Serenitatea lirică, un antidot al vremurilor de restrişte

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

După un deceniu fără câteva zile de existenţă „privată“, revista Cultura îşi încetează apariţia. Motivul? Fireşte, unul meschin, capitalist, pecuniar: nu mai sunt bani. Don Quijote al turnirului de a descoperi sunători şi în piatră seacă, citeşte umilinţa de a cere unor prezumtivi sponsori finanţare pentru un scurt răgaz, academicianul Augustin Buzura a coborât drapelul acestei nobile cauze. La 77 de ani, scriitorul şi mentorul publicaţiei a pierdut partida cu societatea capitalistă. Nu e singurul, iar Cultura intră şi ea în clubul numeroaselor publicaţii care ies de pe piaţă nu pentru că nu ar avea valoare, importanţă sau relevanţă, ci din pricini economice.
Îmi vine greu să precizez ce fel de sentimente mă încearcă acum, când trimit aceste din urmă rânduri la redacţie. Graţie prietenului meu Dorin Bîtfoi, am făcut parte din prima echipă a Culturii, cea „de la stat“, din epoca în care era patronată de Fundaţia Culturală Română, devenită ulterior Institutul Cultural Român. Am rămas alături de cei care nu l-au părăsit pe domnul Buzura şi după ce publicaţia a fost „externalizată“ de următorul preşedinte al ICR, H.-R. Patapievici. Aproape zece ani de travaliu săptămânal, pe teme psihanalitice, filosofice, literare, sportive şi politice, aproape zece ani de efort şi bucurie, alături de prieteni adevăraţi, precum Dorin, Rodica Grigore, Angela Martin, Augustin Buzura, Cristina Rusiecki şi alţii. Nu ştiu ce să spun, zece ani din viaţă reprezintă mult, dar e un răgaz care îmi dă identitate şi-mi oferă energie morală. Au fost ani cu bune şi rele, a fost un deceniu de băsism pur şi dur, în care am asistat la o veritabilă rinocerizare a intelectualilor şi la o polarizare incredibilă a societăţii româneşti în ansamblul ei. Revista Cultura mi-a oferit prilejul să rezist spiritual într-o perioadă foarte urâtă, una în care nu ştiu câte alte publicaţii de cultură mi-ar fi îngăduit un refugiu nepătat politic, aşa cum a fost tema istoriei şi civilizaţiei tenisului.
Şi pentru că a venit vorba despre acest aspect, vreau să afirm răspicat ca marele câştig al existenţei revistei a stat în imensa toleranţă diseminată de iniţiatorul ei, scriitorul Augustin Buzura, întregii echipe redacţionale. Nu mă refer exclusiv la temele şi domeniile alese de colaboratori pentru a fi abordate, ci şi la orientarea ideologică şi politică a acestora. Nu rareori m-am mirat văzând că X sau Y, apropiaţi de adversarii revistei, puteau publica fără probleme în paginile Culturii inclusiv rânduri în care atacau chiar publicaţia ce-i găzduia sau pe mentorul acesteia. Însă aşa a înţeles Augustin Buzura să facă în România postdecembristă cultură, fără ură şi mânie, fără exclusivisme sau prejudecăţi. Este lecţia pe care am înţeles-o în aceşti zece ani din urmă. Nu ştiu dacă am s-o pot pune în practică, nu sunt atât de creştin să întorc şi celălalt obraz, dar este clar că mă voi gândi de două ori înainte de a lua o decizie, având în minte subtila şi generoasa pedagogie deprinsă în deceniul petrecut la Cultura.
Şi pentru că nu se cade să mă despart cu o mină tulburată de cititorii publicaţiei, chiar dacă vremurile pe care le trecem sunt tulburi rău de tot, am să scriu astăzi despre poezie, cu toate că nu sunt un mare cititor de poeme. Iată de ce vă propun spre lectură două excelente cărţi de poezie. Cred că starea de serenitate şi aura de armonie lăuntrică sunt binevenite în vremea noastră atât de tensionată şi oblică. Non in commotione, non in commotione, Domine.
Un arghezian rătăcit în postistorie
Pentru că scrie bine, dar publică rar, Ion Bedros este un poet nu foarte cunoscut. Soţia sa, Magdalena Popescu-Bedrosian, istoric, critic şi teoretician literar de anvergură, este fără doar şi poate personajul mai notoriu din familie. Acest lucru însă nu tulbură întru nimic solida identitate estetică şi autenticitatea vocii lirice pe care Ion Bedros le posedă. Volumul Râul fără margini, apărut în acest an la Editura Ararat din Bucureşti, excepţional ilustrat prin grafica inspirată a tinerei Margareta Udrescu, este în măsură să dea adevărata măsură a calibrului liric ce-l defineşte pe autor.
Bedros provine neîndoielnic din mantaua lui Arghezi, iar versurile sale au ceva din exemplara arhaicitate a poetului de la Mărţişor. Poate că nu este la fel de stihial sau de năprasnic în imagini, dar tonalitatea lui, bine susţinută de un lexic d’autrefois, ca şi predilecţia pentru forma canonică de expresie, îl aşază pe artist în proximitatea celui care ne-a dăruit Cuvintele potrivite. Iar acest lucru nu este fără tâlc, mai cu seamă astăzi, când imberbi fără număr, dar tineri, frumoşi şi liberi, scriu vers alb sub congestia generată de prafurile artificiale, într-o indistincţie ce ar fi făcut invidios până şi hulitul comunism.
Este evident că Ion Bedros vine dintr-altă lume, cu alte orizonturi morale, cu alte principii de viaţă şi cu practica altor valori. Domnia sa este, cum se spune, de obedienţă old school, de unde şi o sensibilitate lirică deloc retorică, non-imperativă, imună la ideea de stridenţă demonstrativă. De fapt, pentru a rosti întreg adevărul, poezia pe care o scrie Ion Bedros este saturată de discreţie, una asumată şi care derivă, bănuiesc, dintr-o austeră filosofie existenţială. Dar atenţie, una ce nu-şi refuză bucuria detaliului semnificativ, juisanţa culorii şi exuberanţa accentului melodic.
Ca şi maestrul său Arghezi, autorul cultivă o solară fericire a integrării în cotidian, desfătându-se ca un copil de toate cele ale vieţii, iar celebrarea acestei vitale bucurii este realizată fără economie de mijloace expresive, prin tropi inspiraţi şi mai ales foarte căutaţi. Artistul nostru ţine de specia acelora care-şi şlefuiesc poemele, perfecţionându-le sine die forma, aidoma unor aurari din vremea dinastiei Ming. Scrupulos, meliorist, chiar perfecţionist, Ion Bedros e de mirare că a purces la publicarea volumului Râul fără margini. Probabil că a fost un gest de compromis, prioritate având logica lui mai bine acum decât niciodată. Sărit de 70 de ani, scriitorul şi-a amenajat petrecerea vieţii, ajunsă iată în proximitatea apusului, oferindu-şi sieşi şi totodată nouă un regal de sapienţă reală, turnată expresiv într-o meditaţie lirică profundă, simplă întrucât metafizică, şi mai ales marcată de o serenitate aproape ultimă. Detaşat, nostalgic, ludic, îndrăgostit, melancolic, retoric, credincios, şăgalnic şi îndeosebi nepărtinitor cu nimic din această lume, Ion Bedros meditează în marginea lucrurilor trăite şi pricepute, dar fără să ignore misterul cu care divinitatea l-a dăruit.
Perpetua sa mirare constituie, de aceea, cel mai potrivit răspuns liric la interogaţia privind enigma vieţii şi a morţii, a iubirii, zbaterii şi deşertăciunii omeneşti. Prin poemele lui Bedros se rosteşte o înţelepciune străveche, o flacără de har şi profunda împăcare cu sine a unei conştiinţe ce nu a trecut de pomană prin epoca în care i-a fost dat să adaste.
Cântece de sfârşit de lume
Mai rar se întâmplă ca într-o unică persoană auctorială să se întâlnească mai multe personaje, ele vădind competenţe, profunzimi şi linii de idei diferite. Cam aşa stau lucrurile în cazul lui Marin Constantin care, iată, în volumul trilingv îngândurerile/ Painsivities/ Les penséesdouleurs, joacă în poet, moralist, gânditor social şi scriitor de jurnal intim. Cartea invocată, una teribil ilustrată chiar cu desenele autorului, căci sunt 55 de îngândurări textuale şi 56 de imagini în cărbune, a apărut la Editura „Detectiv literar“ din Bucureşti în urmă cu puţină vreme, fiind o ediţie de excepţie, căci beneficiază de două edificatoare introduceri semnate de criticii Ioan Adam şi Corneliu Ostahie, pentru ca la final să fie prezentă o bio-bibliografie a autorului, toate textele adunate între coperte fiind traduse de Călin Coţoiu în engleză şi de Mircea Roşca în franceză. Ea are înfăţişarea unui soi de testament avant la lettre, căci, după anumite semne, unele cuprinse chiar în paginile acesteia, ar părea să fie chiar cea din urmă ieşire în lume a scriitorului. Eu sper ca acest proiect editorial să nu fie chiar cel de pe urmă, căci poetul Marin Constantin, un om extrem de generos şi de o sensibilitate aparte, cu siguranţă că ar mai avea multe daruri de făcut publicului şi literaturii noastre de astăzi. Din păcate însă, autorii zilelor noastre, cei care nu au intrat în graţiile establishment-ului, ajung să-şi tipărească pe speze proprii sau cu dureros de insuficiente stipendii private cărţile, ceea ce face inoperantă orice viziune pe termen lung. Cine spunea că piaţa liberă reprezintă cel mai propice mediu pentru fenomenul cultural?
La fel ca şi în volumele lirice anterioare, Alcoovice şi Senecte, în îngândurerile sale Marin Constantin nu-şi dezminte propensiune faţă de versul reflexiv, dar, ca şi în reperele de dinainte, el nu-şi propune să ilustreze o teză, ci doar să întovărăşească liric pe-trecerile existenţiale la care karma, cea personală, dar şi cea colectivă, îl condamnă. Comentator ironic al întâmplărilor vieţii, hâtru, acid şi detaşat, alergic la prostie şi necruţător cu mărşăvia, scriitorul ştie să observe cu atenţie evenimentele care-i populează proximitatea. Pentru domnia-sa poemul este o armă de luptă şi un întăritor de moral, la fel, şi un vehicul către planul visatei normalităţi.
Scriind poezie, indiferent de forma acesteia, Marin Constantin îşi amenajează un fastuos loc de refugiu, edificând un fel de templu privat în care îşi oficiază, prelat voluptuos, fabuloase saturnalii juisante. Din mizeria lumii el face materie primă pentru o sensibilă orfevrărie, iar cuvântul devine instrumentul său predilect. Vorba, cu mistica sa energie semantică, se transformă într-o incantaţie zemoasă şi plină de arome, care mai amăruie, care mai dulceagă, care mai pişcătoare, care mai anesteziantă, iar Marin Constantin, cu ştiinţă aproape alchimică, potriveşte măiastru cele mai inspirate dozaje de melancolie, ironie, tandreţe şi fermitate etică, totul pentru fermecarea definitivă a cititorului.
Poet cu maturitate deplină, tehnician sofisticat al tropilor, autorul nostru impresionează însă prin extraordinara dimensiune a sincerităţii, ca şi prin curajul de a preface în fapt şi referinţă autobiografică tot ceea ce atinge din spectacolul zănaticei lumi exterioare. Marin Constantin, ca un alt Creator, deşi tardiv şi muritor, mântuieşte şi face al său orice detaliu, aspect şi eveniment, aducând la sine şi încorporând experienţa cotidiană, astfel dovedindu-se solidar cu indicibila frumuseţe a Creaţiei. Pentru că este om, şi încă unul deplin, nimic din ceea ce este omenesc nu-i rămâne străin, el participând cu o entuziastă jubilaţie la frământarea unei lumi, să o recunoaştem deschis, adeseori deşănţată, tâmpită şi delirantă.
Generos şi înţelept, poetul nu uită, iubeşte şi iartă, iar poemele sale, mărturii ale unei nestrămutate credinţe în frumuseţea lumească, sunt tocmai cărămizile turnului ce-l va transporta cândva spre veşnicie. Până atunci însă, Marin Constantin, cel care îşi vindecă durerile sufletului scriind poezie, poate fi încredinţat că versurile sale au adâncime, sunt expresive şi aduc o prospeţime morală cu totul autentică într-un prezent care, când nu este jalnic, este decăzut de-a dreptul.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper