Pagini dintr-un jurnal de tranziţie

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Sertarul şi culoarul
Criticul Val Condurache, directorul Naţionalului ieşean, şi regizorul Ovidiu Lazăr au ţinut cu tot dinadinsul să pună în scenă un text „de sertar“. Şi încă unul semnat de un mare scriitor: Nicolae Breban. Piesa Culoarul cu şoareci a autorului romanului Animale bolnave e datată 1980. Este prima (oare şi unica?!) pe care a scris-o romancierul şi cu care debutează ca dramaturg acum (ianuarie, 1993) pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi. Textul lui Breban se înscrie ca problematică şi viziune în linia celor din excepţionalul său roman Bunavestire, fără forţa şi tipologiile memorabile de acolo şi din alte romane ale autorului, iar ca modele sunt uşor de decelat Cehov (trecerea timpului) şi, într-o oarecare măsură, Strindberg. Ca scriitură, este destul de inegală, zonele bine articulate alternând cu cele în care construcţia dramatică suferă din cauza unor monologuri lungi, trenante, ca nişte „luări de cuvânt“ în şedinţele de învăţământ politic de odinioară, bineînţeles într-o manieră voit caricaturală. Tema ar fi mizeria morală şi nu numai morală a comunismului. Aşa cum vrea să sugereze metafora din titlu, am vieţuit într-un coşmar, într-un tunel, într-un culoar, ca nişte şoareci, dar nişte şoareci care au totuşi conştiinţa umanităţii. Ambiţia autorului e de a ne pune în faţă o oglindă spre a ne vedea aşa cum am fost şi încă mai suntem. Cât de fidelă şi mai ales cât de revelatoare este oglinda şi în ce măsură ne recunoaştem în ea e o altă poveste care ţine nu doar de realitatea istorică la care face trimitere, nu doar de noi spectatorii, ci şi de arta dramaturgului. Argumentându-şi opţiunea pentru acest text, Val Condurache a pronunţat cuvântul oportunitate, de care cenzura de dinainte de 1990 făcea adeseori uz, de fapt abuz, el precizând că spectacolul se vrea o replică dată nostalgicilor, întrucât teatrul trebuie „să trezească democraţia din fiecare“. Fireşte, a ţinut să precizeze criticul, nu propagandistic ori de pe poziţii partizane. La premiera spectacolului Culoarul cu şoareci s-au vândut bilete şi în picioare (peste o sută). Titlul piesei şi notorietatea lui Nicolae Breban au suscitat un interes deosebit. Ce va urma după premieră?! Nu aş risca un pronostic.
Nobel pentru o scriitoare
care ştie să citească
Nobelul pentru Literatură pe anul 1993 a revenit americancei de culoare Toni Morrison, aproape necunoscută la noi. S-a născut în 1931 în statul Ohio, iar după absolvirea studiilor universitare a fost profesoară de engleză şi redactor de editură. A debutat târziu, la vârsta de 38 de ani, cu un roman intitulat Ochiul cel mai albastru, în care personajul central este unul colectiv: o comunitate de negri dintr-un orăşel american, văzută cu ochii şi prin prisma pe cât de ingenuă, pe atât de matură a unei fetiţe pe nume Claudia. Referitor la acest roman, prozatoarea a mărturisit: „N-am vrut niciodată să ajung scriitoare… Am început să scriu această carte ca pe o povestire scurtă, pornind de la o discuţie pe care am avut-o cu o prietenă când eram mică. Discutam dacă există sau nu Dumnezeu; ea spunea că nu, eu spuneam că da. Mi-a explicat de unde ştie ea că nu există: se rugase în fiecare seară, doi ani la rând, să aibă ochi albaştri şi n-a căpătat ochi albaştri, aşa că el nu există. Aveam să-mi amintesc mai târziu că m-am uitat la ea şi am încercat să-mi închipui cum ar arăta cu ochi albaştri şi m-am gândit ce îngrozitor ar fi fost dacă i s-ar fi îndeplinit dorinţa!“. Patru ani mai târziu, în 1973, Toni Morrison publică romanul Dorinţa, urmat la puţin timp de Cântecul lui Solomon, scris într-un stil cu inflexiuni biblice şi considerat de critică o capodoperă. Tot ce a urmat nu s-a mai situat la nivelul acestui roman care i-a adus, de fapt, Premiul Nobel. În fond, o capodoperă poate fi suficientă pentru a dobândi cel mai prestigios şi mai râvnit premiu. Pare-se că ceea ce derutează juriile, dacă nu cumva chiar le inhibă, sunt mai multe capodopere pe cap de scriitor. Probabil din această cauză nu s-au dovedit vrednici de un asemenea trofeu Tolstoi sau Borges, ca să dau doar două exemple dintr-o lungă listă. Foarte interesantă este o confesiune a laureatei Premiului Nobel privind motivaţia de a scrie primul său roman. L-a scris fiindcă voia neapărat să-l citească: „Trebuia să-l termin pentru a-l putea citi… Dacă ceea ce scrisesem avea să fie foarte prost, nu-mi rămânea decât să încerc să-l fac să arate ca acea carte pe care îmi doream s-o citesc. Eram convinsă că am în mine capacitatea de a citi“. Această mărturisire a unei scriitoare despre care cei ce au cunoscut-o şi direct spun că este şi un fin intelectual atestă încă o dată că a scrie literatură de bună calitate presupune a avea nu numai talent, ci şi capacitatea de reflecţie asupra literaturii.
Genus irritabile
La 27 iulie 1941, Mihail Sebastian nota în Jurnalul editat în 1996, la Humanitas: „Am citit ieri în corecturi (date de Rosetti) pagina dedicată mie în Istoria literaturii a lui Călinescu. E probabil cel mai sever lucru ce s-a scris împotriva mea. Nici un talent artistic, nici o aptitudine de scriitor. Cu prima observaţie începe, cu ultima termină. Am fost agasat, dar nu mai mult. E plictisitor să se afle o asemenea pagină într-o istorie literară, care prin caracterul ei monumental este un fapt irevocabil. O asemenea carte de 1.000 de pagini in quarto se scrie o dată la 30-40 de ani. Trebuie deci să aşteptăm patru decenii pentru ca să obţinem o rectificare“.
Cum se vede, Mihail Sebastian era mult prea optimist în estimarea sa, crezând că este nevoie de numai patru decenii pentru a mai apărea o asemenea operă. Alexandru Piru afirma că o carte precum Istoria lui Călinescu se scrie o singură dată într-o cultură. Deşi de înţeles, supărarea lui Mihail Sebastian era totuşi excesivă. La urma urmei, care scriitor s-a declarat vreodată pe deplin mulţumit de modul cum este tratat de critica literară?! Un complex al genialităţii, nu întotdeauna nociv, ba uneori chiar fecund, îl are, mai accentuat sau mai difuz, orice creator. În definitiv, Sebastian credea – dincolo de fireştile îndoieli, temeri, crize de orgoliu, scepticisme şi nereuşite – în steaua lui de scriitor. Avea toate motivele să creadă, căci – fără a fi un mare scriitor – este unul important în literatura noastră. Dar să vedem ce l-a nemulţumit pe autorul Jocului de-a vacanţa, aflat atunci la vârsta de nici 33 de ani. Prima propoziţie la care face referire directă e aceasta: „Foarte înrudit cu Mircea Eliade este Mihail Sebastian (Josef Hechter), elev şi el al lui Nae Ionescu“. Aşadar, o situare mai mult decât onorantă. Mai departe, Călinescu îl caracterizează pe Sebastian ca fiind „…adept al lui Descartes, ţinând la lucrurile clare şi distincte şi aplicând acest cartesianism mai ales în câmpul senzaţiilor. De unde un sensualism rece, lucid, cultivat, cu realităţi de geometru. Neputându-şi îngădui decât o singură experienţă, aceea a rasei sale, scriitorul se refugiază în analiză şi însemnările sale erotice sunt mai mult stendhaliene decât gidiene. Talentul artistic pare a lipsi, totuşi ca prozator scriitorul posedă o ritmică vie şi o frază fin echivocă, de o maliţie imperceptibilă. Autorul e încă prea tânăr spre a i se determina personalitatea“. O observaţie, aceasta din urmă, ce se impunea şi care, chiar dacă nu ameliorează aserţiunea privind părelnica lipsă a talentului artistic, sugerează posibilitatea unei evoluţii ce va face posibilă o reevaluare critică. Mult prea severă, cu termenul lui Sebastian, mi se pare însă aprecierea finală: „Ultimul roman, Accidentul, abstract, fără situare geografică (autorul n-are nici acum însuşiri de scriitor), pare (din nou „pare“! – subl. mea) a infirma vocaţia de romancier“. Pusă sub semnul îndoielii de Călinescu, „vocaţia de romancier“ se va dovedi a fi una reală. Înclinat nu o dată spre autovictimizare, Sebastian vede în propoziţiile lui G. Călinescu nu atât o nedreptate, cât o persecuţie, uitând că însuşi faptul de „a intra“ – şi încă rezervându-i-se un spaţiu considerabil – într-o istorie a literaturii de anvergura celei călinesciene însemna o recunoaştere deloc neglijabilă. Apoi, el era un autor care avea să rămână în istoria literară în primul rând ca dramaturg, ipostază la care Călinescu nu se referă în capitolul pe care i-l consacră. De notat însă că evoluţia şi posteritatea lui Sebastian nu l-au infirmat în mod radical pe genialul critic. Aşa cum, de pildă, s-au petrecut lucrurile cu Bacovia pe care Călinescu l-a „ţintuit“ în faimoasa formulă: un mare poet minor. Marii critici, atunci când greşesc, greşesc enorm. Uităm oare că E. Lovinescu previziona că, după 50 de ani, opera lui Ion Luca Caragiale va deveni un simplu document de epocă apusă, va muri odată cu lumea care a nutrit-o?! Posteritatea lui Caragiale l-a contrazis fără drept de apel şi îl contrazice mereu pe măsura trecerii timpului. Caragiale este mai actual ca oricând şi nu doar în spaţiul românesc. În fine, Bacovia avea să fie recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi poeţi moderni ai secolului XX, perceput şi receptat ca atare de strălucita generaţie a lui Nichita Stănescu, şi singurul, după Eminescu, care a creat un curent: bacovianismul. Dar marii critici sunt mari chiar şi atunci când se înşeală.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper