Răspunsuri care ne stau în faţă

Un articol de ŞTEFAN AFLOROAEI

Când e vorba de sensul acestei vieţi, răspunsurile ce caută să-l afirme sunt la fel de numeroase ca şi cele care-l neagă. Probabil mai numeroase, o dovadă că se vând bine, mai ales celor care le aşteaptă de la alţii şi în grabă. Însă după ce ai în faţă mulţimea lor, înţelegi că nu prea ai ce să faci cu ele.
O mărturie în această privinţă ne lasă Pascal însuşi. Imediat ce îşi dă seama că nu se poate spune nimic sigur în legătură cu natura omului, aceasta fiind de-a dreptul stranie, îşi întoarce privirea către un posibil sens al existenţei omeneşti. Ar putea fi numit convenţional „binele suprem“. Însă ce anume afli în această chestiune? „Unul susţine că binele suprem se află în virtute, altul îl aşează în voluptate, altul în a-ţi asculta firea, altul în aflarea adevărului (Felix qui potuit rerum cognoscere causas), altul în ignoranţa desăvârşită, altul în nepăsare, alţii în rezistenţa la aparenţe, altul în a nu te mira de nimic (nihil mirari prope res una quae possit facere et servare beatum), iar adevăraţii pyrrhonieni în ataraxia lor, îndoială şi abţinere necontenită; şi alţii, mai cuminţi, socotesc că vor descoperi ceva mai bun“ (Cugetări, § 73, traducere de Ioan Alexandru Badea, 1978). Prima frază trimite la o scriere a lui Montaigne (Apologia lui Raimond Sebond, II, 12). În următorul fragment va relua spusa acestuia că, după cum a calculat eruditul Marcus Terentius Varro, din disputa cu privire la „cel mai înalt bun al omului“ s-au născut 288 de secte filosofice şi religioase (§ 74). Aşadar, sute de răspunsuri în chestiunea sensului. De fapt, în fiecare epocă există toate răspunsurile de care ar fi nevoie („Toate preceptele bune se află pe lume; nu mai rămâne decât să fie puse în practică“, spune în § 380). Încă o ciudăţenie: nu doar anumite precepte pot fi socotite bune, ci şi opusele lor, imediat ce ai în vedere situaţii noi sau opuse („Toate principiile lor – ale pyrrhonienilor, stoicilor, ateilor etc. – sunt adevărate; dar concluziile lor sunt false, pentru că principiile opuse sunt şi ele adevărate“) (§ 394). Fiecare precept ce priveşte un mod de viaţă – şi numai pe acesta şi numai dintr-un punct de vedere – îşi are opusul său. Urmează că fiecare răspuns în chestiunea sensului îşi află unul opus. Iar afirmarea şi negarea unui răspuns pot fi exersate simultan: omul afirmă prin ceea ce spune şi neagă prin intenţia sub care o spune, sau, pur şi simplu, prin ceea ce face. „Această dedublare a omului este atât de vădită încât au existat unii care au socotit că am avea două suflete“ (§ 417).
Să ne minunăm aşadar de câte răspunsuri există în chestiunea sensului. Doar că, într-adevăr, problema este ce anume facem cu răspunsul căutat. Ceea ce sugerează Pascal aici este paradoxal şi anevoios: „Aş vrea deci să împing omul să vrea să-l afle, să fie gata, eliberat de pasiuni, să-l urmeze oriunde l-ar afla…“ (§ 423). Răspunsul pe care îl cauţi cu adevărat ţi se descoperă el însuşi, ceea ce afli urmează a fi căutat în continuare şi, mai ales, asumat liber în viaţa proprie.
Însă omul de astăzi se vrea mai precis şi mai simplu în judecăţile sale. Când răspunde pozitiv, reface de obicei o evidenţă comună. Sau chiar o tautologie („sensul vieţii este viaţa însăşi“). De aceea pare uneori sceptic, eventual de un realism crud. Însă, contrar aparenţelor, nu e lipsit de sensibilitate speculativă. Aş aminti aici două atitudini care îi sunt proprii în faţa mulţimii dezarmante de răspunsuri.
Una dintre ele cenzurează acele răspunsuri ce conduc dincolo de această viaţă în trup şi în istoria dată. O expune clar, de pildă, Richard Taylor, într-un text intitulat Sensul vieţii. Consideră că în chestiunea sensului s-ar putea răspunde în două moduri: (a) viaţa are sens dacă într-adevăr cursul ei are un scop, o destinaţie, o finalitate; (b) viaţa are sens dacă omul e susţinut lăuntric de o anumită voinţă sau dorinţă, precum dorinţa de a realiza ceea ce îi este menit, voinţa de a face acel lucru ce răspunde unei vocaţii. De regulă noi suntem atenţi la anumite scopuri şi destinaţii ultime, ca şi cum ar putea fi atinse. Însă mai semnificativ e faptul că avem o istorie personală sau comunitară. Aceasta înseamnă că scopurile noastre sunt limitate, uneori inutile, încât vin mereu altele. La limită, nu se poate vorbi de „un scop al vieţii omeneşti în genere, valabil de-a lungul atâtor generaţii şi lumi istorice“. Dacă totuşi ne-am pune întrebarea: „la ce bun?“, nu am putea numi o destinaţie anume. S-ar putea răspunde destul de sec: „pentru ca acest ciclu al vieţii să continue“. Taylor lasă deoparte acele reprezentări religioase ori filosofice care nu permit consensuri, întrucât se referă la o semnificaţie a vieţii dincolo de această viaţă, eventual la posibilitatea unui „bine universal“ şi a unor idealuri eterne. Lasă deoparte şi unele reprezentări frecvente astăzi, însă utopice, precum cele de justiţie deplină şi fraternitate universală. Sunt destui cei care nu cred în asemenea scopuri, alţii, din contră, le aşteaptă, cu speranţa că această existenţă ar înceta să fie o luptă nesfârşită. Dincoace de asemenea reprezentări există nevoia reală a unui sens, şi tocmai această nevoie – sau voinţă, dorinţă profundă – ar trebui luată în considerare în ceea ce facem. Scopurile rămân de obicei efemere, limitate, unele se pierd cu totul. Nu rezultatul ca atare contează, ci voinţa de a face acel lucru care ne este menit sau care răspunde vocaţiei noastre. În această voinţă ar putea să rezide sensul unei vieţi şi nicidecum în posibile finalităţi ce transcend cursul concret al vieţii. Aşa cum vedem, privirea lui Taylor se vrea „din interior“, imanentă, ca să folosesc un termen tehnic. Este atent mai ales la ceea ce susţine dinăuntru un mod de viaţă. Cu toate acestea, rosteşte dezinvolt unele propoziţii cu alonjă metafizică: „viaţa lumii ni se înfăţişează ca o vastă maşinărie ce-şi asigură alimentarea singură şi merge înainte spre nimic“. Nu înţeleg totuşi de ce ignoră vitalitatea aparte a unor semne ideale, a unor linii de orizont care, tocmai pentru că sunt intangibile, atrag cu destulă putere dincolo de lumea imediată a vieţii. Cât priveşte ideea că nu contează atât scopul cât mai ales voinţa de a face, această idee e discutabilă. Dacă într-adevăr scopul nu ar conta, actul ca atare ar putea oricând să devină abnorm, să-şi nege propriul sens şi, cu aceasta, însuşi sensul unui mod de viaţă.
În faţa mulţimii de răspunsuri deja date întâlneşti şi o altă atitudine. Anume, întrebarea cu privire la sensul acestei vieţi nu cere un răspuns de felul celor obişnuite. Şi nu pentru că răspunsul ar trebui amânat cât mai mult. Nici pentru că acesta nu se poate formula ca atare. Ci întrucât întrebarea, dacă e reluată pe cont propriu, poate valora mai mult decât un răspuns. Mai exact, întrebarea, când îţi aparţine cu adevărat şi e urmată în ceea ce are insolubil, inepuizabil, înseamnă ea însăşi un răspuns.
Probabil acest lucru a dorit Noica să spună în Jurnalul de idei, când afirmă că „sensul vieţii este să-ţi pui problema sensului vieţii“. Adaugă imediat că se pot da multe răspunsuri şi că fiecare riscă să fie o limitare, o îngustime. Cea mai evidentă îngustime ar fi să spui că viaţa nu are nici un sens şi să te opreşti aici. În fond, până şi această situaţie poate avea o ieşire („Ce bucurie că viaţa nu are niciun sens. Pot să-i dau eu unul…“). Aşa este, doar că acest lucru nu se realizează aşa cum se realizează un proiect oarecare în viaţa cotidiană. Iar a-ţi pune problema sensului nu înseamnă neapărat a medita îndelung asupra acestuia. E suficient dacă te gândeşti, fie şi numai o clipă, la felul în care îţi duci viaţa. Sau dacă ai unele nedumeriri în această privinţă, o incertitudine cel puţin, o uşoară teamă („în răcoarea serii“). Eventual dacă te îndoieşti, la un moment dat, că lucrurile sunt la locul lor în ceea ce te priveşte. Ori de câte ori eşti atins de o anume nesiguranţă întrebarea este de faţă şi îţi aparţine. De fapt, nu o simplă întrebare e atunci la lucru. Ci mai curând sentimentul lipsei a ceva necesar şi totuşi greu de numit, insesizabil, asemeni unui loc visat în această lume şi deopotrivă în afara ei.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper