Psihanaliza în România, primii 25 de ani

Un articol de Dorin-Liviu Bîtfoi

Instituţional, psihanaliza română există de un sfert de veac, prin înfiinţarea, în 1990, a Societăţii Române de Psihanaliză.

Istoric, interesul autohton pentru psihanaliză este mai vechi – şi aproape sincron, am îndrăzni să spunem, cu descoperirea şi explorarea aplicată a continentului subteran al inconştientului, într-un ev în care psihanaliza încă mai avea să treacă pragul casei din Berggasse 19 şi să cucerească Europa şi lumea. Receptivitate locală pentru psihanaliză va fi existat de timpuriu, fie şi în doze mici, fie şi în forma ineluctabilelor clişee şi vulgarizări de presă şi de stradă, cel mai adesea comice. Dar şi fondată, sporadic, pe preocupări ştiinţifice, întrucâtva şi clinice (după cum se poate conspecta din excepţionala istorie Freud şi psihanaliza în România a dr. G. Brătescu) – preocupări ale unui Nicolae Vaschide (1911) sau M. Ilian (1913), ale unor interbelici precum Constantin Vlad sau Ion Popescu-Sibiu ş.a., iar mai târziu Ion Vianu. Blocaţi ideologic în anii totalitarismului, românii au lipsit de la festivalul postbelic al psihanalizei, luând o pauză de decenii. Cu toate acestea, chiar şi inhibat, interesul pentru psihanaliză a subzistat şi, după cum s-a putut sau nu s-a putut în epocă, a fost când manifest, când latent, când practicat, chiar, la marginile legalităţii.

Orice aniversare este nu doar un prilej formal şi o dată în calendar, ci şi un moment de bilanţ, analiză şi proiecţii. Ce parcurs a avut psihanaliza în România postdecembristă? Ce statut şi ce răspândire cunoaşte astăzi în cultura şi în societatea română şi în lume? Care (mai) este utilitatea, individuală, dar şi socială, a unui înalt sofisticat demers psihoterapeutic?

Am adresat, în această ramă, câteva întrebări unor proeminenţi psihanalişti români. Câţiva din generaţia pionierilor şi a fondatorilor psihanalizei clinice în România. Alţii din noua generaţie de psihanalişti care a crescut în acest răstimp istoric, unic la noi prin practica neîntreruptă a psihanalizei. Toţi împărtăşind o calitate, pe cea de a se fi exercitat, într-o perioadă sau alta, ca preşedinte al Societăţii Române de Psihanaliză, organizaţia profesională de formare în psihanaliză.
D.-L. Bîtfoi
1. Cum aţi descrie şi cum apreciaţi dezvoltarea psihanalizei româneşti în ultimii 25 de ani?

2. Este psihanaliza o metodă psihoterapeutică eficientă şi de actualitate sau este depăşită şi în criză, potrivit unei opinii destul de răspândite azi?

3. Cum vedeţi psihanaliza contemporană şi la care dintre tendinţele actuale aderaţi?

4. Care credeţi că este viitorul psihanalizei?

5. Există un loc şi un rol pentru psihanaliză în societatea şi cultura română?

 

„Viitorul psihanalizei va fi ştiinţific sau nu va fi deloc“
EUGEN PAPADIMA, PhD, psihanalist, vicepreşedinte al Societăţii Române de Psihanaliză

1. Trecând dincolo de atitudinile festiviste, dincolo de autogratularea aniversară greu de evitat, vreau să menţionez că aceşti 25 de ani marchează doar dezvoltarea psihanalizei după înfiinţarea unei asociaţii profesionale înscrisă la tribunal. După ştampilarea hârtiilor care introduc în legalitate specializarea noastră. În fapt, după cum multă lume a aflat deja, gândirea şi chiar practica clinică psihanalitică din România datează de aproape un secol, cu o îndelungată etapă de dezvoltare în semi-legalitate, în perioada comunistă.
Dacă totuşi vrem să ne referim la ultimii 25 de ani, aş distinge mai multe etape:
– cea „autohtonă“ – între 1990 şi 2001 – nu mult diferită ca dinamică de perioadele anterioare,
– cea a „Grupului de Studiu IPA“, din 2001, cu îndrumare şi control internaţional,
– cea prezentă, autonomă şi din nou „autohtonă“, din 2011, când Societatea Română de Psihanaliză (SRP) a devenit componentă a Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză (IPA). Conform procedurii consacrate de evoluţie, aplicată peste tot în lume noilor organizaţii psihanalitice, SRP are în prezent statutul de societate „provizorie“. Etapa de provizorat se referă la o perioadã în care IPA supraveghează de la distanţă modul nostru de funcţionare autonom, pentru a se asigura că această funcţionare nu devine prea „autohtonă“ şi nu se îndepărtează prea mult de aspectele fundamentale ale gândirii şi practicii psihanalitice internaţionale. În cazul în care, după o perioadă de câţiva ani, IPA constată în grupul nostru o maturizare profesională şi instituţională în acord cu practicile internaţionale, SRP va deveni societate IPA „definitivă“.
Nu sunt foarte sigur dacă, în momentul prezent, am putea spune că noi am trecut cu adevărat, în dezvoltarea noastră, de la perioadele provizorii de tranziţie, de la „copilărie“ şi „adolescenţă“ la maturitate, din punctul de vedere al dezvoltării profesionale şi clinice, cât şi din cel al funcţionării ca instituţie psihanalitică.
Dar probabil că nu noi suntem cei mai în măsură să ne autoapreciem dezvoltarea. Deoarece psihanaliza este în primul rând o metodă clinică de terapie, aş lăsa această evaluare în competenţa publicului din România, a celor care au beneficiat şi vor beneficia de aportul nostru, al foştilor şi actualilor pacienţi.

2. Ca practician al ei pot să vă asigur că psihanaliza clinică contemporană, terapia ca atare, este o metodă foarte eficientă, atât în timp, cât şi în consum de energie şi resurse materiale. Din nefericire, psihanaliza recentă este foarte puţin cunoscută şi înţeleasă de către cei din afara ei, şi nu numai…
Cred că acei care consideră psihanaliza drept „depăşită“ cunosc şi se referă numai la ceea ce a pătruns în mentalul colectiv până la mijlocul anilor 1970, în principal prin succesul, seducţia exercitată de către scrierile lui Freud şi de cele ale discipolilor săi, mai mult sau mai puţin fideli gândirii „maestrului“. Nota filosofico-metafizică a acestor scrieri, specifică secolelor trecute, devine din ce în ce mai puţin acceptată în gândirea secolului 21, fapt care explică, în opinia mea, apariţia impresiei tot mai generale că psihanaliza reprezintă o teorie şi o metodă „depăşite“, aflate în „criză“ de credibilitate.
În realitate, spre sfârşitul anilor 1990 şi în special după anul 2000, în prelungirea unor intuiţii ale câtorva psihanalişti „clasici“ (Fairbairn, Ferenczi, Bowlby, Bion, Searls, Winnicott şi alţii), psihanaliza a început să se „contamineze“ de gândirea cu caracter ştiinţific. Să se fundamenteze pe descoperirile psihologiei experimentale, pe observarea interacţiunilor nonverbale dintre mamă şi noul-născut, pe datele obţinute de neuroimageria cerebrală, pe teoria sistemelor dinamice nelineare cu autodezvoltare, pe teoria haosului şi pe studiile genetice şi epigenetice.
3. Ca urmare a noilor sale tendinţe de evoluţie, psihanaliza contemporană a evoluat atât de mult în relaţie cu cea clasică, încât uneori creează impresia că nu ar mai fi „adevărata“ psihanaliză. Mă refer la orientările clinice cu un caracter mai apropiat de rigorile gândirii ştiinţifice, la curentul „intersubiectivităţii“, la cel „relaţional“, precum şi la cel al „cunoaşterii relaţionale implicite“ (propus de Grupul din Boston). Acestea ar fi orientările contemporane în care simt că mă regăsesc în ultimii 20-25 de ani.

4. Parafrazând pe cineva, aş spune că viitorul psihanalizei va fi ştiinţific sau nu va fi deloc. Din fericire, aşa cum am menţionat anterior, în ultimii ani are loc o apropiere tot mai mare a teoriei şi practicii clinice de metodologia ştiinţifică. În mod firesc şi inevitabil, există încă o puternică inerţie printre unii dintre colegii mei din ţară şi din străinătate, dar, în mare măsură, sunt optimist şi cred că în viitor „noua psihanaliză“ îşi va putea dovedi cu claritate eficienţa sa terapeutică în practica clinică.

5. Aici problema este ceva mai complicată. Psihanaliza, în special prin scrierile lui Sigmund Freud şi ale lui C. G. Jung, cu aptitudini filosofice, cultural-enciclopedice şi literare, cu tentele metafizice inerente ale timpului, a avut o carieră de mare succes printre oamenii de cultură din toată lumea. Nu ştiu dacă şi când cineva dintre psihanaliştii contemporani va mai avea motivaţia şi talentul de a scrie într-un mod atractiv şi pentru oamenii de cultură din afara domeniului, ca şi pentru publicul larg. De asemenea, nu ştiu în ce măsură noua gândire psihanalitică ştiinţifică, inevitabil mai „aridă“, va putea vreodată să egaleze nota de spiritualitate şi forţa de seducţie a scrierilor clasice. Dacă va avea însă loc o includere treptată a culturii şi a gândirii ştiinţifice în domeniul mai larg al Culturii, tendinţă care cred că a apărut deja în mentalul colectiv al anilor recenţi, vom putea fi mai optimişti şi în legătură cu şansa noastră, a psihanaliştilor, de a ne „reabilita“ imaginea în atenţia oamenilor de cultură.

 

„De psihanaliză pot beneficia nu numai persoanele cu tulburări psihice, ci şi persoanele «sănătoase»“
VASILE DEM. ZAMFIRESCU, Psihanalist formator şi supervizor SRP şi Colegiul Psihologilor, profesor universitar de psihanaliză – Facultatea de Psihologie, Universitatea „Titu Maiorescu“

1. În România psihanaliza a avut trei începuturi: primul, excepţional, în perioada interbelică (cu teze de doctorat în medicină pe teme de psihanaliză, cu multe cărţi „despre“ şi, bineînţeles, practicieni ai psihanalizei, care însă nu aveau analiză personală); al doilea în anii ’70 ai secolului al XX-lea, când Ion Vianu şi un grup de psihologi, printre care Eugen Papadima, au arătat interes teoretic şi practic psihanalizei; al treilea început îl plasez în 1990, când a luat fiinţă Societatea Română de Psihanaliză. Acesta al treilea început, despre care vorbesc în continuare, are cele mai mari şanse să asigure o dezvoltare durabilă psihanalizei în România. Motivele sunt următoarele: a) existenţa SRP şi a mai multor asociaţii de psihoterapie psihanalitică (Asociaţia Română de Psihoterapie Psihanalitică – ARPP, Fundaţia Româno-Olandeză pentru Psihoterapie Psihanalitică – FROPP, Fundaţia Generaţia, Asociaţia de Consiliere şi Psihoterapie Psihanalitică din Bucureşti – ACPPB, Asociaţia Română de Psihanaliză de Cuplu şi Familie – ARPCF, Insight – Asociaţia pentru Promovarea Psihanalizei Teoretice şi Clinice) care se bazează pe criteriile internaţionale ale formării profesionale (analiză personală, supervizare, formare teoretică); b) relaţii instituţionale şi individuale cu psihanaliza contemporană (SRP este membră a Asociaţiei Psihanalitice Internaţionale); c) prezenţa constantă a psihanalizei în învăţământul superior timp de 25 de ani); d) existenţa în limba română a literaturii psihanalitice graţie activităţii Editurii Trei şi a Editurii Fundaţiei Generaţia. În momentul de faţă cultura română beneficiază de operele complete ale lui Freud şi Jung, precum şi de traduceri din opera psihanaliştilor contemporani.
Afirm fără ezitare că ultimii 25 de ani au
fost cei mai favorabili pentru psihanaliza din România.

2. Dacă psihanaliza ar fi doar o metodă psihoterapeutică, discuţia despre actualitatea şi eficienţa sa ar merita toată atenţia. În această privinţă, ceea ce ar putea fi un dezavantaj (durata şi investiţia financiară) este compensat de durabilitatea rezultatelor şi mai ales de faptul că psihanaliza produce nu numai vindecare în sensul dispariţiei sau ameliorării simptomelor, ci şi schimbare psihică. Doresc să mă refer la ceea ce nu este adus în discuţie când se valorizează psihanaliza, şi anume contribuţia sa la autocunoaştere, cu incontestabile consecinţe practice în sensul creşterii calităţii vieţii şi al maximizării performanţei profesionale şi existenţiale. Asta înseamnă că de psihanaliză pot beneficia nu numai persoanele cu tulburări psihice, ci şi persoanele „sănătoase“. Oricât de sănătos ar fi cineva din punct de vedere psihiatric, pe parcursul dezvoltării sale există întotdeauna momente mai dificile, blocaje sau chiar evenimente traumatice mai mult sau mai puţin accentuate care îi influenţează viaţa adultă. Fiecare dintre noi are o parte mai întunecată a personalităţii („umbra“ despre care vorbea Jung) a cărei cunoaştere prin psihanaliză eliberează energie psihică şi relansează dezvoltarea dimensiunilor blocate pe parcursul istoriei personale. În aceasta constă principalul atu al psihanalizei, care o face profitabilă pentru oricine doreşte schimbarea în bine în plan psihic.

3. Este evident pentru mine că psihanaliza contemporană poate fi caracterizată drept pluralistă. Alături de psihanaliza clasică inspirată de scrierile lui Freud, dar mult mai puţin de practica sa clinică, numită şi psihanaliza „pulsiunilor“, s-au dezvoltat în ultima sută de ani şi alte direcţii importante: psihologia eului, psihanaliza interpersonală, psihanaliza relaţiilor cu obiectul inspirată de Melanie Klein, psihanaliza sinelui (Heinz Kohut). Principala noutate adusă de orientările nefreudiene, atât în teorie, cât şi în tehnică, este sublinierea importanţei relaţiei umane, pentru structurarea personalităţii şi pentru disfuncţiile ei (la Fairbairn libidoul nu caută plăcerea, ca la Freud, ci relaţionare!), cât şi pentru efectul terapeutic al psihanalizei. În ce mă priveşte, consider că grupul de orientări cunoscut sub denumirea de „psihanaliză relaţională“, la care ader, exprimă cel mai bine spiritul psihanalizei contemporane.

4. Nu am nici o îngrijorare pentru viitorul psihanalizei. Atâta timp cât mintea va fi împărţită în conştient şi inconştient, psihanaliza va fi chemată să contribuie la unificarea minţii omului, la integrarea inconştientului în conştient sau la extinderea conştiinţei, cu rezultate benefice cunoscute din istoria de mai bine de o sută de ani a psihanalizei. La nivel global, psihanaliza continuă să se extindă, în pofida aparenţelor. Chiar dacă în Occident psihanaliza nu mai este la modă, ea cunoaşte o dezvoltare puternică în America de Sud, se răspândeşte în ţările ex-comuniste din Europa, inclusiv în Rusia, pătrunde în China, după ce a făcut primii paşi în India sau Japonia.

5. În cultura română psihanaliza nu este doar posibilă, ci de-a dreptul necesară. Introducerea psihanalizei într-o cultură echivalează cu parcurgerea unei etape a Iluminismului rămasă încă neconsumată. Dacă psihanaliza ar cunoaşte o răspândire suficient de largă în România, ne-am putea aştepta la persoane publice, inclusiv politicieni, care să-şi asume faptele, la modificarea metodelor de educaţie, în sensul înlocuirii constrângerii, a reprimării, caracteristice sistemului comunist, cu prelucrarea tendinţelor naturale ale omului (nu numai sexualitate şi agresivitate, dar şi dorinţa de afirmare/ îmbogăţire), a refulării cu sublimarea. De asemenea, ar fi de aşteptat o creştere a nivelului de maturitate psihică a concetăţenilor noştri, de responsabilitate socială şi politică. Dezvoltarea psihoterapiei, în general, şi a psihanalizei în particular vor avea pe termen mediu şi lung efecte benefice.

„Psihanaliza contemporană nu s-a dezvoltat în opoziţie cu psihanaliza freudiană,
ci în continuarea ei“
VERA ŞANDOR, Membru fondator al Societăţii Române de Psihanaliză, membru al Société Psychanalytique de Paris, preşedintele Fundaţiei Generaţia

1. Anul 1990 a găsit psihanaliza românească în situaţia unei practici psihoterapeutice clandestine a unor psihoterapeuţi care se înscriau într-o filiaţie fragilă, venită dinspre reprezentanţii psihanalizei româneşti de la început de secol XX. O mare parte din aceştia a emigrat din cauza ameninţării fasciste, o altă parte a tăcut şi o mică parte a continuat sa transmită psihanaliza ca ştiinţă şi ca terapie în condiţii de clandestinitate.
Cei – puţini ca număr – care practicau au organizat imediat Societatea Română de Psihanaliză ca asociaţie profesională. S-au petrecut aproape concomitent evenimente decisive pentru psihanaliza românească: intrarea în contact cu diverse asociaţii şi curente psihanalitice europene (lacanieni, adlerieni, jungieni, eriksonieni etc., într-o ţară deschisă brusc şi invadată de ajutoare, marfă, informaţie…), emigrarea unui număr de psihanalişti români în căutarea unor repere profesionale şi/ sau universitare sau/ şi unui destin personal, şi, în sfârşit, contactul cu Asociaţia Internaţională de Psihanaliză.
Cei rămaşi au investit un efort considerabil în promovarea psihanalizei, la universitate, la spitale de psihiatrie, în publicaţii şi în stabilirea unor proceduri de formare conforme cu exigenţele internaţionale. Au fost exigenţe uneori imposibil de asumat de către persoane sau asociaţii care aderau la teorie, dar nu erau pregătite să îşi asume acest efort, fie din cauza unor reduse disponibilităţi personale, fie din cauza rezistenţei la psihanaliză. S-au produs astfel fracturi şi facţiuni în psihanaliza din România ca tehnică terapeutică şi ca repere teoretice. S-au produs şi opţiuni alternative de psihoterapie psihanalitică influenţate de diversele curente care au inundat spaţiul opţiunilor şi care, prin reprezentanţii lor, au creat alte „şcoli“ ce se revendicau ca psihanalitice. Munca lor rămâne însă la fel de utilă pacienţilor, mai ales pentru că se sprijină pe aceeaşi unică teorie a funcţionării psihice descoperite şi construite de psihanaliză sau, mai bine spus, pe principalul ei postulat, acela al existenţei inconştientului.
Societatea Romană de Psihanaliză şi-a continuat drumul spre a fi conformă cu exigenţele internaţionale şi a ajuns astfel, din punct de vedere politic şi instituţional, să devină Societate Provizorie a Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză. Din punct de vedere al formării, SRP se află la a treia generaţie de psihanalişti.
Toate demersurile iniţiate în anii ’90 au avut evoluţia lor, pe care o putem caracteriza ca fiind în general pozitivă. Dezvoltarea psihanalizei nu poate fi accelerată din cauză că integrarea exigenţelor, a teoriei psihanalitice în continuă dezvoltare şi formarea de lungă durată cer un timp mediu de circa 10 ani de formare pentru fiecare psihanalist.

2. Din punctul de vedere al clinicianului dedicat acestei profesiuni nu pot decât să afirm cu deplină onestitate că psihanaliza şi psihoterapia psihanalitică pot ajuta sau vindeca. Aş dori însă să subliniez trei aspecte care cred că generează această întrebare.
Primul aspect ne este cunoscut încă de la apariţia psihanalizei. Este vorba despre rezistenţa la psihanaliză, rezistenţa la introspecţia uneori dureroasă, la schimbare, sau despre forme de clişeu care atacă psihanaliza prin etichete simpliste, dacă nu chiar ignorante (se ocupă de sex, te îmbolnăveşte mai rău, durează prea mult etc.)
Apariţia unor formule terapeutice psihiatrice sau a unor forme de terapie ce promit vindecări rapide nu fac decât să alimenteze aceste forme de rezistenţă.
Un al doilea aspect este unul general care atacă o multitudine de terapii clasice ale secolului XX (vezi medicina alopată, vaccinarea etc.).
Şi, în sfârşit, un ultim aspect ar fi acela al secolului în care totul trebuie să se întâmple rapid, instantaneu şi, dacă se poate, fără implicarea noastră subiectivă, fără costuri, magic, imediat.
Ar fi oare cazul sã ne îngrijorăm că tehnica răspunde cu o promptitudine extraordinară acestor aşteptări magice (fertilizare in vitro, schimbare de sex, operaţii estetice, grefe, clone, etc.)? Încă nu ştim. Probabil că viitorul ne va răspunde la această întrebare. Freud visa la o pilulă universală care să ne vindece de nefericirea cotidiană, de aceea de destin şi de aceea a unor boli psihice grave…

3. Psihanaliza contemporană este rezultatul eforturilor unor psihanalişti terapeuţi şi cercetători ai fenomenului psihic, ai bolii psihice şi ai posibilităţii de acces la energiile de schimbare ale psihicului uman în funcţie de diversele lui structuri sau configuraţii individuale.
Psihanaliza contemporană nu s-a dezvoltat în opoziţie cu psihanaliza freudiană, ci în continuarea ei. Cercetătorii – de la Freud încoace – au pornit de la o teorie de bază care este mereu validă şi s-au concentrat pe adaptarea tehnicii la psihopatologii în schimbare. „Disidenţii“ freudieni au rămas oarecum îngheţaţi în subiectul disidenţei lor.
Cercetarea vie s-a axat pe psihogeneza, pe tehnica şi pe psihopatologia în schimbare. Cercetarea clinică, tehnică şi teoretică în psihanaliză a contribuit la lărgirea ariei ei de intervenţie terapeutică: psihoza, psihosomatica, transgeneraţionalul, trauma colectivă şi transmiterea ei intra şi intergeneraţională, mişcările sociale şi politice, istoria, prevenţia tulburărilor psihice la copii, parentalitatea etc.
Cred că orice mişcare politică sau ideologizantă este fie inutilă, fie nocivă pentru practica noastră. Ader, aşadar, la o sinteză a descoperirilor contemporane în măsura în care acestea contribuie la posibilitatea noastră de a vindeca şi extinde aria tulburărilor psihice la ameliorarea cărora putem contribui.

4. Cred că psihanaliza va continua să contribuie major la sănătatea noastră psihică dacă se va concentra pe cercetarea care ţine cont de realitatea clinică, de realitatea schimbărilor şi de aceea a procesului terapeutic.

5. Nu am nici o îndoială în această privinţă. Poate chiar un loc privilegiat, având în vedere că gândirea filosofică, marea literatură, arta, cultura în general au fost mereu un loc de origine şi de inspiraţie pentru a gândi natura umană. Psihanaliza este şi ar trebui sa rămână o parte a reflecţiei dedicate naturii umane.

 

„Psihanaliza ca metodă terapeutică este «bine-sănătoasă» şi trăieşte în foarte multe locuri din lume“
ALFRED DUMITRESCU, Psiholog clinician, psihanalist

1. Foarte pe scurt, aş spune că în România psihanaliza a început prin a fi extrem de firavă, dar că a profitat din plin de schimbarea politică şi socială din 1989 şi este, acum, pe cale de a-şi parcurge adolescenţa şi de a-şi cãuta un drum propriu spre maturizare.

2. Parafrazând titlul unei comedii muzicale din 1968, Jacques Brel is alive and well and living in Paris, aş spune că psihanaliza ca metodă terapeutică este „bine-sănătoasă“ şi că trăieşte în foarte multe locuri din lume. Afirmaţiile referitoare la „criza psihanalizei“ se referă, cred eu, la criza psihanalizei ca modă – şi în acest sens sunt într-o mare măsură valide. Psihanaliza nu mai este, într-adevăr, „la modă“, nici ca metodă psihoterapeutică şi nici ca set de clişee ale snobismului (pseudo)intelectual contemporan.
Din punctul meu de vedere asta înseamnă că psihanaliza s-a maturizat, şi-a învăţat limitele – şi tocmai de aceea reuşeşte şi să le împingă mereu mai departe – şi şi-a depăşit nevoia sau dorinţa de a se exhiba şi de a seduce. Au trecut vremurile când orice se putea „explica psihanalitic“ în conversaţii de salon, de cafenea sau pe canalele de televiziune? Bine că a trecut! Nu a fost neapărat rău faptul că a existat o asemenea epocă, ea a făcut ca multe concepte psihanalitice să intre în limbajul comun şi, mai ales, a familiarizat publicul larg cu ideea de psihanaliză. În mod însă doar aparent paradoxal, această familiaritate cu psihanaliza nu doar că nu a redus ceea ce Freud numea „rezistenţă la psihanaliză“, ci chiar a alimentat-o într-un anumit fel; adică exact în acel fel în care ceea ce ne este mai familiar ne este, în fapt, şi cel mai puţin cunoscut.
Ceea ce e de domeniul modei este prin definiţie extrem de perisabil, publicul are mereu nevoie de noutăţi şi de aceea primeşte cu aviditate orice „sună a nou“, chiar dacă este vorba de idei vechi de când lumea, dar bine re-ambalate şi re-branduite (a se vedea „inteligenţă emoţională“ sau, mai nou „mindfulness“).
Eu nu văd o corelaţie neapărat pozitivă între eficienţă şi actualitate, dar, dincolo de asta, cred că psihanaliza a făcut paşi uriaşi în ultimele decenii, atât din perspectiva tehnicii propriu-zise, cât şi din perspectiva teoriilor subiacente.

3. Orice discuţie despre psihanaliza contemporană are nevoie de un spaţiu mult mai extins decât cel alocat acestui interviu şi cred că riscă să devină şi mult prea tehnică pentru un public care nu este de specialitate. Voi spune doar că peisajul este foarte bogat şi variat şi că răspândirea psihanalizei în arii geografice noi precum Asia va genera cu siguranţă dezvoltări noi care-l vor îmbogăţi şi mai mult.
Cu referire la partea a două a întrebării, aş spune că fiecare psihanalist îşi construieşte, la intersecţia propriei practici clinice cu instrumentele teoretice pe care le-a dobândit în formarea sa, o mini-teorie proprie, mai mult sau mai puţim explicită şi care este de dorit să fie permanent amendabilă în urma acumulării de experienţă şi de informaţie teoretică. A spune „eu sunt de cutare obedienţă“ este fie un privilegiu al începătorului, fie o marcă a dificultăţii de a „pleca din casa părintească“. Desigur că nu plecăm din „formare“ cu mâinile şi mintea goale, dar ceea ce putem folosi cu adevărat în practica noastră este ce reuşim să construim peste această fundaţie alcătuită mai degrabă din reziduuri transferenţiale (adică din iubiri şi uri) decât din opinii şi convingeri proprii.
În ceea ce mă priveşte pot spune doar că acum lucrez şi gândesc psihanaliză într-un mod foarte diferit de cel în care lucram şi gândeam în urmă cu zece ani şi că sper că peste un deceniu să pot spune acelaşi lucru.
4. Psihanaliza ca teorie a psihismului şi ca metodă psihoterapeutică nu are încă, după ştiinţa mea, concurenţă. Asta nu înseamnă nici pe departe că psihanaliza ştie tot şi le vindecă pe toate, ci doar că nu există încă nici o teorie explicativă care să se contrapună celei psihanalitice şi nici o metodă psihoterapeutică cu un spectru atât de larg de aplicare. Deci, cel puţin pentru viitorul previzibil, psihanaliza va rămâne o teorie şi o metodă de referinţă chiar şi pentru adversarii săi.
Ce va aduce viitorul mai îndepărtat însă…

5. Psihanaliza are deja de multă vreme un loc şi un rol în societăţile şi culturile occidentale, aşa că nu văd de ce situaţia României ar fi diferită, desigur, în măsura în care societatea şi cultura noastră doresc şi sunt capabile să se înscrie în acest spaţiu. Nu cred că psihanaliza este în primul rând definită etnic, iar sintagme precum „psihanaliza anglo-saxonă“ sau „psihanaliza franceză“ trebuie înţelese ca desemnând dezvoltări teoretice şi tehnice ale căror particularităţi au la bază contribuţiile unor creatori de şcoală care s-au definit prin originalitatea gândirii şi a practicii lor şi nu prin apartenenţa lor etnică sau culturală.

„Psihanaliza a fost permanent în criză, chiar şi atunci când era la modă“
BRÎNDUŞA ORÃŞANU, Psihanalist, conf. dr. univ. la Universitatea „Titu Maiorescu“

1. Numărul de analişti în formare (candidaţi) a crescut într-un ritm alert faţă de ţările cu tradiţie din Europa, iar acest lucru e un semn de dezvoltare. Cel mai mult a crescut activitatea ştiinţifică. Şcoala de Vară de Psihanaliză a ajuns deja la a noua ediţie. În 2008 a apărut Revista Română de Psihanaliză, bianuală din 2011 şi vizibilă internaţional. Tot în 2008 am avut prima conferinţă internaţională de prestigiu, care a dat tonul pentru conferinţele anuale ale Societăţii Române de Psihanaliză. Anul 2010 a însemnat înfiinţarea la Bucureşti a Seminarului de studiu al Congresului Psihanaliştilor de Limba Franceză (CPLF) care, împreună cu revista, au argumentat acceptarea Societăţii Române de Psihanaliză ca membru al CPLF.

2. Dacă reperul eficienţei ar fi durata de timp, psihanaliza ar apărea într-un plan îndepărtat, dincolo de oricare altă metodă de abordare a suferinţei, fie ea medicală ori psihologică. La fel apar lucrurile cu termenul de „vindecare“ ce trimite mai ales la tratarea simptomelor. Într-o cură analitică un simptom poate să dispară de la prima şedinţă, dar să nu presupună şi dispariţia mecanismelor patologice, sau simptomul poate să dispară după câţiva ani şi să corespundă unei modificări benefice profunde în funcţionarea psihică. Atunci preferăm să folosim termeni ca „schimbare“ sau „dezvoltare“, mai generale şi mai complexe. Noi contăm pe o combinaţie, între, pe de o parte, a regăsi nişte resurse anterioare care au fost „ascunse“ prin mecanisme defensive patologice – şi aici ar fi latura oarecum medicală, de vindecare prin recuperarea unui potenţial aflat în aşteptare, şi, pe de altă parte, a permite maturizarea acestor resurse în ritmul şi forma unice pentru fiecare analiză. Cu privire la actualitatea sau criza psihanalizei… există mărturii scrise care arată că ea nu a fost niciodată de actualitate, că a fost în criză permanent, chiar atunci când era la modă. A fost mereu contestată, a fost obiectul celor mai fanteziste proiecţii, a beneficiat mereu de o atenţie pe care eu aş numi-o „neliniştită“. S-a spus despre imaginea psihanalizei că poartă cu sine ceea ce simţim faţă de propriul nostru Inconştient: fascinaţie şi angoasă. Această nelinişte e ireductibilă.

3. Metoda psihanalitică a rămas aceeaşi de peste o sută de ani. „Stilul“ unui psihanalist (îl prefer termenului de „tehnică“) ţine de felul lui de a fi, la care se adaugă elemente de competenţă cum sunt capacitatea de conţinere sau libertatea de gândire analitică. Metoda şi stilul nu au tendinţe. Teoriile, în schimb, pot fi numite tendinţe. Deşi am o filiaţie franceză în formare, am ales cu timpul calea pluralismului teoretic. Cred că varietatea referinţelor teoretice asigură un orizont intelectual care contribuie la conţinerea unor elemente din analiză, ce pot lua forme de expresie neobişnuite. Psihanaliştii citesc, pentru antrenamentul lor mental, teorie şi clinică. Clinica aduce ideilor un fel de tridimensionalitate, ca şi cum ar veni cu un „corp“, şi invers, clinica fără teorie se aplatizează. Deci „tendinţa“ mea… a rămas pur şi simplu aceeaşi: metoda psihanalitică.

4. Dacă putem considera previziunea, cel puţin parţial, ca ţinând de proiecţia unei dorinţe, atunci „prevăd, deci doresc“ o stabilizare a imaginii psihanalizei. Imaginea realistă ar fi cea a unei profesii terapeutice de înaltă competenţă şi specializare, care este în măsură să ofere explicaţii consistente despre funcţionarea minţii umane, ca şi noţiuni utile inclusiv în domenii apropiate, medicale sau psihologice, aşa cum s-au dovedit până acum conceptele de „mecanism de apărare“, „transfer“ sau „contratransfer“.

5. Bineînţeles. Cu privire la psihanaliza aplicată s-a spus că personajele din literatură sau film nu sunt pacienţi. Sigur că nu sunt, dar acest lucru nu împiedică să le putem vedea ca psihanalişti, pentru a ilustra clinica sau pentru a găsi în ele „teorii“ despre funcţionarea psihică, a cărei complexitate este atât de mare, încât nu cred că va fi vreodată epuizată. Psihanaliza arată culturii că, dincolo de izomorfismul dintre oameni care permite comunicarea, un individ este realmente unic. E singular şi poate de aceea şi singurătatea lui este ireductibilă. Dacă arta are o esenţă terapeutică, invers, psihanaliza este un fel de artă cu metodă ştiinţifică. Dar nu orice artă are metodă? Până la urmă, raportul dintre artă şi ştiinţă apare, în proporţii diferite, în toate, doar că psihanaliza le conţine într-un raport egal şi conflictual, de echilibru dinamic. A-ţi acorda, ca analizand, luxul de vorbi despre tine cuiva care chiar te ascultă îţi poate creşte calitatea vieţii nu numai prin efectul de schimbare psihică, ci şi printr-un proces pe care eu l-am numit „crearea de timp subiectiv“. Un scriitor intră, cred, într-un proces similar atunci când creează, apoi acest spaţiu-timp obţinute rămân concretizate in opera lui şi pot fi transmise. În cazul psihanalizei, creaţia provine din lucrul ambilor protagonişti, analist şi analizand, însă cel care o internalizează, care „o ia în buzunar“ atunci când pleacă, este analizandul. Creaţia îi rămâne accesibilă mai ales după ce o uită, aşa cum se spune şi despre cultură. Aşa se întâmplă, de asemenea, cu experienţele de viaţă semnificative pe care le asimilăm. Psihanaliza este ca o experienţă de viaţă simbolică sau virtuală, asistată. Winnicott defineşte cultura drept experienţa umanităţii. Cred că există ceva comun între transmiterea culturală şi transmiterea psihanalitică, iar acel ceva corespunde unui obiect estetic. S-a scris despre interpretare, ca şi despre scrierea analitică ca despre obiecte estetice. Mai puţin s-a scris despre discursul pacientului ca obiect estetic. Eu aş sublinia mai mult această perspectivă fiindcă, fără să ştie, analizandul, asociind liber şi elaborând, creează ceva echivalent în profunzime cu literatura, cu poezia, cu ceea ce avem mai important ca legătură invizibilă între spiritul nostru şi corpul nostru.

 

„Psihanaliza se referă la sinele autentic al indivizilor unei societăţi“
CORNELIU IRIMIA, Psiholog, psihanalist, formator şi supervizor în cadrul Societăţii Române de Psihanaliză

1. Dezvoltarea psihanalizei româneşti este un proces de creştere a rădăcinilor şi a ramurilor sale. Ea este legată de dezvoltarea personală a psihanaliştilor români, de publicarea cărţilor de psihanaliză, de deschiderea faţă de psihanaliza din ţările cu tradiţie în acest domeniu, de schimburile ştiinţifice constante între psihanalişti, precum şi între profesionişti şi publicul larg.
Psihanaliza românească de după 1989 a răspuns unei nevoi îndelung reprimate de către regimul comunist de a lua contact cu teorii şi practici legate de individualitate, de identitate, de căutarea unui sens interior, de regăsirea de sine.
Extinderea psihanalizei a mers în paralel cu creşterea numărului de psihologi şi de psihiatri care au dorit să se formeze şi să devină psihanalişti, precum şi cu creşterea constantă a numărului persoanelor care au cerut o psihanaliză personală, percepută ca un drum valoros spre propriul interior, un demers care aduce o explicaţie terapeutică pentru propriile gânduri, sentimente, discursuri şi acţiuni (in)conştiente.
Grupul actual de psihanalişti, membri ai Societăţii Române de Psihanaliză, s-a format pornind de la un nucleu iniţial format din Eugen Papadima, Vera Şandor, Vasile Zamfirescu, Alfred Dumitrescu. Aceştia au practicat psihanaliza încă pe vremea regimului comunist şi au fost, după 1989, formatorii şi motorul unui grup care a crescut constant şi care a aderat la Asociaţia Internaţională de Psihanaliză începând cu anul 2000. Aceasta a însemnat integrarea într-o comunitate profesională internaţională, o comunitate interesată de cunoaşterea profundă a proceselor din acel întreg reprezentat de personalitate, self, ego, inconştient şi corp.

2. Metoda psihanalitică aduce în contact eul conştient, raţional al persoanei cu părţile sale profunde, neconştiente. Revoluţia freudiană a fost o revoluţie de talia celei a lui Copernic, ea i-a arătat omului că dacă a trebuit să sufere – în Evul Mediu – rana narcisică de a constata, ca locuitor al Pământului, că nu se afla în centrul Universului, el trebuie să accepte, acum, o altă rană narcisică: ego-ul său nu se poate impune ca stăpân în propria sa casă, ego-ul este controlat de forţe pe care el însuşi nu le cunoaşte şi nu le stăpâneşte.
Criza psihanalizei există, dar ea reprezintă criza unei mişcări revoluţionare care prin definiţie se află în acţiune, pe cale să cerceteze, să exploreze, pe cale să descopere, pe cale să găsească moduri de a se transmite celorlalţi oameni.
Criza în psihanaliză vine de la necesitatea adaptării tehnicii sale la realitatea unor noi moduri de funcţionare psihică a analizanţilor: tulburări ale identităţii, ale narcisismului, nevoia de a funcţiona pe calea cea mai scurtă de obţinere a satisfacţiei, de a se afla întotdeauna la un click distanţă de îndeplinirea dorinţelor proprii, necunoscutele traiului într-un mediu virtual excesiv.
Psihanaliza răspunde nevoii fiecăruia de a se înţelege pe sine, de a-şi cunoaşte motivaţiile autentice, de a ameliora capacitatea de creare a relaţiilor intime cu sine însuşi şi cu ceilalţi, de a-şi crea libertatea interioară, de a-şi găsi sinele autentic într-o lume tulburată şi tulburătoare. Explorarea spaţiului intern are nevoie, în mod obiectiv, de timp, de o creştere naturală, adaptată ritmului fiecărui analizand. Măsurarea eficienţei ei trebuie să ţină seama de aceste realităţi.

3. Psihanaliza contemporană este produsul a peste 120 de ani de istorie şi de evoluţie. Ea cultivă căutarea adevărului despre sine şi evită superficialitatea, înstrăinarea de sine, reacţiile pur viscerale.
Tendinţele actuale ale psihanalizei care mi se par cele mai convingătoare sunt reprezentate de accentul pus pe relaţia prezentă analizand-psihanalist, relaţia din cabinetul de terapie, pe analiza acestei relaţii. Acesta este motorul terapeutic, cel care aduce noul, schimbarea, ieşirea din necunoaşterea de sine, precum şi capacitatea de observare a relaţiei care tocmai se petrece intre cei doi. Se creează în acest fel un eu observator care creează o bună distanţă şi duce la o atenuare a angoasei, vinovăţiei, ruşinii, durerii psihice, auto-agresiunii, auto-devalorizării, ascunderii de sine.
Construcţia care apare în cabinetul psihanalistului este ridicată de cei doi protagonişti, ea este unică, nu poate fi repetată în altă parte. Analizandul, chiar dacă va relata aceleaşi lucruri unei alte persoane, o va face cu alte cuvinte şi cu alte intenţii. Se creează un terţ rezultat din punerea împreună a sentimentelor şi a gândurilor celor doi, subiectul îşi descoperă o parte a fiinţei sale pe care nici el nu ştia că o avea.
Psihanaliza relaţională ne arată că experienţa de sine presupune, întotdeauna, şi o narare a propriei istorii: fără amintiri, fără istorie personală nu există un self. În istoria personală este centrală relatarea relaţiilor semnificative, a succeselor şi a eşecurilor persoanei. Teoriile self-ului – cele care încearcă să clarifice ce înseamnă pentru o persoană să fie sau să aibă un self – consideră ca fiind centrală noţiunea de naraţiune. Noi suntem povestea noastră, expunerea noastră referitoare la ceea ce ni s-a întâmplat. Pentru a avea un sine este nevoie de un protagonist, de cineva care face lucruri şi de asemenea căruia i se fac lucruri. Trecutul cere să fie reorganizat într-o naraţiune, sau, eventual, în mai multe naraţiuni alternative. Dacă nu există o poveste despre noi înşine, nu există un self. Psihanaliza relaţională susţine că povestea vieţii poate fi spusă în diferite scopuri, pentru a trezi anumite sentimente: admiraţie, înţelegere, milă, sau pentru a îndemna interlocutorul către o anumită acţiune: către oferirea de ajutor, către opoziţie, colaborare sau supunere.

4. Viitorul psihanalizei ar trebui să fie legat de o eră a toleranţei faţă de ceilalţi şi faţă de sine. Psihanaliza ar trebui să contribuie la întâlnirea dintre persoane care au un sine psihologic, intelectual, spiritual, corporal, iar acestea să ajungă să nu se invidieze, suspecteze, batjocorească sau chiar să nu se războiască pentru a câştiga diferite avantaje.

5. Un mare psihanalist, Donald Winnicott, remarca faptul că majoritatea oamenilor trăieşte într-o stare de disperare cronică şi mută. La un anumit, nivel societatea – prin mass-media – nu vrea sau nu poate să comunice astfel de lucruri despre membrii săi, ci transmite o imagine despre om falsificată, incompletă, festivistă. Psihanaliza se referă la sinele autentic al indivizilor unei societăţi, subliniind adevărul despre membrii săi, utilizând un discurs fără fard, uneori poate cu un ton prea pământesc, dar subliniind fundamentul a ceea ce suntem, importanţa de a ne simţi reali, conectaţi la simţul propriei vitalităţi, precum şi la semeni.

 

„Mult mai mulţi oameni decât în trecut apelează azi la o psihanaliză, chiar în societatea românească“
GIANINA MICU, Doctor în medicină, psihanalist, membru titular al Societăţii Române de Psihanaliză

1. Răspunsul îl voi da din perspectivă personală, ca psihanalist aflat în contact nemijlocit cu psihanaliza românească de 15 din cei 25 de ani în discuţie, şi în contact intermediat de cartea de psihanaliză – de vreo 30 de ani. Subiectivă fiind, aşadar, şi tributară unei experienţe mărginite, consider ca apreciabilă, chiar foarte apreciabilă dezvoltarea psihanalizei româneşti în anii de după regimul comunist. Din perspectiva unei comunităţi în care gândirea, practica şi formarea psihanalitică erau de neconceput într-o formă oficială şi instituţionalizată, paşii parcurşi sunt excepţionali! Prin entuziasmul şi tenacitatea pionierilor psihanalizei româneşti a fost fondată Societatea Română de Psihanaliză (SRP), cu o funcţionare profesională consistentă, la standardele internaţionale ale Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză (IPA). Sunt foarte multe de spus aici: faptul că a existat o baza de pornire suficient de consistentă ca profesionalism şi reprezentare (condiţie absentă în mai toate ţările postcomuniste, cu foarte puţine excepţii, precum Ungaria) a permis nucleului iniţiator de psihanalişti români să poată asigura educarea unei noi generaţii de aspiranţi doritori de a se iniţia şi de a se pregăti în ţară. Aş spune aici că în ţările vecine aspiranţii la profesia de psihanalist au avut de urmat un parcurs mult mai dificil şi mai complicat decât noi: neavând analişti formatori, colegii din Serbia, Bulgaria, Letonia, Estonia, Rusia, Polonia ş.a. au făcut o navetă de ani de zile, lunar, în ţările cu analişti formatori (Anglia, Franţa, Olanda). Chiar şi numai pentru atât recunoştinţa noastră, a celor care i-am avut formatori pe primii patru iniţiatori români ai Grupului de Studiu IPA (Vera Şandor, Eugen Papadima, Brînduşa Orăşanu, Vasile Dem. Zamfirescu) îşi are un contur şi un conţinut foarte consistente! De la cei iniţial patru psihanalişti recunoscuţi de IPA, SRP numără în acest moment 34 de membri psihanalişti. Iar asta în condiţiile în care parcursul de formare în psihanaliză durează între 8 şi 10 ani! Alţi 35 de studenţi în psihanaliză sunt angajaţi în diferite etape ale procesului de instruire.

2. Vorbim de multe ori despre psihanaliză cu o referinţă parţial neactualizată, având punctul de plecare îngheţat în analiza clasică, freudiană. Psihanaliza nu prea văd cum ar putea fi în criză şi depăşită atâta timp cât gândirea psihanalitică a continuat să evolueze permanent, nuanţată, adaptată, redescoperită şi mai complexă cu trecerea timpului, practicată şi aprofundată de atât de mulţi psihanalişti, unii absolut excepţionali! Când vorbim despre psihanaliză, discuţia ar trebui să fie una documentată. Mai pertinent chiar, fundamentată practic.
Gândirea şi formarea mea de bază este medicală şi, prin prisma ei, mărturisesc că psihanaliza m-a convins în mod repetat în clinică, prin adresarea cauzalităţii unui proces şi a unei funcţionări.

3. Există, la ora actuală, mai multe curente teoretice, aparţinând principalelor şcoli de gândire psihanalitică, centrate pe relaţia de obiect, pe psihologia self-ului şi narcisism, pe psihologia eului, pe relaţia de maternaj sau pe teoria gândirii. Psihanaliza a fundamentat mereu, teoretic, experienţa clinică şi a dezvoltat o anume direcţie de gândire. Freud însuşi şi-a reformulat permanent teoria, adaptând-o trăirilor şi înţelegerilor derivate din interacţiunea efectivă cu pacientul şi din procesul psihanalitic amorsat în relaţia terapeutică. E intrinsecă psihanalizei o procesualitate dinamică şi receptivitatea către a percepe şi a valida diversitatea de forme în care se manifestă psihicul, gândirea, relaţiile, sesizând, în consecinţă, particularitatea individuală.
Personal, aş spune că mă impresionează multe dintre exemplele clinice citite în literatura de specialitate de orientare intersubiectivă. Cred că ar fi prea mult, însă, să spun că mă simt aderând la această abordare clinică. Mai degrabă aş spune că, la acest moment al practicii mele, caut să găsesc modalitatea de a fi în acordaj relaţional cu pacientul. Iar asta, din punct de vedere tehnic, presupune adeseori modalităţi particulare, adaptate, de aderare la o tendinţã teoretică sau la alta.

4. Mult mai mulţi oameni decât în trecut apelează azi la o psihoterapie, la o psihanaliză, chiar în societatea românească. În România de astăzi sunt mulţi psihoterapeuţi, ceea ce nu găsesc că e o inflaţie, ci o premisă. Cred că introducerea unui consult periodic sau a unui număr de şedinţe de psihoterapie/ an/ persoană ar fi la fel de igienică şi de profilactică precum setul de analize de bază în medicina alopată. Cred că introducerea unui curs de pregătire şi ore de psihoterapie individuală pentru viitorii medici ar fi necesară ca parte din formarea lor în lucrul cu oamenii. La fel pentru profesori şi pedagogi, la fel pentru mame, pentru părinţi… cred că toate acestea, într-o societate care îşi caută o viaţă bună, îşi au tot rostul. Aşa cum în sistemul finlandez statul asigură un venit de bazã de 1.300 de euro tuturor cetăţenilor săi, că lucrează sau nu, având, prin aceasta, perspectiva câştigului major la nivel social, în timp, prin preîntâmpinarea unor posibile probleme grave (şomaj, acte antisociale, infracţionalitate, boli etc). Cel puţin tot în acelaşi sens, de perspectivă, văd aportul pozitiv al asigurării serviciilor de sănătate mintală la nivel social. Pentru asemenea întreprinderi este nevoie de profesionişti pregătiţi şi de o bază de educaţie generală. Lucrurile se mişcă pozitiv, în acest sens.
5. Întrebarea dumneavoastră găseşte Societatea Română de Psihanaliză în pragul primului său mare proiect de impact civic, România pe divan. Aşadar, fără a intra în amănunte acum despre acest proiect, iată, cred că a venit şi timpul putinţei noastre, ca societate profesională, de a iniţia şi de a susţine o ieşire către comunitate. Nu cred că acest lucru va însemna, pe loc, o revoluţie masivă de mentalitate, o informare care să atingă o masă critică de oameni, aşa încât să conducă vizibil la o metamorfoză venită din înţelegere şi vindecare la nivel naţional. Cred însă că orice mişcare produce reverberaţii şi că, dacă e susţinută, reverberaţiile nu se vor pierde. Intenţia celor care am pornit acest proiect este ca el să aibă o continuare în timp, aşa încât, presupunând că acest lucru se va şi întâmpla, cutez să cred, în acest moment, că psihanaliştii s-au pornit să se arate, în sensul iniţierii şi propunerii de decodare şi instrumentare a tenebrelor ce ne animă fiecăruia, cauzal, viaţa sufletească.

„Psihanaliza este într-o importantă mişcare de adaptare şi evoluţie“
RITA TEODORU, Preşedintele Societăţii Române de Psihanaliză

1. Înfiinţarea Societăţii Psihanalitice Române acum 25 de ani poate fi echivalată cu actul de naştere a psihanalizei în România. Tot ce a fost înaintea acestui moment a contribuit şi a determinat dezvoltarea ulterioară, cu particularităţile ei. Una dintre aceste particularităţi o reprezintă forţa extraordinară, determinarea acelui grup mic de persoane de a asigura în cele mai bune condiţii, interne şi internaţionale, recunoaşterea psihanalizei româneşti. Efortul lui a fost susţinut şi este în continuare de un număr din ce în ce mai mare de membri şi candidaţi ai actualei Societăţi Române de Psihanaliză. Sigur, comparativ cu alte şcoli de psihoterapie, numărul psihanaliştilor este foarte mic, dar asta se datorează unui parcurs lung şi anevoios în formare, care solicită o înaltă motivaţie şi suficientă toleranţă la frustrare. O altă particularitate este o mult mai bună apreciere externă decât internă. Aprecierea externă se datorează seriozităţii pe care psihanaliştii români au avut-o în formarea lor şi în respectarea tuturor criteriilor de afiliere la Asociaţia Internaţională de Psihanaliză. Faptul că recunoaşterea internă nu este la fel de mare se datorează şi unei insuficiente implicări a psihanaliştilor în viaţa societăţii, dar poate şi nesiguranţei inerente unei societăţi tinere. Abia acum apreciez că suntem suficient de maturi, instituţional, să avem un real impact în viaţa socială, ceea ce am şi început, prin recentele noastre proiecte.

2. Termenii folosiţi ar putea induce în eroare. O să împart răspunsul în două. Psihanaliza este în criză, aşa cum se vedea încă de acum 40 de ani, însă asta nu înseamnă că este depăşită sau că nu este eficientă. Este un om bolnav şi irecuperabil doar dacă are o criză? Dimpotrivă, criza înseamnă o şansă, şi în plan individual, şi în plan social. Da, aşa cum este normal, ştiinţele evoluează rapid şi pe alocuri masiv, iar integrarea noilor informaţii poate provoca o mişcare haotică pentru o perioadă de timp. Dar efortul acesta de integrare nu înseamnă că psihanaliza nu funcţionează sau că este depăşită.
O discuţie interesantă şi, cred, foarte amplă este dacă psihanaliza este o metodă psihoterapeutică, aşa cum sunt în general considerate alte metode de psihoterapie. Un răspuns scurt sau simplificator mi se pare riscant. Mai mult ca să deschid o discuţie am să spun că aspectul terapeutic este mai degrabă regăsit în psihoterapia psihanalitică (aşa cum arată şi numele), iar psihanaliza (sau analiza personală) este o metodă de cunoaştere, explorativă, care, cred eu, este necesară oricărui terapeut, indiferent de orientarea sa. Şi asta pentru că particularitatea psihanalizei este aceea a profunzimii investigării personale.

3. Psihanaliza este în mişcare, într-o importantă mişcare de adaptare şi evoluţie: adaptare la politicile instituţionale, economice şi sociale, evoluţie în privinţa modalităţii de concepere a dinamicii psihice, deschidere către cercetările din neuroştiinţe şi ştiinţe de graniţă.
Cred că este în spiritul cunoaşterii să privim cu un oarecare scepticism aderarea la o tendinţă sau alta, actuală sau nu. Ca şi clinician nu-mi permit să privilegiez o tendinţă, ştiind că ceea ce aş observa este în strânsă legătură cu ceea ce cred. Aşadar încercarea mea este să fiu atentă la diferitele tendinţe, să le găsesc un loc interior şi să le folosesc, armonizându-le, pentru a avea o perspectivă cât mai largă de cunoaştere şi înţelegere.
Cred că toate şcolile de psihanaliză au ceva valoros de oferit. Să mă canalizez doar pe una dintre aceste direcţii m-ar săraci şi nu mi s-ar potrivi. Dar înţeleg sensul întrebării. Istoria psihanalizei este presărată cu momente de dispută sau intolerante, plecate, aparent sau nu, de la diferende teoretice. Multe dintre ele au fost fertile, dar nu mereu. Fiecare societate de psihanaliză poate fi în situaţia de a se confrunta cu astfel de situaţii, ceea ce face diferenţa este înţelegerea faptului că oamenii şi nu teoriile pot fi în conflict sau în armonie.

4. Am mai fost întrebată cu mulţi ani în urmă şi am fost foarte încrezătoare. La fel sunt şi acum. Psihanaliza nu se poate sustrage mişcărilor naturale şi evoluţiei sociale despre care vorbeam mai sus. Desigur, există şi posibilitatea ca ea să nu se poatã adapta acestora, ceea ce ar fi ironic, nu? Oricum ar fi, preocuparea pentru înţelegerea realităţii interne şi externe îi oferă psihanalizei un loc privilegiat, căci este provocatoare şi necesară oricui doreşte să fie în contact cu el însuşi şi cu fenomenele vieţii.
Mai e un aspect. Spuneam şi atunci şi o susţin şi acum: viitorul psihanalizei depinde de cei care se vor ocupa de ea, de cei care vor fi interesaţi de ea… şi de cei care o vor contesta. Cu cât mai puternici vor fi, cu atât viitorul psihanalizei este mai sigur.

5. Psihanaliza este parte a culturii universale, fie că ne place sau nu, cu tot ce a adus în ultima sută de ani, şi nu poate fi ignorată. În ce măsură societatea şi cultura românească pot să ofere psihanalizei un rol şi un loc, asta e o întrebare prea amplă şi necesită o discuţie pe măsură. Căci eu cred că aici nu vorbim despre concepte, ci despre realităţi susţinute de oameni. Şi acest subiect este unul care mă interesează în mod deosebit în ultima vreme şi o să-mi iau răgazul necesar pentru a putea da un răspuns potrivit.

Dosar coordonat de Dorin-Liviu Bîtfoi

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper