Părinţii spirituali

Un articol de MIHAELA ROTARU

Responsabilitatea naşilor este mare, dar informatorii au ţinut să sublinieze că nu întotdeauna aceştia sunt conştienţi de dificila sarcină pe care şi-o asumă, fiind „traşi la răspundire la judecată, dacă s-o achitat de datorie. (…) La beserică, răspunde naşu în locu pruncului, naşu era a doilea tată, are răspundire să ajute la creşterea pruncului, ca la a lui. Fiecare să hie măcar o dată nănaş, că i să şterji păcatili <este considerată o jertfă>, vede Dumnezo. De să întâmpla de mure nănaşu, ţâne locu coptiii lui, nu să înştimba, vene neamuri, numa după aceea, pretini şi vecini. Din rudenii să lua. Oricum să înrude de vene naş, nu să căsătoreu între ii, că era păcat, ca şi între fraţi laolaltă“. (Coroiu Nicolae, Plesca, Sălaj)
„Însămna pruncu, să cite rugăciuni, de să lepăda de satana şi să împreuna cu Christos, să scufunda în cristelniţă, nu s-o auzât <să se scalde doi într-o apă>, da nu era bine, gânesc io. Injeraşu să dăde la fieştecare prunc la botez, învăţa acasă, când creşte «injer, injeraşu mneu», rugăciune cătă injeru păzâtor. Lumninile de botez să duce acasă, să păstra <se aprindeau când copilul era bolnav sau se afla în primejdie>. Dacă pruncu era pă morte, să boteza iute, să nu moră nebotezat, că ieşe strâgoi. Orişicine <neapărat botezat la ortodocşi> pute să-l boteze cu apă sfinţâtă şi cu rugăciunea «Să botează robu lui Dumnezău, cutare», i să zâce Iuăn, Mărie, Ană, Vasile, cum era, «în numele Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin», să să potă îngropa cu preot, că, de more necreştinat, nu-l îngropă cu popă, numa înt-on colţ de cimitir <ne se poate nici mântui, deşi nu poartă nicio vină>“. (Sabou Dana, Unguraş Maramureş) „Numile era de sfinţî, de Vasâlie, Ioăn, Petre, Toderică, Ilie, Pavăl, Ană, Mărie, Florică, Anjelă, Vironică, numile părinţâlor, a bunicilor, a bătrânilor, să nu să piardă numile“. (Spătaru Crina, Cernuc, Sălaj)
Anumite gesturi, de substanţă magică le-am numi, sunt direcţionate înspre asigurarea unui traseu existenţial optim. „Care l-o ţânut la botez îl şi scaldă, scalda să aruncă în loc curat, să nu calce nime în ea, la pom, flori. După o săptămână să face botezu, că numa atunce îi curăţată femeie de tote cele, amu să face târzâu botezu, după câteva luni, nu să mai preocupă, fac botez, şi la nunta părinţâlor pruncu ţâne rotie mâni-sii <trena>. Nănaşe aduce un rând de hane păntu prunc, o bucată de pânză. După botez, nănaşe duce coptilu acasă. Să omenesc bine în cinstea pruncului creştinat. <De era bolnav> zâce moaşa cuvintele botezului. Cii nebotezaţi numa diacu îl îngropa, în unele sate îs mai mulţi dieci, şi până la patru, mere ala mai bătrân, care-i mai de mult acolo, fără clopot, fără cruce, la marjină de temeteu, lângă on gard. <La botez, de era băiat> ave pă el fundă albastră, de era fată, era roşie. Nănaşe cumpăra chimeşe, lumninare, dăde cinste părintelui, aduce scutece. De-i mure fraţî, pruncu era vândut pă fereastră. Când naşa venea cu coptilu de la botez, să arunca cu grâu pă ii, <la botez nu se cheamă> vene rude, vecini, cine vre, gazda căşii pune pă masă şi să omine. Să boteza cu acieşi naşi ce i-o avut <la cununie>, numa de apăre ceva ceartă între ii, să ştimba, altu nu. Dacă aveu putere, botezau tăţi coptiii. <Azi nu se mai respectă> să aleg altu naşi. Numa de mure coptiii, să nu mai moră, să aleje altu naş. Să respecta obiceiu şi să aleje dintre rude, vecini, mai de-aprope. Dacă mure naşii de cununie, boteza fiii lor. De avere câtă aveau depinde câţi prunci îi boteza, unu, o şi pă ciielalţi, şi de vrere <depindea>“. (Bonţe Floare, Ban, Sălaj)
„Era o nănaşe, o părete de nănaşi, azi botează cu două păreti. Să ţâne de neamuri. Îl boteza naşa, dacă era pă moarte, îl întina la icone. Dacă erau săraci, nu să băgau naşi. Îl boteza hie cine, de era grabă mare, numa să nu moră nebotezat, că să făce strâgoi. Nănaşea duce hane, lumninare, daruri, pânză de înfăşat. Amu bumbdi de aur, la fată, modă di la uăraş. Dacă-i băiat, salopetă, încălţii, hăniţii, brăţărică din aur, care îs mai făloşi. Plăte popa. Să dă bani amu, de îmbrăcat, rotiţă, chimeşuţă, costumaşe, tăt îl îmbracă amu de la nănaş, cu teltuială mare, cine-i gazdă. De Paşti, de Crăciun, de zuua lui, la praznic ş-aduce aminte de hin şi-l cinste cu oarice, tătdeauna. Îi dă amu jucării, cât să aibe tăt satu, cine-i găzdăcoi. <Nănaşa aduce cruşma>. Îl sfătuieu, îl creşteu să hie credincios, gospodar, cuminte. Îl cinsteu cu bani, cu miel, purcel, diţăl, ce are. Şi oaie şi-o mâţă <glumă>. No, dă-i pace, că nu face nuntă! Amu-i pe de tăt!“ (Petrean Maria, Bogata, Cluj.
„Că după naştere, botezu să face la opt zâle, la două săptămâni, că atunci îi mai fain şi mai mândru copilu. No, care-i musai, pote-l boteza, dacă-i musai să-l botezi atunci. (Când îi musai?) când îl vezi că-i bolnav, o cela (…) că să teme omu că more nebotezat. La biserică îl botează. Moaşe şi cu nănaşe (îl duc pe copil) în braţe. Moşe (îl ducea) şi când vine de la botez, îl aduce nănaşa încoce. Că, dacă are cărucior dă ala, îl duce, dacă nu, îl duce învelit în perinuţă aşe, în braţe. (Copilul) îi îmbrăcat. Să pote ştii (că-i băiat sau fată) cum îi face hainile. Îi face hainile fain. (…) Ba să cunoaşte (după culori), că la copil are alte haine şi la fetiţă are altile. (Cine-l duce la botez?) Numa ele două mărg la biserică. Şi atunce copilu dezbracă oricum l-ai îmbrăcat şi-l dezbracă în pteluţa goală, la botez. Îl dezbrăca şi-l unje cu mnir şi-l făce pă spate, pă cote, pă pticiore, pă frunte, pă burtă, tăt, şi când îi gata şi citeşte Evanghelie, tornă apă pă el. Nu aice, nu (nu ies copiii înainte), nu ştiu, oarecând, da acuma nu“. (Tx. mg. nr. 2201IIe, Inf. Jurcuţ Sânza, Drighiu, Culeg. V. Florea, 20.10.1972) „(Alegerea naşilor. Obligaţiile lor) Doi naşi (avea copilul). D-apoi că care-i vre tatu copilului. Aşe, pă cine vre el îi aleje. D-apoi că amu, când să cunună, ala şi botează, când cunună, acii amândoi îs nănaşi (…) Mere şi spune că amu no, mere nănaşe, şi când auze că o născut, să duce la ea, «No, când botezi, finule ?» «atunci, şi atunci», no, apoi atunci să pregăteşte. Şi cumpără haine la copil, nănaşe tătătăt îl îmbracă din cap până în picioare. Apoi îi mai dă, îi mai duc şi bani şi mai duc băutură, atunci, no, ce să facă? (Cum se dau?) Când îl botează. (Mamei copilului) îi duce mâncare, atâta vreme cât stă pă pat, îi duce chiar şi băutură“. (Tx. mg. nr. 2201Iih, Inf. Jurcuţ Sânza, 59 ani, Drighiu, Culeg. V. Florea, 20.10.1972) „(Relaţii naş-fin) Între nănaşi şi între fini (după ce creşte) pruncuţu, atuncea spune că «aiesta-i finuţu mneu» şi el zâce «naşu mneu» şi să împacă bine. D-apoi no, dintre ii pote (s-o sfădit), da nu să pre dăde samă aşe“. (Tx. mg. nr. 2201Iii, Inf. Jurcuţ Sânza, 59 ani, Drighiu, Culeg. V. Florea, 20.10.1972) „(Obiceiuri la întoarcerea de la botez) Când vin de la noi, îl pun pă masă. (…) Tăte i le grămădeşte acolo pă masă, îl aşteaptă pă când vin de la botez, ş-apo acole îl pune pă masă (…) să fie tăt în frunte şi la masă“. (Tx. mg. nr. 2201IIl, Inf. Jurcuţ Sânza, 59 ani, Drighiu, Culeg. V. Florea, 20.10.1972) „(Masa de botez) Atunce aduc prăjitură, carne, sarmale, băutură, vin, pălincă. La copil iară care cât vre. (…) Zâce că să hie pruncu ala cu noroc şi sporitor la tăte, aşe cum înfloreşte pomu“. (Tx. mg. nr. 2201IIm, Inf. Jurcuţ Sânza, 59 ani, Drighiu, Culeg. V. Florea, 20.10.1972) „(Fac părinţii daruri naşilor?) Nu, nu. Numa la Bănat, la Bănat, acolo la fetile noste. Acolo fac un schimbu“. (Tx. mg. nr. 2201IIo, Inf. Jurcuţ Sânza, 59 ani, Drighiu, Culeg. V. Florea, 20.10.1972)
Repere sine qua non
Pentru săvârşirea botezului amintim că nu era fixată o dată anume, însă părinţii se grăbeau în cazul în care copilul avea puţine şanse să rămână în viaţă, pentru a nu muri nebotezat; dacă se întâmpla, totuşi, acesta devenea „diavol“ sau „strigoi“ („liliac“ – informaţie singulară), cum reiese din răspunsurile celor intervievaţi, părinţii având de plătit pentru neglijenţa lor, nu numai în viaţa de aici, ci şi în cea de dincolo. Pentru a evita aceste situaţii dramatice, se putea oficia actul de botez de către orice persoană, mai ales când naşterea era la câmp şi nu exista certitudinea supravieţuirii copilului; astfel, se făcea semnul crucii, rostindu-se formula „Se botează în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, robul lui Dumnezeu cutare“ (de obicei, Ion, Ioana), stropindu-se cu apă sau cu pământ. Dacă supravieţuia, după patruzeci de zile se oficia botezul creştinesc, la biserică, cu specificarea „dacă o fo necomplet sau nevalabil“. (Varga Maria, Zau de Câmpie, Mureş)
La botez moaşa ţinea copilul, după care era înmânat naşei. Aceasta aducea o lumânare şi „doi metri de jolj alb, din care să croie o sângură cămeşe, lungă şi largă ca un clopot <folosită ani de-a rândul, din lipsă de alte haine>“. (Bonţe Ana, Ban, Sălaj) Se consideră, de către unii informatori, ca fiind suficientă udarea copilului cu apă sfinţită, însă majoritatea cred că doar întreita scufundare în apă şi respectarea tuturor secvenţelor de ritual fac botezul valabil, orice abatere invalidându-l.
La revenirea acasă, copilul se punea pe masă, „să fie bine văzut“, gest aproape uitat azi. În ceea ce priveşte ospăţul, al cărui primat se afirmă din ce în ce mai mult în zilele noastre, se obişnuieşte ca, uneori, înainte de botez, să se facă invitaţii verbale sau chiar tipărite, obicei de dată destul de recentă. Dacă odinioară mama oferea moaşei şi naşei un ştergar, o năframă sau „o zadie“, dar simbolic pentru ajutorul primit, în contextul actual, se obişnuieşte ca schimbul de daruri să fie mult mai consistent.
Se crede că încreştinarea copilului ar avea o influenţă chiar şi asupra stării de spirit a celor din familie. „Înainte de a fi botezat, pruncu-i tare răuţ, plânje, cere să hie botezat şi mama-i mai grijulie, tă îngrijorată oarecumva, tă cu frică, da să mai astâmpără, să mai linişteşte şi ea şi tăţî, după botez. Bine ar hi să nu-şi deie drumu când îl botează <copilul să nu urineze sau altceva, acesta ar fi semn că va fi desfrânat>. Îi bine să ai cât mai mulţî fini, fii spirituali, pă care să-i călăuzăşti <se şterg din păcate>“. (Rus Rozalia, Deleni, Sălaj)
Moaşa este amintită şi în acest context, cu atribuţii nu mai puţin importante. „<Rolul deosebit> îl are moaşe, femeie nealcoşe, care poate fi nănaşe de cununie a părinţilor. <Ea îl duce la biserică, cumpără cruşma> dă bani la preot, să leapădă de blestem, zâce ce trăbuie zâs, aduce pruncu şi-l pune primaşdată pă masă, să hie om de vază, jocă cu pruncu pângă masă, să hie dănţăuş, şi-i placă a juca“. (Mastan Teodor, Treznea, Sălaj)
Vizând rolul moaşei în secvenţa botezului, Germina Comanici notează că ea „apare ca mediator ceremonial cu evidentă funcţie sacrală. Numeroase elemente din conţinutul rolului atestă această calitate. Precum colindătorii sau orice categorie de urători ce-şi performează rolurile în relaţie cu condiţia sacră a timpului sărbătoresc, în care nu numai actele, ci şi cuvintele au eficienţă, tot aşa moaşa, prin calitatea sa de reprezentantă a spiţei de neam şi mediator ceremonial, deţine forţa favorabilă influenţării prin act şi cuvânt. (…) Moaşa are un rol cu funcţie sacrală şi pruncul, până la botez, se află într-un amalgam perturbator, între puritate şi maculare“. (Comanici, 2001: 163) Cu referire la starea impură a lăuzei, cercetătoarea consideră că „prin obligaţiile sale în raport cu lăuza, moaşa facilitează pe calea ritului acest proces gradat al revenirii femeii la starea iniţială, entitate neutră, integrată familiei şi colectivităţii“. (Comanici, 2001: 163)
Năşia este, de asemenea, o instituţie de prim rang; exceptând „liniile de înrudire prin consangvinitate şi afinitate, general umane, societatea românească cunoaşte o formă specifică de înrudire spirituală, cu semnificaţii polivalente şi contexte ample de realizare ale rolurilor: înrudirea prin năşie. Năşia constituie o relaţie stabilă, pe generaţii succesive între două familii, cea a naşilor şi cea a finilor“, implicarea naşilor este profundă în toate momentele-cheie ale vieţii omului, deoarece ei „sunt purtătorii unor roluri importante în cadrul strategiei ceremoniale legate de integrarea nou-născutului în comunitatea sătească, au roluri ample în cadrul nunţii şi notabile în ritualul funebru. Deşi în cuplu partiturile sunt diferenţiate, cea feminină este mult mai complexă, dominantă în raport cu cea a naşului. Naşa o secondează pe moaşă, prin botez inaugurându-se obligaţiile de rol, sociale şi ceremoniale. Prin botez, copilul îşi capătă propria identitate, devine un membru recunoscut al neamului“. (Comanici, 2001: 164)
Autoarea constată importanţa covârşitoare a rolului performat de naşă: „paralelismul partiturii de rol între moaşă şi naşă apare în secvenţa primei scalde de după botez, efectuată de către naşă, cea care asigură, în această fază, protecţia copilului şi reprezintă garantul în faţa colectivităţii. Ca şi prima abluţiune după naştere, şi scalda după botez activează, în primul rând, virtuţile apei, dar şi ale aceloraşi elemente simbolice. Cu acest prilej, naşa oferă un dar de bani, mama copilului, în semn de recunoştinţă, sărutându-i mâna. După botez, o secvenţă importantă ce activează relaţia dintre naş şi copil este tunderea părului, moment ce se desfăşoară între şase luni şi trei ani, de fapt, confirmând ieşirea din faza copilăriei. Aceasta constituie o obligaţie strictă a rolului, pe care naşii trebuie să o îndeplinească, iar finii să le-o acorde“. (Comanici, 2001: 166)
Transferul de influenţă are loc, aşadar, la întoarcerea de la botez, când naşa preia copilul de la moaşă şi îl duce acasă, preluând şi îndatorirea de a veghea asupra creşterii şi educaţiei copilului. Botezul devine rit de purificare, de separare de lumea impură de dinainte, copilul se integrează unei comunităţi creştine, obţinând astfel un nou statut, unul superior.
Ion Ghinoiu numeşte naşii „persoane care mediază, prin botez, trecerea copilului venit din lumea de dincolo, în lumea creştină, de aici. Începând cu botezul, atribuţiile moaşei sunt preluate treptat de către naşi: moaşa duce copilul în braţe la biserică, unde îl aşază pe pământ şi de unde îl ridică naşa pentru a-l boteza, acasă după botez, moaşa introduce copilul în prima scaldă, urmând ca naşa să execute, în continuare, scalda rituală, moşii participă obligatoriu, împreună cu naşii, la petrecerea de după botez, numită «cumetrie». Deşi au origine comună, funcţiile moşilor şi naşilor la naşterea copilului erau, în satul tradiţional, inconfundabile. Moaşa integra copilul, o fiinţă venită din lumea moşilor şi strămoşilor, în lumea de aici, în familia şi spiţa de neam paternă“. (Ghinoiu, 2008: 207)
Naşii de cununie botezau copilul, cu condiţia ca naşa să nu fie însărcinată – socotindu-se că, în acest caz, copiii finilor nu vor trăi. De asemenea, mai exista crezul că, dacă nu trăiau naşii, trebuia să boteze neapărat cineva din neamul său, îndeosebi fiii acestuia, altfel, copilul nu va avea noroc; reamintim că se schimba naşul doar dacă unei familii îi mureau mai mulţi copii botezaţi de acelaşi naş. Instituţia năşiei, spuneam mai înainte, obliga fără deosebire ambele părţi, în trecut, de sărbătorile mari, finii îi cinsteau pe naşi cu ţuică, vin, găină, miel. Naşii îşi luau angajamentul, prin însăşi acceptarea solicitării de a-i cununa, de a le fi de ajutor finilor toată viaţa. Obligaţiile lor la botez, însă, erau modeste, acestea constând în cumpărarea cruşmei, o pânză albă, a panglicii, a lumânării, a hăiniţelor de înfăşat. La cel mult patruzeci de zile după naştere (aici răspunsurile variază sensibil), se oficia introducerea copilului în comunitatea religioasă a obştii, moment sărbătorit cu o masă la care, potrivit tradiţiei, se serveau mâncăruri specifice, supă, sarmale, gogoşi, cozonac, sau, în post, „păsulă, păpuşi cu păsat, cureti, cartofe pireu <dar nu şi fără alcool>“ (Topan Mariana, Ban, Sălaj).

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper