O ţară în care nimic nu este ce pare a fi

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

La ora la care scriu aceste rânduri au murit deja 47 de oameni, majoritatea foarte tineri, în clubul Colectiv din Bucureşti. Alte câteva zeci, dispersaţi în spitalele din capitală, din Israel sau alte state europene, aşteaptă sub apăsarea unor prognostice deloc optimiste. Ca urmare a presiunii străzii, România a „scăpat“ de unul dintre cele mai performante guverne de după decembrie 1989, în măsura în care folosirea cuvântului „performant“ nu este o glumă proastă în spaţiul mioritic. Poate că mai just ar fi fost să scriu despre guvernul demisionar în termeni de „mai puţin corupt, inept, mincinos, vândut, mafiot, antinaţional etc.“
Însă poate că sunt subiectiv, poate că totul ţine de percepţie. Întrucât pe mine, unul, guvernul rezultat în urma alegerilor din 2012 nici nu m-a entuziasmat, nici nu m-a decepţionat, nu am motive nici să-l deplâng, nici să mă revolt că a dispărut. În vremea lui nu am trăit nici mai bine, nici mai rău. M-am simţit mai apăsat de taxe, mai ameninţat de unele aspecte administrative şi profesionale, dar m-am bucurat că părinţii mei au primit o brumă de bani în plus la pensie, că unele spitale au fost redeschise, că unele salarii au fost mărite, că, pe hârtie, ţara a scăpat de povara datoriei la FMI şi a avut o anemică creştere economică trei ani la rând. Pe de altă parte, m-am enervat că votul meu a fost trădat, deoarece nu am înţeles ce caută UNPR şi UDMR într-o guvernare votată exact pe baza antipatiei contra băsismului şi a susţinătorilor săi. (Greşeala se plăteşte: cabinetul Ponta cade pe mâna UNPR-ului, abuzul omucidar al ghinărarului Oprea şi neglijenţa asasină a primarului Piedone fiind argumentele de nerefutat ale străzii în aruncarea peste bord a guvernului.)
Dar pentru că este necesar să produc comparaţii, în opinia mea un om întreg la minte şi care nu a fost client direct nu are de ce să regrete guvernele Băsescu-Boc-Ungureanu, cele care au prăbuşit economic şi social ţara, înglodând-o în datorii lipsite de necesitate şi distrugând standardul şi speranţa de viaţă, atât cât erau ele. Mai mult, sub comanda primarului de Cluj, mitul corectitudinii şi al seriozităţii ardelene a reuşit performanţa să cadă în derizoriu. Bravo, Boc, chiar te-ai autodepăşit, căci ai identificat miticismul cu ardelenismul. Astfel, a mai murit o speranţă pentru ţară, căci cetăţenii s-au convins de echilibrata repartizare regională şi politică a cretinismului, ticăloşiei şi corupţiei. Cine nu crede, nu are decât să studieze dosarele intrumentate de DNA.
Până la urmă, chiar nu am ce să compar, aşa că nu pricep bucuria unora că echipa Ponta s-a dus de-a berbeleacul, decât dacă aceştia au un interes pecuniar direct în această afacere care miroase urât. Este exact ca în situaţia postacilor plătiţi din banii „ciordiţi“ de Udrea de la bugetul public: mercenari cu ştate de plată, aceştia murdăreau internetul cu dejecţiile lor travestite în opinii, iar noi, inocenţii, credeam că ducem o luptă de idei politice. Dar de unde! Cei branşaţi la ţuţuroiul public al banilor evoluau în critici de dreapta ai opiniilor economice de stânga, în vreme ce ulterior au fost dovediţi ca fiind inşi ce produceau contra cost zgomotul de fond necesar pentru o manipulare eficientă. Aşa şi criticii de azi ai guvernării Ponta, oameni care speră ca favoriţii lor să ajungă la guvernare, direct sau prin interpuşi. „Obiectivitate“ la greu, dar pe bani mulţi, deturnaţi de la finanţele publice. Halal democraţie…
Cum spuneam, tragedia din clubul Colectiv a fost fundalul pentru o explozie politică de proporţie. Proteste virulente de stradă, dar care nu au depăşit niciodată 50.000 de participanţi în toate oraşele în care au existat asemenea mişcări, au condus la demisia cabinetului Ponta. Este discutabilă alegerea fostului şi contestatului premier. Boc nu a demisionat după prăpădul întâmplat la maternitatea Giuleşti, iar „tinerii frumoşi şi liberi“ nu au ocupat Piaţa Universităţii cerându-i mandatul (era, ce-i drept, vacanţa de vară, iar „durerea“ socială a fost dominată de dulceaţa brizei din Vama Veche). Băsescu nu şi-a dat demisia după recurentele grozăvii provocate de inundaţiile anuale din Moldova (tot chestiune de corupţie şi proastă administrare). Facebook-ul nu i-a mai solicitat demisia, chiar şi după unele declaraţii de un cinism patentat. Băse continua să fie cool…
Ei bine, în acest context relativizant, de ce oare revolta străzii feisbuciste s-a manifestat acum cu atâta virulenţă? Decesele din Colectiv au oare mai multă semnificaţie în ordine umană decât ale bebeluşilor de la Giuleşti sau decât cele ale nefericiţilor din Moldova? A strigat strada? Păi strada nu a avut niciodată mai mult de 50.000 de „insurgenţi“. În spatele măsurilor luate de Ponta au stat cam şase milioane de voturi. Iar dacă e democratic să protestezi pe carosabil, este încă şi mai democratic să votezi pentru un program socio-economic. Într-un stat de drept, pe un subiect politic cei mai mulţi câştigă, nu-i aşa? Se pare totuşi că nu, iar Victor Ponta şi-a mai trădat încă o dată electoratul. Să-i fie de bine, înseamnă că nici nu l-a reprezentat cum se cuvine!
Ce m-a frapat însă la modul negativ a fost bizara şi aparent ininteligibila evoluţie a manifestaţiilor de stradă. După un vârf de prezenţă înregistrat în zilele de duminică, luni şi marţi, când protestarii, majoritatea tineri, au ieşit să-şi strige furia, revolta şi disperarea în stradă, sentimente evident legitime, după căderea cabinetului Ponta şi demisia primarului Piedone, avântul protestatar a scăzut în intensitate, ca şi cum obiectivul fusese îndeplinit. La Universitate, din 30.000 de oameni au rămas zece mii, apoi cinci mii, două mii, câteva sute, iar luni, 9 noiembrie, după zece zile de la catastrofă, la ora 22.00, nici unul. „Dezumflarea“ masivă a valului de insurgenţi s-a produs după ce delegaţia aşa-zişilor reprezentanţi ai societăţii civile (sau în civil, nu mi-e deloc clar) şi ai străzii a fost invitată la Cotroceni pentru consultări pe care Constituţia nu le prevede. Despre cum au fost selecţionaţi „purtătorii de cuvânt“ ai revoltaţilor nu se poate spune nimic, pentru că au existat criterii inefabile, necunoscute nici măcar unora dintre invitaţi, ca să nu mai vorbim de restul populaţiei. Însă e normal: dacă tot ne „resetăm“ viaţa politică, e firesc să avem acest comportament oblic, misterios şi subiectiv, fie şi la moment de criză. E bine că renunţăm la ipocrizie, măcar în ceasul al doisprezecelea. Asta ca să ştim ce fel de democraţie urmează.
Stingerea energiei protestatare şi a empatiei cu suferinţa, după ce aceste două obiective politice au fost atinse (căderea guvernului şi mimarea consultărilor), mi se pare elocventă pentru puritatea sentimentelor a unora din stradă. Dar atenţie: nici nu-mi trece prin cap să contest autenticitatea suferinţei şi a revoltei celor care au pierdut rude, prieteni şi cunoscuţi în prăpădul din clubul Colectiv. Nu neg nici omeneasca solidaritate a altor cetăţeni, care, pe bună dreptate, consideră că participarea la un concert rock într-un club găzduit de o capitală europeană dintr-un stat de drept nu trebuie să presupună un risc letal. Aceştia, sunt convins, au continuat să vină în stradă şi după ce singurul actor pur al pieţei politice româneşti şi-a văzut visul cu ochii.
Şi, la fel, nu doresc să contest legitima lor speranţă că viaţa politică românească se va ameliora. De fapt, şi eu sper acelaşi lucru. Şi eu sunt dezgustat de felul în care s-a făcut politică vreme de un sfert de veac. Şi eu îmi doresc un sistem care să funcţioneze. Şi eu m-am săturat să-mi fie furaţi banii de impozite şi deturnaţi către ferme, vile, vacanţe, oficine propagandistice, genţi şi alte vaci Kobe. Doar că năzuiesc ca aceste schimbări de substanţă să aibă loc democratic, transparent, întru respectarea cadrului legislativ existent (sau viitor). Pe de altă parte, nu cred că strada e mai legitimată la a presa producerea schimbărilor decât restul populaţiei. Şi restul populaţiei, care nu a ieşit pe caldarâm sau care nu se exprimă pe Facebook, trăieşte tot aici, plăteşte impozite tot aici, votează tot aici şi suferă abuzuri tot aici. Poate că restul cetăţenilor aleg să se exprime mai ordonat, după lege, la intervale fixe. Şi nici nu mi se pare că un tânăr ar fi mai important, relevant sau merituos decât un matur sau un vârstnic. În faţa legii cu toţii ar trebui să fim egali. Pe vremea mea, aşa stăteau lucrurile…
Dar ce s-a întâmplat cu ceilalţi „revoluţionari“? De ce au părăsit scena pe care se simţeau atât de comfortabil? Sau nu cumva energia lor a urmărit doar un ţel politic precis, unul care nu are nici o legătură cu tragedia din Colectiv, moartea tinerilor nefiind decât pre-textul unui text de o obscenitate sinistră? Şi, dacă greşesc eu, de ce nu mai protestează inşii atât de virulenţi în continuare, acum, când numărul morţilor aproape că s-a dublat? Mister. Între discreţia demnă a oamenilor care au pierdut pe cineva apropiat în masacrul din club şi isteria partizanilor politici cu slogane apolitice distanţa este enormă. Şi dezgustătoare.
Prin urmare, acum, când numărul deceselor continuă să crească, cred că ne putem lua rămas bun de la şansa unei relansări morale şi politice în România. Ne-am bătut joc şi de această şansă, plătită, ca şi cea din decembrie 1989, cu sânge de tineri. Cât despre „resetarea“ clasei politice, nici nu se mai cade să vorbim. Nu există „moment zero“ decât dacă toţi vechii actori politici se duc acasă. Ei şi consilierii lor. Or, suntem departe de o asemenea întâmplare. De fapt, am ajuns la fundul sacului. Iar în spitale tinerii nevinovaţi continuă să moară pentru ca unii să controleze şi mai riguros resursele naţionale. Fireşte, nu în beneficiul nostru, al plătitorilor de impozite. Trăiască democraţia! Jos comunismul!

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper