Nimic despre rostul muzeelor în societatea româneasca

Am avut şi mai am discuţii cu mulţi dintre colegii mei cu privire la rostul muzeelor pe care noi, cei care lucrăm în ele, încercăm să le apărăm de toate relele şi de prostie şi de incompetenţă.
Recenta tragedie provocată de un incendiu – după care încă ne mai numărăm morţii – a constituit un motiv pentru reluarea acestor dezbateri în mediul muzeal românesc. Toţi directorii de muzee îşi reevaluează acum măsurile existente împotriva facilitării unor asemenea dezastre. Se schimbă extinctoarele, se controlează hidranţii, se reiau instructajele pentru personalul care ar trebui să acţioneze în cazul izbucnirii unui incendiu. Desigur, toate astea ar fi trebuit să constituie o preocupare permanentă pentru toţi cei care lucrează în muzee – nu doar pentru manageri –, dar lucrurile nu sunt niciodată aşa de simple cum par. În ultimii 25 de ani, unul dintre cele mai mari şi mai prestigioase lăcaşe muzeale din România, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ a fost de două ori victima unor incendii care au afectat grav patrimoniul instituţiei. De fiecare dată, anchetele nu au putut dovedi nimic. Nu a fost găsit nici un vinovat, nici din partea personalului, nici dinspre cea a publicului. Toată lumea a deplâns distrugerea unor monumente istorice, dar puţini au fost cei care au spus ceva de genul „bine, măcar, că nu a murit nimeni!“. Acesta a fost şi motivul pentru care distrugerile au şi fost şterse din memoria publică; nimeni nu mai vorbeşte acum despre ele, aşa cum nu se mai vorbeşte nici de incendiile care s-au declanşat în deceniul trecut în clădirea Teatrului Naţional „Ion Luca Caragiale“, pentru că, din fericire, nu au existat victime omeneşti. Acum, în 2015, evident, nu plânge nimeni după clădirea prost întreţinută a unui club în care aveau loc frecvent concerte. Problema gravă este că au murit zeci de oameni, iar alte zeci vor rămâne cu sechele îngrozitoare pentru tot restul vieţii.
Fiecare muzeu are un plan de evacuare în caz de incendiu. Regula spune că ar trebui să fie afişat la un loc vizibil. Fiecare salariat ar trebui să ştie ce are de făcut: să reuşească evacuarea cât mai rapidă a publicului şi să salveze bunurile muzeale expuse. În teorie, lucrurile astea sunt bine cunoscute. În practică, nu pot să spun decât că un incendiu sau un cutremur sunt cele mai mari coşmaruri pe care le poate avea cineva care lucrează într-un muzeu. Şi asta pentru că impresia pe care o avem fiecare dintre noi este că de fapt nu am putea să facem mare lucru.
Pentru a ne apăra muzeele şi patrimoniul lor în faţa unor asemenea sinistre, am avea nevoie, în primul rând, de resurse (financiare şi umane) de care, în realitate, nu dispunem. Abia pe urmă am avea nevoie de timp, pentru a putea pune în aplicare pregătirea planurilor de salvare, la nevoie. Multe dintre clădirile care adăpostesc muzee sunt găzduite încă în clădiri neconsolidate, după toate cutremurele majore care au avut loc în România din 1977 încoace. E adevărat, începând din anul 2007, de când autorităţile publice au început să aibă acces la mai multe fonduri europene, au fost consolidate, restaurate şi reparate mai multe edificii muzeale decât în toată perioada 1989-2006. Dar lucrurile sunt încă departe de a fi rezolvate. Muzeul Naţional de Istorie a României constituie deja un caz de alertă publică, fapt ce a atras atenţia până şi Preşedintelui României. Am văzut, pentru prima oară după mulţi ani, parlamentari interesaţi să impună includerea în bugetul de stat a cheltuielilor necesare pentru începerea studiilor şi pregătirea proiectelor pe baza cărora se vor începe lucrările de consolidare. Sumele vehiculate pentru costurile totale par imense pentru mulţi dintre cei care îşi dau cu presupusul pe la emisiunile televizate specializate în învârtit vorbe goale. Mie mi se pare că suta de milioane de euro care va fi necesară pentru acest proiect nu înseamnă nici mult, nici puţin, ci exact atât cât este necesar pentru ca România să aibă un muzeu naţional de istorie, aşa cum îl merită. Dacă tot ne-am bătut joc de o investiţie începută în regimul comunist pentru sediul acestui muzeu şi care zace acum – ruină ştirbă – în centrul Bucureştilor, pentru o iluzorie transformare într-un centru comercial finanţat de o firmă turcească, cel puţin să restaurăm una dintre cele mai frumoase clădiri bucureştene din patrimoniul moştenit de pe vremea Regelui Carol I! Numai că toate aceste lucrări vor dura mult timp! Şi asta mi se pare mai grav decât investiţia în bani. Sunt ani mulţi de când publicul din România şi de aiurea este privat de cunoaşterea unor bunuri culturale inestimabile pentru ceea ce ne defineşte ca naţiune. În plus, tot acest patrimoniu trebuie deplasat, pe perioada executării lucrărilor, într-un loc sigur. Acest lucru presupune o altă investiţie şi un volum imens de muncă pentru ca obiectele să fie evacuate din depozitele actuale ale muzeului, să fie aşezate după toate criteriile tipodimensionării, pentru a fi „regăsite“ (aceasta nu este o licenţă poetică, ci un termen tehnic, utilizat de muzeografi) atunci când le veni vremea să fie readuse în sediul din Calea Victoriei. O operaţiune de o asemenea anvergură a avut loc, în România, numai atunci când Ceauşescu a decis închiderea Peleşului, pentru a fi restaurată clădirea, infestată cu ciuperca asasină a construcţiilor, Merulius lacrymans. Pe vremea aceea, totul a fost organizat sub atenta îndrumare a unui om căruia încă nu ştim a-i mulţumi îndeajuns, venerabilul conservator Aurel Moldoveanu.
Şi pentru că am adus vorba despre Castelul Peleş, trebuie să adaug că după patru decenii de la acea restaurare această bijuterie a arhitecturii europene are nevoie, din nou, de lucrări urgente de consolidare şi restaurare. Situaţia juridică a Muzeului (care funcţionează într-o clădire aflată în proprietate privată) împiedică Statul Român să ia măsurile care se impun. De ce? Pentru că avem nişte legi care se bat cap în cap şi care, adeseori, funcţionează împotriva interesului public. Cel care ar decide să ia acum măsurile care se impun pentru protejarea monumentului ar risca să intre la închisoare pentru încălcarea legislaţiei financiare. Aşa, dacă nu ia nici o decizie, riscă să intre la închisoare pentru nerespectarea legislaţiei în domeniul patrimoniului cultural. Concluzia ar fi că, în asemenea vremuri nebune, trebuie să îţi pui în primejdie libertatea, dacă ai o răspundere în ceea ce priveşte patrimoniul istoric al ţării.
Există o legislaţie internaţională, pe care am mai amintit-o cu alte prilejuri, şi care impune statelor părţi să ia măsuri asiguratorii pentru transportarea şi depozitarea la loc sigur a tuturor bunurilor culturale muzeale în caz de conflict armat sau de dezastru natural. România nu respectă legea în această privinţă – lege care face parte din dreptul intern. De ce? Niciodată nu s-au găsit bani pentru asemenea investiţii…
Revenind la „subiectul zilei“, ar trebui să spun că sunt o mulţime de muzee care nu au reuşit să facă tot ceea ce ar fi trebuit astfel încât să prevadă izbucnirea unui incendiu. Motivul este acelaşi: autorităţile publice nu au bani pentru investiţii, iar ordonatorii de credite sunt descurajaţi să facă aceste lucrări, de o legislaţie „anti-corupţie“ care, în realitate, este constrângătoare şi care aduce deservicii majore instituţiilor publice (dar care, pe de altă parte, nu îi împiedică pe marii mafioţi ai ţării să îşi împartă profituri de zeci de milioane de euro).
În fine, cum spuneam, nu ducem doar lipsă de bani, ci şi de oameni. Nu avem suficienţi pompieri calificaţi în muzeele româneşti. Veţi spune, poate, că nu ne împiedică nimeni să facem angajări. Din nou, în teorie s-ar putea să aveţi dreptate. Numai că în practică, adeseori, un director de muzeu are de ales între a angaja un specialist valoros pe un salariu de nimic şi a încadra un pompier pentru un salariu de mizerie. Pentru ca muzeul să însemne ceva pentru public avem nevoie de specialişti. Pentru ca muzeul să funcţioneze astfel încât şi publicul şi patrimoniul să fie protejate, avem nevoie (şi) de pompieri. Uneori suntem obligaţi să facem aceste alegeri imposibile. Şi uneori ajungem să ne întrebăm care mai e rostul muzeelor în societatea românească.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper