Nicolae Labiş între Maiakovski şi Rimbaud

Un articol de ION SIMUŢ

Dacă ar fi avut un mers natural al vieţii, Nicolae Labiş ar fi împlinit la finele acestui an 80 de ani. Născut la 2 decembrie 1935, sfârşeşte în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1956, ca victimă a unui accident de tramvai, întâmplat în 9 spre 10 decembrie. La numai 21 de ani, poetul crease convingerea că este cel mai important şi cel mai spectaculos talent ivit în noul regim politic instalat în România după 1945. Nicolae Labiş, în posteritatea târzie, devenise mai interesant şi mai impresionant ca legendă biografică decât ca realitate a operei. Până acum două decenii, toate generaţiile şcolite ştiau cel puţin două lucruri sigure despre poet: cum a murit şi că a scris extraordinarul poem Moartea căprioarei. De prin 1990-1995, Nicolae Labiş a intrat în anonimat pentru generaţiile tinere, fiind scos din programele şcolare pentru gimnaziu şi pentru liceu. Critica postdecembristă (Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Marin Mincu, Ion Pop, Eugen Negrici, Marian Popa) l-a păstrat ca un reper pentru înnoirea lirismului şi ca un semnal pentru apariţia generaţiei ’60 (Eugen Simion îl numise „buzduganul unei generaţii“).
Discursul său poetic, creditat pentru potenţialităţile sale, conformist la început în versificaţii partinice, pacifiste sau patriotice, devine din ce în ce mai incomod, într-un ritm bulversant pentru oficialităţi şi pentru cenzură. De aceea moartea sa nu va apărea ca rezultat al unui accident banal, ci ca efect al unei foarte probabile intenţii obscure de a-l elimina din viaţa literară. Reuşeşte să-şi vadă apărute numai volumul de poeme pentru copii Puiul de cerb (1956), fără probleme, şi volumul Primele iubiri (apărut tot în 1956), cu probleme, în urma unor intervenţii ale cenzurii, determinându-l pe autor să afirme că nu-l mai reprezintă. Alcătuieşte proiectul altei cărţi de poezii, Lupta cu inerţia, care va apărea postum, în 1958. Ideea luptei cu inerţia, desfăşurată atât pe plan ideologic, cât şi pe plan estetic, va fi cel mai semnificativ elan insuflat de poet până la dimensiunile, energia şi retorica unei adevărate bătălii împotriva conformismelor actualităţii proletcultiste sau realist-socialiste.
Citit azi, Nicolae Labiş nu e un mare poet, dar, dacă îl raportăm la context, ne dăm seama că ar fi putut să fie. Congenerii săi, de la Nichita Stănescu la Cezar Baltag, datori şi ei festivismelor epocii, s-au transformat radical faţă de cum arăta poezia lor la debut. Şi Nicolae Labiş s-ar fi putut transforma, scriind o poezie cu totul diferită de angajamentul iniţial. De altfel, a şi început procesul înnoitor al lirismului propriu, încercând să se distanţeze de poncifele vremii, dând dureri de cap oficialităţilor, care (Mihai Beniuc, de pildă) au şi reacţionat negativ la unele dintre poemele labişiene din 1956, cum ar fi Albatrosul ucis. Nu admiteau că un poet atât de tânăr şi de vitalist poate trece atât de neaşteptat de la poeme închinate partidului la poeme cu o perspectivă mai sumbră (cum e moartea unui albatros) sau la poeme ce sondează „spiritul adâncurilor“ într-o conştiinţă mai tulbure, dilematică, într-o compoziţie orchestrată pe mai multe planuri şi pe mai multe coarde, cum este aceea din amplul poem postum Omul comun, publicat numai fragmentar în 1956.
Lupta cu inerţia
S-a pus mare speranţă în Nicolae Labiş chiar de către regimul comunist nu pentru că s-ar fi crezut că va scrie o poezie cu totul diferită de aceea care se scria în anii 1950, ci pentru că poezia lui partinică şi revoluţionară promova o nouă sinceritate, o împrospătare a retoricii acreditate în limitele aceluiaşi pact ideologic. Nicolae Labiş scria o altfel de poezie comunistă decât poeţii zilei, de la Mihai Beniuc la Dan Deşliu. Înflăcărarea sa atingea cotele cele mai înalte ale unui idealism roşu, mobilizator, vecin cu ardenţa metafizică: „Trăim în miezul unui ev aprins/ Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă./ Cei ce nu ard dezlănţuiţi ca noi/ În flăcările noastre se destramă“. În lexicul obişnuit (fericire, viitor, luptă, tovarăşi, comunism, comoară, zbor, talazul istoriei) îşi fac loc formule şi proiecte ale raţionalităţii: „solul fericirii“ să fie udat cu „ploile gândirii“; „în lupta grea“ „au înflorit timpuriu/ Livezile imaculate-a minţii“; concluzia poemului Viitorul (1956), din care am citat aici, afirmă dreptul luptătorului de a gândi: „Ne-am câştigat şi dreptul demnităţii/ Şi-al cugetării drept nemăsurat“. Retorica argheziană a „celui ce gândeşte singur“ este dusă în poemul postum Vârsta de bronz până aproape de ultimele consecinţe: „Clopote grave sunară trezirea/ Generaţiei noastre.// Tragem cugetarea afară din teacă./ Anii noştri în dansul cu săbii acum să petreacă./ Dansul superb ca o luptă şi ca o înnoire,/ Ca un zbor însetat de Icar, spre fericire.// Vrem să descâlcim toate căile!/ Vrem să istovim toate punţile!/ Ca împrejurul catargelor, stoluri de păsări,/ Noi întrebări, noi întrebări ne înconjură frunţile./ Dezlegările detună în creier./ Una după alta cad despletite/ Întrebările, întrebările nesfârşite“. Celebrarea regimului comunist îşi cere dreptul la un acord al raţiunii, ceea ce nu e mare lucru ca ieşire din cercul ideologic, dar reprezintă ceva pentru a conştientiza prizonieratul, chiar dacă şi acesta este trăit efuziv, ca apoteoză a patriei triumfătoare. Dar dreptul de a gândi aduce cu el şi dreptul de a pune întrebări şi, mai târziu, dreptul de a se îndoi, chiar dacă procesul întortocheat al cugetării nu se dovedeşte decât o formă ocolită a confirmării ideologice. Poezia comunistă înnoită a lui Nicolae Labiş îşi rezervă dreptul unei adeziuni ocolite în locul unei adeziuni directe, fără emoţii. E şi aceasta o victorie – o victorie mică, dar o victorie, sub forma unui inconformism notoriu: „lupta cu inerţia“.
De partea lui Maiakovski
Civismul agitatoric şi retorica angajării vin, în poezia lui Nicolae Labiş, de la Maiakovski, maestru recunoscut în mod deschis de câteva ori, la concurenţă cu Esenin şi Blok. Un poem din august 1953 se intitulează Cuvânt tovarăşului Maiacovschi. Complicitatea e explicită: „Bădiţă Vladimire, ce minune/ Trăim noi azi, de-ai mai putea să ştii!/ Că rău îmi pare pentru că de-acuma/ La noi acasă nu mai poţi să vii!// (…) Bădiţă Vladimire, multe-s încă/ De făptuit pe drumul ce-ai deschis!/ Ne cam codim când versul va să-l facem/ Lungi baionete precum tu ai zis!/ (…)/ Noi ne legăm să împlinim cu suflet/ Tot ceea ce tu nu mai poţi să faci“. Invocarea poetului rus se realizează în sensul implicării decisive şi categorice a poeziei în construcţia comunismului: „Eu vreau ca versul, versul meu să deie/ Mai mult c-o tonă grâul la hectar!“. Exemplul lui Maiakovski dezvăluie carenţe neaşteptate ale poeziei româneşti – şi nu în domeniul angajării comuniste, cum ne-am aştepta, ci în sfera liricii intime, în poezia de dragoste: „Să tot vezi ce oameni/ Pe plaiul nostru pretutindeni viu/ Iubesc cum nu s-a mai iubit… Atâta/ Că versuri mari de drag nu se prea scriu…/ Tu, om spătos, de inimă fierbinte/ Din tâmplă până-n talpă pururi plin,/ Ai răspica vreun cântec de iubire/ Din cele ce-s traduse prea puţin!“ Într-adevăr, în 1953, la noi, poezie de dragoste nu exista. De aceea, Nicolae Labiş se va mobiliza pentru recuperarea acestui decalaj. Însă recuperarea eului neglijat nu se va putea produce într-un mod atât de simplu pe cât pare, pentru că exista riscul ca poezia de dragoste să fie acuzată de privilegierea individului în defavoarea colectivităţii. Confesiunea intimistă trebuia integrată în solidaritatea colectivistă pentru a putea fi exprimată. Programul din volumul Primele iubiri (1956) şi din poemul cu acelaşi titlu care încheie volumul izvora dintr-un imbold maiakovskian. Dragostea obişnuită era proiectată eminescian în „rapsodia pădurii“. Natura era recuperată mai întâi, pentru a face posibilă iubirea. Nicolae Labiş îşi declară, precaut, maeştrii şi îi celebrează strategic ca pe argumente pentru iniţiativa sa: poezia populară, Eminescu şi Sadoveanu. Cu ei ajunge pe căi ocolite la recuperarea dragostei ca subiect al poeziei. Iubirea intimă se aşează în rând cu celelalte iubiri: dragostea de natură, dragostea de patrie şi dragostea de partid – şi numai aşa poate fi celebrată, ca o iubire generică, efuziune polivalentă: „Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu./ Izvoarele s-au luminat şi sună,/ Oglinzile ritmându-şi-le-n dans,/ Şi brazii mei vuiesc fără furtună/ Într-un ameţitor, sonor balans,/ În vii vibrează struguri străvezii –/ Cristalurile cântecelor grele –/ Şi stropi scăpărători de melodii/ Ca roua nasc în ierburile mele./ Eu curg întreg în acest cântec sfânt:/ Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt“. Disoluţia eului, uitarea de sine, extazul dezideologizat sunt cu totul surprinzătoare în 1955-1956, în poezia românească din perioada comunistă, nu doar ilicite, ci chiar eretice. Pe cât este dezvăluită şi urcată iubirea la nivelul dragostei de patrie şi partid, pe atât sunt coborâte acestea din urmă la nivelul unor sentimente intime, mai fireşti, în locul unor convenţii colective. Câştigul este în ambele direcţii şi instanţele oficiale vor fi observat beneficiul (intimizarea sentimentului partinic) şi vor fi sesizat tertipul (amestecul de viaţă personală şi viaţă colectivă). Poezia lui Nicolae Labiş înregistra încă o victorie, iar publicul şi critica i-o acreditau în triumf.
Spre Rimbaud
Experienţa lui Nicolae Labiş atestă faptul că poezia îşi putea asigura o evaziune, adică ieşirea din cercul ideologic, numai prin exaltarea tinereţii şi a iubirii cu acelaşi tip de discurs ca şi celebrarea patriei şi a partidului, însă fără a le mai invoca pe acestea din urmă explicit – ceea ce echivalează cu depolitizarea extazului şi intimizarea fericirii (înlocuirea fericirii colective cu fericirea individuală). Iubirea se poate desprinde de context, dar exprimarea ei rămâne temporar în manuscris până la acceptul postum de publicare a volumului Lupta cu inerţia (1958): „Am iubit de când mă ştiu/ Cerul verii străveziu,/ Despletitele răchite,/ Curcubeiele pe stânci/ Ori pădurile adânci/ Sub cer alb încremenite./ Mi-a fost drag pe bărăgane/ Să văd fetele morgane/ Ori pe crestele de munte/ Joc de trăsnete rotunde,/ Scurgerea cocorilor,/ Pacea înălţimilor,/ Semeţia pinilor/ Plini de scama norilor“. Euforia începe naturist şi continuă într-un eros purificat, esenţializat: „Am iubit iubirea pură,/ Floare roşie pe gură/ Şi în inimă arsură,/ În priviri zăpezi candide/ Şi-n piept voci necontenite“. Poemul virează spre raţionalizarea extazului, convertirea lui în idei şi sublimarea în dans: „M-a înfiorat ades/ Tot ce gândurile ţes:/ Pe al filelor polei/ Dansuri repezi, legănate,/ De pe arcuri înstrunate/ Săgetarea de idei…// Toată-această măreţie/ Ne-a fost dată din vecie…“ (poemul Am iubit…, datat 1956). Cu această experienţă a extazului, poetul se poate disocia de spiritul colectiv, pentru a locui o altă lume: „Sunt spiritul adâncurilor,/ Trăiesc în altă lume decât voi,/ În lumea alcoolurilor tari,/ Acolo unde numai frunzele/ Amăgitoarei neputinţi sunt veştede./ Din când în când/ Mă urc în lumea voastră/ În nopţi grozav de linştite şi senine/ Şi-atunci aprind mari focuri/ Şi zămislesc comori/ Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi./ Apoi cobor din nou prin hrube trudnice/ În apa luminoasă, minunată./ Sunt spiritul adâncurilor,/ Trăiesc în altă lume decât voi“ (poemul Sunt spiritul adâncurilor, datat 1956). Nicăieri ca aici nu se vede mai bine schimbarea radicală a regimului imaginar şi a discursului poetic: nu piscuri, nu soare, nu zbor, ci adâncuri, nopţi, hrube, coborâri. Un imaginar în regim ascensional, solar, e înlocuit de un imaginar acvatic al explorării în adâncuri. Se vede clar că ultimul Labiş pregătea o altă poetică. Preluând individualismul rebel al lui Rimbaud, Labiş preconiza o poezie a cunoaşterii prin fervoarea simţurilor până la euforie, extaz sau beatitudine, dar nu dereglare, deşi alcoolul are funcţie catalitică. În panteonul lui Nicolae Labiş, în 1956, Rimbaud se pregătea să fie instaurat ca un zeu nou, al altei lumi şi al unei înnoite experienţe a cunoaşterii: „Scuture-şi pe bulevarde, capitala românească/ Galbeni tei şi suie-şi slăvii inegal, semeţ contur./ Din vuirea de tramvaie şi din ud pavaj să-ţi crească/ Evocarea mea frăţească, încâlcit ştrengar, Arthur“.
În interiorul poeziei comuniste, Nicolae Labiş era un maiakovskian (spirit colectivist, bătăios, triumfalist, însă meliorist, deci incomod). Când evadează din perimetrul ei, năzuieşte să fie un rimbaldian (spirit al adâncurilor, explorator al unor căi noi de cunoaştere). Sistemul politic l-a ţinut însă captiv, lăsându-i numai iluzia evaziunii şi a libertăţii.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper