Rememorări la inaugurarea unui muzeu literar

Un articol de Constantin Coroiu

La Cotnari, unde toamna e întotdeauna bogată în roade, s-a deschis muzeul literar Cezar Petrescu. Este al 13-lea memorial al Muzeului Naţional al Literaturii Române din Iaşi. Celelalte sunt: Dosoftei în zona Curţii Domneşti din capitala Moldovei, Creangă în „mahalaua celestă“ a Ţicăului (primul din România, inaugurat cu mai bine de o jumătate de an înainte de Marea Unire), Eminescu în parcul unde dăinuie bătrânul Tei, Sadoveanu în faimoasa Casă cu turn de la Copou, Vasile Pogor, sediul „Junimii“, acolo unde, spunea Nichita Stănescu, Mioriţa s-a transformat în Oda în metru antic, Alecsandri la Mirceşti, Negruzzi la Trifeşti, Topârceanu pe vechea stradă Ralet, Otilia Cazimir în cartierul unde s-a aflat şi casa Teodorenilor, distrusă în epoca marilor demolări revoluţionare postdecembriste, Mihai Codreanu, în eleganta Vilă Sonet, fosta proprietate a delicatului sonetist, vizavi de Bolta Rece, Nicolae Gane, în imediata apropiere a Casei Pogor. Şi, în fine, ceea ce a mai rămas din Muzeul Teatrului, unicul din România, după ce clădirea acestuia, care a aparţinut logofătului Alecsandri, refăcută cu bani grei de la buget în anii ’70, a fost retrocedată unui cetăţean străin, iar valorosul muzeu a devenit o biată colecţie adăpostită pe unde s-a putut. Se adaugă acum muzeul Cezar Petrescu de la Cotnari, comuna natală a romancierului. Este valorificat astfel  fondul documentar donat Muzeului Naţional al Literaturii Române din Iaşi de Smaranda Chehata, sora scriitorului, compus din obiecte ce au aparţinut lui Cezar Petrescu, inclusiv maşina de scris, fotografii, dintre care unele necunoscute până în prezent, ediţii prime şi traduceri din opera prolificului prozator în mai multe limbi străine, epistole, manuscrise, ziare şi reviste la care scriitorul a colaborat sau pe care le-a condus, lucrări de grafică semnate de el etc.
Evenimentul mi-a amintit de un epistolar inedit Cezar Petrescu pe care Dumitru Vacariu şi Lucian Vasiliu l-au publicat la Editura Junimea. Un volum de 200 de pagini ce cuprinde o parte din corespondenţa intimă a scriitorului, donată tot de Smaranda Chehata, „un alter ego feminin al meu“, cum o considera Cezar Petrescu. Soarta  corpusurilor epistolare lăsate în urmă de oameni de seamă, ca şi a jurnalelor intime („euri de refugiu“, cum le defineşte Jacques Le Rider), dar care, de regulă, mai devreme sau mai târziu, devin extime, depinde în posteritate de felurite împrejurări, de discreţii sau indiscreţii – acestea din urmă fie inocente, fie vinovate ori, pur şi simplu, necesare –, nu o dată însă de hazard. Cel mai adesea, un rol important îl au rudele apropiate, care, după moartea autorului, îşi iau dreptul de a hotărî, ele, dacă, cum şi când trebuie dezvăluite, donate unor instituţii sau date publicităţii. Mai ales soţiile, între care eternele veuves abusives, sunt cele care decid, uneori fără a mai ţine cont de dorinţa celui în cauză, fie ea şi exprimată ferm într-un testament. Cercetătorul, istoricul, biograful nu pot decât să profite de asemenea scrieri – jurnale, corespondenţă şi alte documente inedite – menite să lumineze, de cele mai multe ori, zone mai puţin sau deloc cunoscute şi să întregească portretul unui scriitor. Este – pentru a da un exemplu – cazul lui Hemingway, care preciza în testamentul său: „Dorinţa mea expresă este să nu fie dată publicităţii nici una din scrisorile mele“. Dar ultima sa soţie, Mary, a autorizat la aproape două decenii de la moartea lui Hemingway, lecturarea, studierea, citarea, inclusiv reproducerea in integrum a epistolelor marelui scriitor.
S-a dovedit cu folos, căci nesocotirea amintitei prevederi testamentare a făcut posibilă scrierea unei biografii de referinţă, alături de cea, binecunoscută, a Fernandei Pivano şi de alte câteva. Este vorba de volumul Eu, Ernest Hemingway (Autoportretul unui scriitor decedat), în care scriitorul austriac Gerhard Roth narează, pe baza epistolarului, momente din viaţa celui care îşi zburase creierii, sinucidere comisă pe fondul unei puternice depresii şi al maniei persecuţiei generate, se pare, de hărţuirea sa de către FBI. A rezultat o carte care ne restituie figura monumentală a celui ce a trăit şi a scris timp de 22 de ani la San Francisco de Paula, lângă Havana.
Nu ştim dacă Cezar Petrescu, de la moartea căruia se vor împlini peste câteva luni 55 de ani, a lăsat vreo instrucţiune scrisă sau verbală privind corespondenţa sa, mai ales cea intimă. Probabil că da. Oricum, scrisorile au fost publicate cu acordul celei ce le-a donat Muzeului Literaturii Române din Iaşi.
Autorii ediţiei au împărţit corespondenţa în două capitole. În primul, pe care l-au intitulat „Onoarea şi aparenţele“ şi care ocupă cea mai mare parte a cărţii, au grupat lungile, înflăcăratele şi redundantele epistole de dragoste adresate elevei de pension în vârstă de 19 ani Georgetta Ciocâlteu. Cu ea, Cezar Perescu se va şi însura, aceasta fiind a treia căsătorie a sa, din cele cinci pe care le are la activ. Exaltate, liricoide, lacrimogene, scrisorile sunt ale unui îndrăgostit care traversează binecunoscuta criză a bărbatului la 40 de ani. Căci aceasta este vârsta corespondentului înflăcărat şi abundent (câte trei lungi epistole pe zi) în momentul când Georgetta Ciocâlteu – care avea să-i fie, cum notează D. Vacariu şi L. Vasiliu într-un „Cuvânt înainte“, iubită, logodnică, soţie (timp de 10 ani), „secretară“, prietenă – îl cucereşte cu puritatea şi farmecul ei, nu în ultimul rând intelectual. Scriitorul însuşi îşi dă seama de „puerilitatea de adolescent“ ce caracterizează textele sale „îndrăgostite“, de ipostaza lui de „sentimental uzat“, cum singur se autocaracterizează, dar probabil experienţa îi spune că numai astfel va ajunge la inima unei tinere abia ieşite din adolescenţă. Citez la întâmplare un fragment dintr-una din scrisorile pline de lamentări şi implorări: „Dar îţi aud zbuciumul râsului. Şi mă săgetează ca un cuţit răsucit în inimă./ Sunt atât de nevrednic, Georgettă mică? Nu merit decât acest râs? Nici măcar mila?/ Ce noapte absurdă! De-ai şti! Şi ce singurătate, în care aş vrea, prin spaţiile negre, să ajungă până la tine, prin antenele nevăzute, chemarea aceasta fără nădejde! (…)/ Îmi întinzi mâna s-o apropii de buze? Le simţi uscate de arşiţă? De ce mi-o smulgi, Georgetta?“.
Am putea să ni-l imaginăm astăzi pe Cezar Petrescu, îndeosebi acesta din scrisorile de dragoste, autor de scenarii pentru telenovele de mare succes popular. Trebuie însă remarcat că şi corespondenţa, cu precădere cea din partea a II-a a volumului, cu titlul „Tristeţi crepusculare“, cuprinzând scrisori trimise aceleiaşi femei în timpul cât au fost căsătoriţi, dar şi după divorţ, atestă, înainte de toate, hărnicia condeiului lui Cezar Petrescu, febrilitatea, precum şi uşurinţa cu care scria.  Mereu grăbit, stresat de termenele de predare a manuscriselor, veşnic în criză de timp, el scrie mult, făcând nopţi albe, fumând enorm, bând cafea în cantităţi industriale, până la deteriorarea gravă a sănătăţii, ignorând adesea recomandările medicilor, fiindcă editorul, ca şi creditorii, aşteaptă, sunt necruţători, dar şi pentru că nu concepe să trăiască decât scriind. La 22 martie 1953 (avea 61 de ani), el i se confesa Georgettei care se afla în străinătate: „De abia ţin condeiul, obosesc de mă ia naiba după 3-4 pagini – ori după cum ştii, eu abia după 10 ceasuri de lucru şi după 10 ţigări şi 11 ceşti mari de cafea neagră, mă simţeam în adevărata formă şi gata să bat normele celorlalţi scriitori“.
Cezar Petrescu este în literatura română modelul prozatorului profesionist, care nu aşteaptă inspiraţia. El e în orice moment „inspirat“, adică gata să se aşeze la masa de lucru. Deşi, cu trecerea vremii, constată că cutare roman al său este superficial sau deja „prăfuit“, trece cu nonşalanţă şi-şi vede mai departe de meseria sa. Scrie cărţi pe bandă rulantă. Criteriul cantitativist îl devansează mult pe cel estetic. Profunzimile cer răbdare, reveniri, gestaţie îndelungată. Cezar Petrescu nu are răgaz, este mereu sub presiune. Trebuie să termine romanul, cartea, traducerea cât mai repede. Autor al unei vaste şi inegale opere, el este, în literatura noastră, ceea ce s-ar putea numi un caz. Camil Petrescu, se ştie, părea chinuit de probabilitatea de a fi confundat cu Cezar Petrescu, pe care îl considera un scriitor de consum, lipsit de metafizică. Era o exagerare tipic camilpetresciană. Cezar Petrescu nu e lipsit de metafizică. Este pur şi simplu un prozator de o altă factură. Aş spune modernă, dacă nu chiar postmodernă! În alte culturi cam aşa arată un profesionist al scrisului, adică un muncitor cu condeiul de înaltă calificare. Prea mulţi scriitori sunt autorii unei singure cărţi. Din păcate, sunt destui şi cei care au multe, numai că, vorba poetului, se află, fără a-şi da seama la timp, în situaţia acelui om din Tecuci care avea un motor ce nu-i folosea la nimic…
Mai puţine, dar mult mai interesante sunt scrisorile în care descoperim un Cezar Petrescu lucid (câtă luciditate, atâta dramă!), marcat de  angoasa crepusculului, sentiment acutizat şi de climatul social-politic şi moral al „obsedantului deceniu“, când prozatorul – ca şi alţi confraţi – s-a văzut nevoit să-şi risipească energia, şi aşa diminuată, şi să-şi consume timpul cu scrieri sub nivelul talentului său, totuşi ieşit din comun. Ele îl pot interesa cu adevărat pe istoricul şi criticul literar. Pentru biograf important este nu doar scriitorul, ci şi omul Cezar Petrescu, inclusiv în postura sa de „erou“ al unui roman epistolar sentimental. Cum nu mai puţin importante sunt mărturiile de care cercetătorul poate lua cunoştinţă la muzeul din binecuvântatul Cotnari, unde s-a născut romancierul intrat încă din timpul vieţii în rândul clasicilor literaturii române.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper