Reprezentantul lui Vianu pe pământ

Un articol de C. STÃNESCU

În două (trei!) numere la rând (46, 47-48/ 2015), România literară întoarce spatele actualităţii spre a se cufunda în „eternul interbelic“: splendid „paseism“, plin de învăţăminte pentru actualitate!

Câţiva studenţi de la mijlocul secolului trecut, azi reputaţi istorici literari şi profesori universitari îl evocă pe Edgar Papu reîntors între noi printr-un volum de Memorii dintr-un secol, ediţie îngrijită, adnotată şi notă asupra ediţiei de Vlad-Ion Pappu, Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2014. Identificându-l pe marele profesor cu „Eternul interbelic“, Mihai Zamfir scrie: „E posibil ca numele lui Edgar Papu să nu mai spună mare lucru tinerilor din ziua de azi: dar e bine de ştiut că, în urmă cu puţine decenii, Edgar Papu era unul dintre cei mai culţi oameni pe care i-a dat ţara noastră. Făcea figură de urmaş direct al lui Tudor Vianu, de «reprezentant al lui Vianu pe pământ». După dispariţia marelui profesor, a fost un fel de micro-Vianu, cu toate atributele de strălucire ale modelului. (…) Ţinând acum cartea în mână, mi-l amintesc pe Papu într-o emisiune tv la scurt timp după Revoluţie: era schimbat, cu faţa alterată, păstrând doar o vagă legătură cu profesorul atât de bine cunoscut, ale cărui cursuri şi seminarii le urmărisem cinci ani de zile. Se afla angrenat atunci în compunerea unei suite de portrete ale unor prieteni dispăruţi: iată că acea carte, atunci doar gândită, m-a ajuns din urmă“. Cartea cu memorii dintr-un secol l-a ajuns din urmă şi pe reputatul istoric literar Mircea Anghelescu, fost student al „eternului interbelic“: „Edgar Papu ne-a predat literatura universală în ani dificili, venind la sfârşitul unei epoci dominate de marii profesori ai literelor bucureştene: de G. Călinescu, incomod întotdeauna, care a revenit în Facultate pentru o serie de cursuri speciale târziu, când eram în anul IV sau V şi locurile în amfiteatru se ocupau cu un ceas înainte de ora fixată, de Alexandru Rosetti (…) şi de Tudor Vianu, care a ţinut doar primele două cursuri de Literatură universală când eram student în anul I, în 1957-1958. A continuat cursul fostul său asistent, profesorul Edgar Papu, al cărui jurnal şi epistolar de familie a apărut recent… Este un bun prilej pentru a zăbovi o clipă asupra acestui profesor şi erudit eseist cu alură de călugăr franciscan, care-şi preda cursul aşezat la catedra marelui amfiteatru, privind mai bucuros spre tavan decât spre sală, inspirat de o combustie conţinută şi puţin aplecat spre un auditoriu care-l urmărea cu oarecare dificultate vorbind despre minnesängeri şi despre Petrarca“. Profesorul, „reprezentantul lui Vianu pe pământ“ şi „unul dintre cei mai culţi oameni pe care i-a dat ţara noastră“, vorbea din vârful amfiteatrului, de sus de tot, cu o „combustie conţinută“, despre trubaduri şi minnesängeri şi despre Petrarca aşa ca despre nişte „contemporani“ ai săi, dar din cer, pe care „călugărul franciscan“ îi recita într-o şoaptă sonoră, cu totul transportat dincolo, în lumea şi în poezia lor: în acele momente „auditoriul“, părăsit, se chinuia să-l ajungă, „cu oarecare dificultate“ din urmă! Profesorul însuşi, o părere de om, nu mai era acolo, se pierdea, volatil, în lumea trubadurilor şi a lui Petrarca. A fost, cum spun cei doi foşti auditori, eminenţii istorici literari de azi, un mare profesor pasionat şi „pasional“, erudit neatins de acea fatală, inevitabila „tristeţe“ a erudiţiei: unul din cei mai culţi oameni pe care i-a dat ţara noastră. După 1990 Mihai Zamfir îl vede într-o emisiune tv şi constată că era schimbat, „cu faţa alterată, păstrând doar o vagă legătură cu profesorul atât de bine cunoscut“. Fireşte, trecuseră nişte ani, reprezentantul lui Vianu pe pământ îmbătrânise – fusese dintotdeauna un „bătrân“, încă de pe vremea minnesängerilor! – însă cel ce urma să moară în 1993 era într-adevăr „schimbat“: trecuse printr-o schimbare de domiciliu, din strada Moceanu din fata  televiziunii, undeva într-un bloc spre piaţa Mihail Kogălniceanu. Suferise însă în acel moment Edgar Papu şi o dureroasă schimbare de statut public: fostul „amfiteatru“ din timpul studenţiei îi întorsese de tot spatele, înfundându-l pe unul din cei mai culţi oameni pe care i-a dat ţara noastră într-un veritabil „complot al tăcerii“, sub pretextul că acest mare inocent şi franciscan pusese în mâna propagandei de partid dinainte de 1989 o teorie ce va fi intens manipulată în favoarea naţionalismului promovat de dictatorul român ucis în iarna lui ’89 la Târgovişte. Cu „protocronismul“ Edgar Papu devenise „ţapul ispăşitor“ pentru efectele dezastruoase pe care cultul personalităţii le-a produs în ţara noastră. „Faţa alterată“ observată bine de fostul său student exprima suferinţa fizică, psihică şi intelectuală prin care a trecut profesorul nostru în acei ultimi ani ai vieţii sale când, ocolit şi exclus tacit din sumarele revistelor literare, ajunsese să publice – cu o inocenţă sfidătoare şi naivă – note despre „albul la români“ într-o publicaţie precum România Mare. Marginalizarea cât un exil intern a profesorului spune destule despre climatul cultural şi politic din primii ani de după prăbuşirea comunismului. La un sfert de secol după 1989 apare această carte de Memorii dintr-un secol, oglindă fidelă a autenticului chip al marelui savant despre care scriu în România literară foştii săi studenţi. Ce reprezintă aşadar pentru istoricul literar Mihai Zamfir această carte care, cum spune el, „m-a ajuns din urmă“? „Volumele de interes excepţional, tipărite însă cu mare întârziere, sunt mai numeroase decât ne închipuim. Reprezintă zestrea pe care generaţii deja pierdute în timp – scrie M. Zamfir – se încăpăţânează s-o lase altor generaţii, sperând – în chip naiv – că zestrea îi poate interesa, ba chiar ajuta. Bătrânii care fac asemenea gesturi au uneori dreptate, deşi dreptatea lor se verifică abia după ani şi ani, într-o cu totul altă lume decât aceea a faptelor povestite. Memorii dintr-un secol, evocând anii de după Primul Război Mondial, epoca interbelică şi urmările nenorocite ale ocupaţiei sovietice, se plasează involuntar în succesiunea acelor consemnări redactate pe ascuns, devenite publice doar după 1990“. Ceea ce distinge în chip excepţional şi exemplar cartea apărută acum a lui Edgar Papu constă, după opinia lui M. Zamfir, în aceea că „acest savant care a suferit mai mult decât alţii din motive politice, arestat în anii teroarei şi care – după amnistia generală din 1964 – n-a mai putut pătrunde niciodată în Universitate, ei bine, acest om aminteşte doar în treacăt de şocurile existenţei sale. Se opreşte la zonele ei luminoase. Extravertirea defineşte programul de rememorări al lui Edgar Papu. Cu excepţia câtorva pagini de evocare a infernului închisorilor comuniste în care a fost deţinut, nici o recriminare, nici un gest de revoltă! Nu ajunge chiar la limita Nicu Steinhardt şi nu face din experienţa carcerală marea şansă a vieţii sale, dar nici nu dramatizează nenorocitul episod biografic. Încearcă doar să extragă din sinistra împrejurare ceea ce un suflet religios poate extrage. Pentru cititorul român de astăzi cele mai interesante pagini vor fi reprezentate de Galeria Interbelică. Fără emfază, memorialistul schiţează portretele celor ce i-au fost aproape. Şi cine i-a fost aproape lui Edgar Papu?“ Câteva dintre portretele memorabile ale celor ce i-au fost şi i-au rămas aproape când aproape toţi prezenţii epocii rămăseseră departe, fugiseră de el şi-l ocoleau, „exilatul“ a consimţit să le publice în Adevărul literar şi artistic din anii ’90. Iată şi „floarea cea vestită a întregului Răsărit“, „elita României din prima jumătate a veacului“ trecut, „Galeria Interbelică“ ce i-a rămas aproape lui Edgar Papu: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Vladimir Ghica, G. Călinescu, Lucian Blaga, Aram Frenkian, Mihai Ralea, Ion Marin Sadoveanu, Cella Delavrancea, Dinu Pillat, D. Suchianu, Grigore Moisil. „Dacă un om poate fi caracterizat cu exactitate prin lista persoanelor care l-au preţuit – scrie în încheierea memorabilului său articol Mihai Zamfir – atunci statura reală a lui Edgar Papu se desenează prin reflex în lista de mai sus“. Lista lui Papu – adaugă la rândul lui Mircea Anghelescu în documentatul său eseu Lumea lui Papu – îi mai conţine pe Giordano Bruno dintr-o monografie din 1947, precum şi ecloziunea de opere şi personalităţi române şi străine acoperite de scrisul său inegalabil în epoca în care, după ieşirea din închisoare, „este cuprins de o adevărată frenezie a exprimării tuturor lucrurilor gândite şi dospite în anii de acumulări fără posibilitatea de a le publica atunci. (…)
Încet, apariţia primelor volume de după «reabilitare» marchează o prezenţă devenită inconturnabilă în viaţa culturală despre care scrie soţiei, cu speranţă şi încântare («entuziast-naiv», îl caracterizează hârşitul Valentin Lipatti într-o scrisoare către Vianu). Acum îi apar însă cărţile sale de maturitate, într-o cadenţă care reflectă jubilaţia unui moment de împlinire îndelung regăsit şi amânat de cauze absurde“. Pe cât de subtile, pe atât de exacte sunt aceste observaţii şi caracterizări ale lui M. Anghelescu despre „eul profund“ şi stilul de existenţă spirituală („jubilatorie“) al unui mare savant atipic, unul dintre cei mai culţi oameni pe care i-a dat ţara noastră. Savantul acesta n-a purtat masca aulică a marilor predicatori de la catedră, şi-a scris cărţile sub imperiul aceleiaşi jubilaţii şi al iubirii culturii şi literaturii pe care le-a servit o viaţă de om. Ideea „protocronistă“, mai veche în mintea lui decât comunismul, ce i-a fost atârnată de gât spânzurându-l ca pe un vinovat fără vină nu s-a născut din cauza şi nici „în cauza“ comunismului, ci, din nenorocire, în timpul acestuia: „Mai mult decât interesul direct pentru biografia lui Edgar Papu şi pentru istoria zbuciumată a parcursului său într-o lume care a căutat şi uneori a reuşit – scrie M. Anghelescu – să-l utilizeze în cauze derizorii (vezi protocronismul), decât interesul unor semnalări şi informaţii privindu-i pe contemporani, valoarea volumului de documente autobiografice stă în caracterul său exemplar: consemnând discret, dar cu funciară onestitate întâmplările şi reacţiile sale, gândurile şi frânturile de caracterizări referitoare la mica, dar mult încercata lume a universitarilor şi intelectualilor din anii ’50-’60 deschid o mică fereastră spre o lume necunoscută cititorilor de astăzi“. Cititorii de astăzi pot învăţa multe din cărţile lui Edgar Papu şi, mai presus de toate, din lecţia unui savant credincios lui însuşi şi culturii pe care a slujit-o: cu iubire şi cu o neistovită jubilaţie sufletească. Actualitatea lăzii cu „zestre“ lăsată de Edgar Papu constă, mi se pare, în exemplul unui intelectual trecut prin Infern şi care, scăpat de acolo, rămâne pur şi neatins de riscurile şi simptomele unei culturi întemeiate pe reproş şi pe resentiment. n

P.S. La o săptămână după articolul precedent, Mihai Zamfir continuă să scrie în România literară (nr.49/ 20 noiembrie 2015) despre „interbelicul“ Edgar Papu. Iată finalul excelentului său eseu recuperator:  „Printr-un hazard nefericit al istoriei, numele lui Edgar Papu a fost legat abuziv, în ultimii ani ai regimului comunist, de conceptul protocronismului. Enunţat de profesor într-o carte de analize istorico-literare, termenul a slujit apoi drept etichetă politrucilor culturali naţional-comunişti, aflaţi în căutarea unor apocrife certificate de nobleţe. Naivitatea şi buna-credinţă proprii lui Edgar Papu au facilitat vinovata translare. Sper ca Memoriile… de faţă să restituie publicului contemporan adevăratul portret al unui om şi al unui savant exemplar, culpabil eventual doar de o prea mare dragoste pentru ţara în care s-a născut. Iubirea înflăcărată duce uneori la alterarea simţului proporţiilor, dar ea rămâne iubire, şi nu altceva“.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper