Să găsim acel liant

Un articol de Adrian Oroşanu

Madeea Axinciuc, Despre ierarhiile divine: fascinaţia Unului şi lumile din noi – temeiuri pentru pacea religiilor, Humanitas, Seria Academica, 2015

Intenţia proaspăt apărutei cărţi a Madeei Axinciuc, Despre ierarhiile divine: fascinaţia Unului şi lumile din noi – temeiuri pentru pacea religiilor (Humanitas, Seria Academica, 2015), pare sã fie ludicã. Autoarea îşi alege trei cuvinte preferate – sacru, ierarhie şi monoteism – şi încearcă să le aranjeze, în felurite moduri, în jurul unui al patrulea cuvânt (pesemne cel mai preţuit, fiind bine-primit în titlu şi scris cu majusculă): Unul. Punerea în discuţie a legitimităţii conceptuale a acestor cuvinte constă în principal în faultarea regulată a gândirii conceptuale; în opinia ei, de pildă, „dimensiunea ştiinţifică nu se reduce ca adresabilitate la registrele raţiunii şi ale abilităţilor logice de argumentare“ (p. 16), căci „ştiinţificul, câtă vreme nu reuşeşte să incorporeze spiritualul, rămâne condamnat la parţialitate“ (p. 110), pentru că „imprecisă şi problematică este, în general, orice încercare de conceptualizare a religiei“ (p. 42). Singurul epitet mai tare decât „imprecisă şi problematică“ ar fi fost, poate, „zadarnică“. Passons!
Deşi are capitole, cartea pare scrisă la perfectă – şi descumpănitoare – nimereală; nimereala nu e însă şi numerologică: după un „Cuvânt înainte“ (şapte pagini), „Prima introducere“ (trei pagini) e despărţită de „A doua introducere“ (alte trei pagini) cu ajutorul unor „Precauţii metodologice“ (aţi ghicit, tot trei pagini). Contaminat de tonul cărţii, parcă-ţi vine să desluşeşti simbolic: cele şapte tărâmuri (văzute plus nevăzute) sunt populate de trei seturi a câte trei ierarhii divine, curat Dionisie! Lăsând puţin gluma la o parte, impresia de carte scrisă la repezeală se impune de la început. După câteva paragrafe introductive, textul Madeei Axinciuc prinde trup prin lungi înşiruiri de citate (de exemplu, se trece năucitor de la Geneză la Dionisie la Lao zi la Parmenide al lui Platon la Metafizica lui Aristotel la Reperele lui Heidegger în trei pagini!, pp. 96-9) şi concatenări interculturale neinterpretate. Ici-colo un licăr, când gândul autoarei face, timid, prezenţa. De pildă, discutând despre neîndreptăţirea atitudinii de superioritate care privilegiază „monoteismul“ în paguba religiilor „păgâne“, Madeea Axinciuc conchide: „«Lagărele de concentrare» ale minţii sunt mai viclene şi mai durabile decât cele instituite prin voinţă politică. Ele prind rădăcini şi se insinuează ca forme mentale de regăsit ulterior la nivelul mentalităţilor“ (p. 82).
Cartea are o miză („aceea de a înţelege care sunt sensul şi dinamica ierarhiilor divine“, p. 21), câteva propuneri („o revigorare a demersului umanist“, p. 29; „recontextualizarea ideii de sacru“, p. 40; „o luare de atitudine“, p. 131) şi o soluţie la cheie („Revalorizarea adecvată a unicităţii este cheia păcii între religii“, p. 55). Ce înseamnă această „revalorizare“, cum să o faci din neadecvată adecvată sau prin ce mecanism unicitatea celuilalt ar putea deveni atractivă – nu aflăm. Prejudecata autoarei că „oamenii desăvârşiţi“ ai diferitelor tradiţii religioase ar avea o lume comună, pentru că „au atins“ acelaşi „ideal spiritual“, pentru că, în fine, Unul e acelaşi la capătul fiecăreia – această prejudecată organizează întreaga desfăşurare argumentativă (acolo unde există aşa ceva) sau doar retorică. Tonul general cvasi-mistic se îmbină de minune cu traforajul psihologic („egoul ca decupare de sine“,
p. 107; „privirea care decupează“, p. 139) şi filozofic („decupări terminologice“,
p. 187), desenul animat (Tom şi Jerry,
p. 95; Pinocchio, p. 169), basmul cult
(p. 105) şi cu asemenea întrebări retoric-aspiraţionale: „Ce mod de înţelegere a lumii are, de exemplu, un şaman care îşi schimbă, după voinţă, forma trupului? Ce înţelegere a lumii a avut Hristos când a mers pe mare?“ (p. 132). Nu ştim, desigur, căci schimbarea formei trupului nu ne mai e accesibilă decât ca o consecinţă a alimentaţiei în exces şi a sedentarismului, iar mersul pe apă s-a demodat şi nu mai ţine decât pentru gag-uri TV. Dar Madeea Axinciuc dă şi răspuns la întrebările retorice, pe pagina imediat următoare: „Hristos nu a păşit cu trupul pe apă, ci, prin înţelegerea diferită şi profundă a ceea ce este, El a păşit, iar trupul l-a urmat. Forma trupului se schimbă, în cazul şamanului, pentru că ea urmează cu fluiditate mişcarea sufleului.“ Pardon, „mişcarea sufletului“. Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine m-a convins.

Madeea Axinciuc nu o (poate) spune direct, din raţiuni de ştaif academic, dar răzbate: din punctul ei de vedere, o componentă indispensabilă în studiul religiei este credinţa însăşi, bat-o vina! Credinţa distant-incluzivă şi înţelegător-generoasă a Madeei Axinciuc e, aş zice, miezul tare al acestei cărţi. Eminescianul „Eu nu cred nici în Iehova/ Nici în Buddha-Sakya-Muni“ e întors pe dos („Eu cred şi… şi…“), iar relaxarea prilejuită de lipsa combativităţii dă naştere unui surogat menit să depăşească în universalitate orice candidat la funcţia divină, inclusiv pe cei potenţiali: Unul. Mahavira sau Thor, Tatăl sau Quetzalcoatl sunt doar nume şi reprezentări, pe când Unul reuşeşte cumva, în viziunea autoarei, să fie mai mult decât atât.
Iată ce crede autoarea despre religie în genere (în măsura în care există aşa ceva): „Tradiţiile religioase presupun restaurarea armoniei sau a legăturii originare cu Unul“ (p. 105). Îţi vine să întrebi: – Toate tradiţiile? – Da, toate. – Dar nici măcar nu le cunoaştem pe toate… – Nu contează. Toate. Precauţiile metodologice aşezate prospectiv la începutul cărţii sau paginile de metodologie idealizantă exilate în ultimul capitol sunt lipsite de consecinţe: Madeea Axinciuc practică un reducţionism radical şi un egalitarism fără rest. Religiile nu sunt doar nesuperioare şi neinferioare unele altora, dar şi la fel de viabile şi de frecventabile. Născute în „sclavagism“ şi puse să guste „democraţia“, religiile o fac în plin „socialism“. Independent de teologii, practici, ritualuri etc., esenţa oricărei religii e sublimabilă, ne zice Madeea Axinciuc, în ceva ce le e comun tuturor: Unul. În hora unirii religiilor, subţierea doctrinei de la teism la deism e insuficientă pentru autoare, care ţine să reducă totul la o, în fond, cifră.
Problema Unului e că nu e nici Dumnezeu aşa cum îl ştim noi, nici Allah, nici tao, nici musai Treime, nici neapărat tetragramă, nici neîndoios primus inter Asuras, nici – şi ştiu că aici se frâng ultimele, multe, speranţe – Manitu. Unul reuşeşte să fie câte nimic din toţi aceştia şi mai deloc din fiecare. Autoarea nu-şi refuză trucul apofatic: versatil mai ceva ca zeii tradiţionali, Unul lipeşte fiinţa de nefiinţă într-un perpetuu uite-l/nu-i.
Problema cu hora religiilor e că, probabil, nu s-ar băga mai nimeni în ea, căci sarea şi piperul religiei, ca şi ale întregii vieţi, stau tocmai în diferenţă. Un dumnezeu egal e resimţit ca un dumnezeu egal cu zero, aşa cum, extrasă din registrul elitist, mântuirea e de mântuială.
Scepticismul epistemologic al Madeei Axinciuc, redutabil stâng-în-drept metodologic, e principial: „Există o inadecvare în privinţa raportării la fenomenul religios ca obiect care poate fi descris, catalogat şi etichetat potrivit unor trăsături deduse exterior din texte, teologii, doctrine, rituri, practici etc.“ (p. 117). Cercetătorul nu are acces la viaţa interioară a practicantului, iar acest neajuns îl condamnă la inadecvare în evaluarea oricărei manifestări a religiosului. Nu poţi înţelege o religie, pare să zică autoarea, decât practicând-o. Dacă acesta e înţelesul „revalorizării adecvate a unicităţii“, suntem în plină utopie. Sensul cercetării însăşi este, pentru autoare, un „drum spre centru“ (p. 110) de la care cercetătorul nu se poate sustrage decât pentru a se condamna singur la cele două erzaţuri ale spiritualului: filozofia şi ştiinţa. Parcă-l şi auzi pe Moromete: E un punct de vedere!
Dacă această carte a avut un redactor, probabil şi el/ea a lucrat tot la repezeală. Parcurgi, de pildă, două pagini (127-8) despre „instanţe“ şi îţi dai brusc seama că autoarea nu a omis să treacă „onor.“ în faţă, căci nu e vorba de niciun complet: „instanţă“ calchiază englezescul „instant“ (clipă, moment). (Îl şi vezi pe Ovidiu Iuliu Moldovan recitând: „Instanţa cea repede/ Ce ni s-a dat“.) Citeşti un paragraf ca acesta:
„Nu propun prin lucrarea de faţă nici o viziune evoluţionistă şi cu atât mai puţin revoluţionară. Propun însă o luare de atitudine, a noastră, ca oameni, pentru noi, prin asumarea unei viziuni critice, realiste, pornind de la ceea ce ştim deja sau ar trebui să ştim în lumina rezultatelor ştiinţei care triumfă“ (p. 131) şi te întrebi dacă l-a mai citit careva înaintea ta. Deci, cum?!
Iată încă o frază de plastic:
„Perceperea istoriei ca secvenţialitate în spaţiu şi timp se regăseşte în modul comun (şi academic) de interpretare a ierarhiei divine, respectiv a monoteismului“ (p. 126).
Şi încă una:
„Noutatea demersului derivă, în primă instanţă, din unicitatea lui, ca mesaj şi formă, unicitate care nu se delimitează doar ca non-dublare ori non-repetiţie, ci, mai ales, ca gest creator“ (p. 165).
Jur, ultima:
„Religiile ca atare nu există, iar mesajul lor întrupat nu se reduce la teologie“ (p. 190).

La lansarea acestei cărţi, pe 15 octombrie a.c., Doamna Francisca Băltăceanu a adus vorba de Ferdinand de Saussure, întemeietorul lingvisticii moderne, care n-a publicat mare lucru şi ale cărui cursuri au fost puse laolaltă abia mai târziu, de elevii săi, în ceea ce a devenit celebrul Cours de linguistique générale. Nu e normală, zicea Doamna Băltăceanu, obligarea cadrelor universitare în zilele noastre – au/n-au ceva de zis – să publice.
Madeea Axinciuc e, de fapt, pentru cine o cunoaşte, precumpănitor poetă. Scriitura ei academică nu secretă aceleaşi delicii ca interacţiunea convivială şi, de aceea, înşală. E înviorător să conchizi că, în încleştarea dintre demonul profesiei şi zeul vocaţiei, primul nu are, de fapt, nicio şansă.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper