Poezia simbolistă, în ediţie bilingvă

Un articol de ION BRAD

Aurel Rău, Prin pădurile de simboluri. Poeţi simbolişti francezi, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

Poet de seamă al generaţie noastre (Al. Andriţoiu, Ion Horea, Vasile Nicolescu, Aurel Gurghianu) Aurel Rău şi-a exersat virtuţile creatoare, vasta lui cultură, cu deosebit succes în eseistică şi mai ales în traduceri. Lui îi datorăm cărţi importante din acest domeniu al poeziei, precum: Antonio Machado (1964); Gheorghios Seferis (1965; 2000); Constantin Kavafis (1971; 2006); Alexandr Blok (1972); Poeţi francezi. Antologie (1987); MatsuoBashô (1998); Victor Hugo (2003); Saint-John Perse (Opere complete, 2007).
A îndeplinit o astfel de misiune importantă şi dificilă, în cei peste 40 de ani în care a condus prestigioasa revistă Steaua, gazdă bună pentru poezie şi traduceri.
De data aceasta a dat la iveală, într-o ediţie bilingvă, la prestigioasa editură tânără Tracus Arte, cei 64 de poeţi simbolişti francezi, începând, în ordine cronologică (data naşterii), cu Charles Baudelaire (1821-1867) şi sfârşind cu Léon Deubel (1879-1913).
Despre sensul acestei munci extraordinare ne vorbeşte Aurel Rău într-o Confidenţă amplă, esenţială. Reproduc doar începutul:
„Îi este oferit unui cititor de poezie, ca să ne exprimăm ca-n frumoasa epocă, un buchet de flori culese, prin ani, în funcţie de un propriu argument, din câmpul, vitraliile, grădina, porturile, minele, gările, serele, zările simbolismului francez.
În opţiunea pentru titlul şi cuprinsul cărţii nu este uitat faptul că între aceleaşi coperţi îşi dau întâlnire şi o bună parte din belgienii care au participat la această insurecţie de zile mari – întru o delimitare specifică a poeticului, prima dată într-o radicalitate în istoria poeziei – prin folosirea unui aceluiaşi mijloc lingvistic, originar. Aşa cum, într-o aceeaşi conjuraţie de farmec, şi voci venite din alte părţi – un Stuart Merrill, un Jean Moréas, un Francis Vielé-Griffin, ca să rămânem numai la câteva exemple.
În transpunerile în româneşte a fost îmbrăţişat desigur principiul redării formei originalului, ritm, titluri, sistem de strofe, de rime. Principiu care nu exclude adâncirea într-un murmur primordial care va fi stat la baza trăirilor şi viziunii şi legării cuvintelor, imaginilor. Dimpotrivă o condiţionează, inclusiv cu biografia autorilor, adusă de fiecare dată într-un prim-plan, şi cu o stare sau alta de spirit nu numai din eterne ipostaze ci şi dntr-un imediat şi un particular. Parcă din nou doar în roiul de «corespondenţe» în care culorile, parfumurile, sunetele îşi răspund“.
Volumul se bucură şi de o prefaţă de mare întindere şi profunzime, Epoca simbolistă, semnată de scriitorul şi eseistul francez Serge Fauchereau, un bun cunoscător al literelor române (l-a tradus în franceză şi pe Lucian Blaga), aşa cum o dovedeşte şi finalul textului său:
„Pe scurt, de la maghiarul Ady Endre la flamandul Karel van de Woestyne, în jurul anului 1900, lumea occidentală se găsea sub imperiul simbolismului. Bineînţeles nu trebuie să uităm România. Alexandru Macedonski, fidel prieteniilor pe care şi le făcuse în timpul unei şederi la Paris, din 1884 până în 1886, nu prea făcea distincţia dintre Mallarmé şi François Coppée, dar a fost totuşi un mediator capital între cele două ţări. Fără îndoială Macedonski forţa nota în Bronzes (1897), poeme scrise direct în franceză, ca în Calvaire de feu (1906), un roman sinuos, care îl trăda mai ales ca pe un admirator al lui Péladan: «Vin de departe… dintr-o ţară unde orice artist,/ Mimoză ori lotus, vegetează lent,/ Unde totul e geamăt şi plâns, sumbru şi trist…» În România nu era totul chiar atât de trist; iar Macedonski e un poet cu mult mai bun în limba română. Îi vor urma poeţii de la Vieaţa Nouă, o excelentă revistă bucureşteană apărută în 1905, care va număra colaboratori de calitate, cum ar fi George Bacovia şi Ion Minulescu, ce-şi pot spune într-un fel simbolişti. Ceva mai târziu, Adrian Maniu, imitator al lui Laforgue în Salomeea (1915), le va atrage atenţia altor tineri, fondatori ai revistei Simbolul (1912), şi care vor deveni celebri sub numele de Tristan Tzara şi Ion Vinea. Pentru ei, dada şi suprealismul nu există încă, dar versul lui Laforgue «La arme, cetăţeni, numai există raţiune!» îi va pune pe gânduri. Lăsând în urmă simbolismul ca şi alţi noi veniţi, pe alte meleaguri, ideea aceasta avea să-i poarte mult mai departe“.
Subcapitolele acestui important eseu introductiv se cheamă, în mod inspirat: Dulci melancolii simboliste; Eroi wagnerieni şi blonde frigide; Neguri şi volute; Teatrul morţii; Ticuri şi falsuri; Împotriva cimbalismului; Acţiune contra vis; Nu exită proză şi Spre suprarealism.
Chiar dacă măiestria lui Aurel Rău în arta traducerii a fost de mult omologată, totuşi de data asta, în faţa unor noi provocări, m-am convins că putem merge mai departe, cu încredere şi bucurie, pe autoritatea condeiului său inspirat. Am ales, ca probă peremptorie, două dintre cele mai dificile exemple de traducere a unor poeme celebre, existente şi în tălmăcirea unor poeţi ca Tudor Arghezi, Alexandru A. Philippide, Ion Frunzetti, Ştefan Augustin Doinaş, C. D. Zeletin şi mai ales Radu Cârneci cu a sa integrală a operei lui Baudelaire.
Prima probă, La Géante-Uriaşa, un simbol al Geei Mama-Pământ în mitologia greacă:
„Du temps que la Nature en sa verve puissante/ Concevait chaque jour des enfants monstreux,/ J’eusse aimé vivre auprês d’une reine un chat voluptueux.// J’eusse aimé voir son corps fleurir avec son âme/ Et grandir librement dans ses terribles jeux;/ Deviner si son cœur couve une sombre flamme/ Aux humides brouillards qui nagent dans ses yeux;// Parcourir à loisir ses magnifiques formes;/ Ramper sur le versant de ses genoux énormes,/ Et parfois en été, quand les soleils malsains,// Lasse, la font s’étendre à travers la campagne,/ Dormir nonchalamment à l’ombre de ses seins,/ Comme un hameau paisible au pied d’une montagne“.
„Pe vremea când natura în verva ei trufaşe/ Năştea întruna monştri, zi-noapte, an de an;/ Mi-ar fi plăcut să stau lângă o fată uriaşă,/ Ca la piciorul unei regine un motan.// Să-i văd înflorind trupul cu sufletul deodată,/ Liber crescând prin jocuri, străine pentru noi;/ Şi să ghicesc în pieptu-i cum arde-o-ntunecată/ Văpaie, privind ochii-i de pâcle mari şi moi;// Şi să-i parcurg alene magnificile forme,/ Să mă târăsc pe pantele coapselor enorme,/ Şi-n veri, când sori năpraznici o fac, pe largul şes,// Cât zarea să se-ntindă, vrând astfel să-i înfrunte,/ Să dorm uitat la umbra ce sânii ei o ţes,/ Ca un cătun de pace la poala unui munte.“
A doua probă am ales-o din Paul Verlaine (1844-1896), cel căruia îi aparţine celebra exclamaţie program: „De la music avant toute chose“. Este vorba de melodioasa Soleils couchants- Amurguri:
„Une aube affaiblie/ Verse par les champs/ La mélancolie/ Des soleils couchants./ La mélancolie/ Berce de doux chants/ Mon cœur qui săoublie/ Aux soleils couchants./ Et dăétranges rêves,/ Comme des soleils/ Couchants sur les grèves;/ Fantômes vermeils,/ Défilent sans trêves,/ Défilent, pareils/ À des grands soleils/ Couchants sur les grèves:“
„Zori în agonie/ Varsă peste prunduri/ O melancolie/ De prelungi amurguri./ Şi melancolia/ Leagănă c-un murmur,/ Inima-mi, oh! şi ea/ Prin prelungi amurguri./ Şi stranii visări,/ Ca în scăpătare/ Vineţi sori pe mări,/ Spectre călătoare,/ Trec fără-ncetări,/ Trec, fără-mpăcare,/ Ca în scăpătare/ Vineţi sori pe mări“.
Din lipsă de spaţiu, nu mă pot extinde şi la alte asemenea echivalenţe româneşti ce ni le oferă de data asta Aurel Rău. Laudă, aşadar ostenelilor, care, prin asemenea traduceri, parcă-i amplifică volumele originale de versuri. Cele vreo 15, începând cu Focurile sacre, din 1956 pâna la Lucruri şi stele din 2003. Sunt convins că, în toamna asta, când împlineşte şi el 85 de ani, admirabilul meu coleg de tinereţe literară clujeană ne va surprinde cu o nouă carte. O aşteptăm cu sufletul deschis.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper