacre pierderea legăturii dintre educaţie şi democraţie. Încurajând, într-un mod ipocrit, hiatul dintre şcoală şi politică, politicienii actuali nu vor deocamdată decât să-şi asigure un număr cât mai mare de votanţi, contând pe eficacitatea tehnicilor de influenţare şi sugestionare a electoratului, şi poate chiar, de ce nu, pe vicierea rezultatelor alegerilor. În viziunea lor votanţii sunt o masă de manevră care trebuie să le asigure o din ce în ce mai găunoasă, mai lipsită de conţinut, legitimitate.
Aceşti noi alegători care, la drept vorbind, nu prea au habar ce aleg şi de ce aleg, acţionând la comenzi primite din exterior, aceşti microbişti politici, complet opaci la argumente, impermeabili la puterea raţiunii, aceşti alegători fără discernământ – ni-i amintesc, tulburător de clar, pe sclavii „prin natură“ descrişi de Aristotel – înzestraţi numai cu o fărâmă de raţiune, necesară cât să înţeleagă poruncile primite şi să le execute. Noile „unelte însufleţite“, „maşinile de vot“, „aplaudacii“ încheie, falsificându-i complet principiile – deformându-i-le, maimuţărindu-le – epoca dreptului la vot universal. Urmează epoca în care, fatalmente, vor deveni inutilizabili, în care nu vor mai şti nici măcar unde să pună degetul sau ştampila sau ce să facă cu buletinul de vot!
În ultimele clipe ale agoniei democraţiei cu vot universal, electorii, complet neanderthalizaţi, cu părul vâlvoi şi fruntea teşită, răcnind indistinct, încăierându-se unii cu alţii, cu ochii tulburi, vor mai fi momiţi spre cabinele de vot doar cu fleici de carne, friptane, gadget-uri, alcool, droguri şi filme porno. Acest ultim referendum la care vor fi chemaţi va fi acela în care vor decide renunţarea de bunăvoie la dreptul de a alege şi de a fi aleşi. Deasupra tuturor, spilcuiţi şi condescendenţi, într-un sinod reunit al Parlamentului şi Catedralei Neamului, politicienii vor putea lua act de voinţa generală şi vor proclama, în aclamaţiile mulţimii şi dangăt de clopote, în sfârâit de grătare şi gâlgâit de bere, sfârşitsul epocii votului universal!

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper