Nevoia de echilibru

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Crizele pe care le traversează omenirea scot tot mai mult în evidenţă nevoia de echilibru. Mai puţine războaie, mai multă pace. La nivelul relaţiilor dintre state, democraţia se realizează în cadrul ONU, de aceea ar trebui să ne reîntoarcem cu mai multă convingere la mecanismele de soluţionare a conflictelor de care dispune Organizaţia. Este ignorată de marile puteri? Să fie reformată. Oricum, spiritul Cartei rămâne valabil, ne arată că războiul nu trebuie să devină nici un scop, nici un mijloc universal de stingere a diferendelor. Doar cultura şi umanismul au drept la universalism.
Pentru că este ultima cronică ce apare în revista Cultura, a cărei direcţie programatică i-am împărtăşit-o ani buni, mă voi opri la câteva aspecte ale vieţii noastre de europeni. Motivul? Europa nu trăieşte zile faste. Întârzierea procesului de reforme instituţionale şi referendumul promis de premierul David Cameron privind perspectiva Marii Britanii în Uniunea Europeană apasă pe unitatea europenilor. Acestora li se adaugă îngrijorările provocate de angajamentele militare în Siria şi în alte colţuri de lume.
Într-una din zilele trecute, Helmut Schmidt, fost cancelar al Germaniei de dinainte de re-unificare, a trecut în pacea Câmpiilor Elizee. A fost un mare european, o parte din opiniile lui nu sunt comune, aşa încât merită să-l evocăm.
Război şi terorism
Tocmai când apăruseră unele speranţe pentru pace – înţelegerea Obama-Putin pentru o soluţie politică în Siria, în sfârşit acceptarea de către guvernul francez ca Franţa să formeze o coaliţie împreună cu SUA şi Rusia pentru lichidarea Statului Islamic, la care trebuie adăugate progresele realizate la Conferinţa de la Viena în aceeaşi problemă –, mercenarii morţii au lovit în inima Parisului. Greu de imaginat o replică mai diabolică la încercările de a fi pusă mai multă ordine în lume. Nu ştiu cât de reală este puterea militară a fundamentaliştilor islamişti, dar forţa cu care ei îşi pregătesc şi înfăptuiesc crimele creşte. Tragedia de la Paris se adaugă şirului de acte de barbarie începute la 11 septembrie 2001 la New York şi continuate în Marea Britanie, Rusia, Spania, Belgia, Nigeria, Algeria etc. Cruciada împotriva terorismului este imperativă. Tragedia francezilor se poate reproduce oricând şi în orice alte spaţii: naţionale, culturale sau religioase. Războaiele, subdezvoltarea şi sărăcia se află, separat sau împreună, printre cauzele acestui fenomen a cărui amploare este tot mai mare. Le revine liderilor mondiali să găsească soluţii. Una dintre acestea ar fi închiderea cât mai multor conflicte militare care incendiază Orientul Mijlociu. Războaiele din regiune au condus la dezechilibre majore demografice, economice şi sociale. Există şi un pericol de ordin psihologic care poate să afecteze nervul oricărei naţiuni sănătoase. În primele zile de după tragedia de la Paris unitatea francezilor părea fără cusur; nu peste mult timp au reapărut puseurile extremiste, cererile de expulzare a islamiştilor, de distrugere a moscheilor şi de închidere a graniţelor.
Promisiuni de campanie,
realităţi economice
Britanic adevărat, premierul David Cameron se ţine de cuvânt şi reia promisiunea din campania electorală care i-a adus victoria: organizarea unui referendum care să decidă destinul Marii Britanii în Uniunea Europeană. Se vor limpezi apele Canalului Mânecii sau se vor tulbura mai mult? Specialiştii susţin că ieşirea ar fi catastrofală pentru economia britanică. Pe plan european, chiar în cazul unui eşec, acest tip de recurs la consultarea populară poate da idei partidelor extremiste, anti-europene, din alte state. Oricum, referendumul britanic va deveni unul dintre testele de rezistenţă la care este supus proiectul european.
Decizia organizării referendumului, susţine David Cameron, depinde de modul în care Bruxelles-ul este dispus să satisfacă cererile Londrei pentru o reformã instituţională profundă a Uniunii Europene. O primă propunere se referă la revenirea la formula flexibilă a Pieţei Comune, adică Uniunea Europeană să redevină „o piaţă comună“ şi să nu devină „o ţară comună“. Marea Britanie simte nevoia unei mai mari libertăţi în capacitatea de a încheia acorduri comerciale cu ţări din afara UE cum ar fi Japonia, China şi Statele Unite. Moneda naţională britanică, lira sterlină, să circule fără discriminare în zona euro; aceasta echivalează cu recunoaşterea existenţei mai multor devize oficiale în interiorul Uniunii Europene. Londra doreşte să fie exceptată de la angajamentele de construcţie a unei „uniuni tot mai strânse“. Aici avem o subtilă formulare a „excepţionalismului britanic“ în sensul ca Marea Britanie să-şi consolideze dreptul la independenţă în interiorul Uniunii Europene. În privinţa tratamentului imigranţilor, Londra doreşte un moratoriu de patru ani care să-i permită să nu aplice normele comunitare de alocare a drepturilor sociale noilor veniţi pe teritoriul britanic. Bruxelles-ul consideră că parţial, cel puţin, aceste condiţii sunt „extrem de problematice“ şi că acceptarea lor ar conduce la o discriminare între state şi cetăţenii europeni. Vizionarii consideră însă că tocmai aceste cereri vor putea să inspire o adevărată reformă a instituţiilor europene.
În partea opusă perspectivei britanice asupra viitorului Uniunii Europene – o organizaţie cu geografie politică diversificată –, există şi opinia restrângerii ariei acesteia. Spaniolul Miguel Angel Moratinos, fost ministru de externe, belgianul Philippe Maystadt, fost ministru de finanţe, economistul francez Pierre Larrouturou şi Michel Rocard, fost prim-ministru al Franţei propun o refondare a Europei în jurul unui proiect realist realizat cu un număr mai mic de state. Autorii acestui concept provin din curente ideologice socialiste. Teza lor de politicieni de stânga merge spre o formulă constrângătoare, diferită de cea a premierului Cameron, adept al extinderii şi flexibilităţii instituţionale a Uniunii Europene, al slăbirii dependenţei faţă de centru.
Un german deosebit
Viziunea lui Helmut Schmidt în privinţa Uniunii Europene – fac o întoarcere omagială pentru marele dispărut – este legată de istoria continentului văzută ca o succesiune de competiţii economice şi politice sau confruntări militare. Schmidt nu-şi încurajează succesorii în ambiţii de leadership. Într-o emisiune la canalul de televiziune ARD, din 7 august 2012, fostul cancelar a declarat că Germania va avea un handicap major în propria istorie dacă îşi propune să joace rolul de lider european. „Auschwitz şi exterminarea a şase milioane de evrei, ca şi războiul mondial al lui Hitler, sunt evenimente înrădăcinate în mentalul popoarelor europene, aşa încât un rol de lider al Germaniei în Europa este exclus şi va fi astfel pentru mult timp de aici înainte“. Helmut Schmidt s-a înşelat, după cum constatăm astăzi. El rămâne un politician curajos, continuator al „politicii spre Est“, Ostpolitik, concept lansat de predecesorul lui, cancelarul Willy Brand în 1969. Astăzi, doamna Angela Merkel păstrează această direcţie în politica Berlinului, are o poziţie nuanţată faţă de cea a partenerilor europeni din Est, Polonia, Ţările Baltice, România, în privinţa raporturilor cu Rusia. Această orientare nu este singura care îl particularizează pe Helmut Schmidt în politica Germaniei. După părăsirea scenei politice, el a condus revista Die Zeit devenind unul dintre marii comentatori de politică. Trei sferturi dintre germani  l-au socotit până la moarte, survenită la 91 de ani, o autoritate morală, deşi opiniile lui puteau să-i contrarieze pe unii dintre ei. Voi aminti două exemple. În 2011 el a publicat un eseu despre locul religiei în societatea globalizată, intitulat Religion in der Verantwortung (Exerciţiul responsabil al religiei) în care nu se arată deloc tolerant faţă de Biserică. Amintesc, apoi, că în cărţile lui – a publicat circa treizeci –, Schmidt a combătut ideea multiculturalismului şi a fost sceptic în privinţa politicii de integrare a emigranţilor musulmani în societatea germană. Profeţie?
Mai mult optimism
La ultima reuniune G-20 (15-16 noiembrie), reprezentanţii statelor participante au convenit să susţină la apropiata Conferinţă mondială pe probleme climaterice, de la Paris, adoptarea unui document care să consacre angajamentul statelor pentru reducerea cu 2% a emisiilor de gaze cu efect de seră. Rămâne ca experţii să găsească soluţii pentru finanţarea Planului de acţiune. Deocamdată, marii poluatori nu s-au arătat prea generoşi. Când este vorba de fonduri, întotdeauna apar obstacole. Atâta timp cât există voinţă politică – iar aceasta s-a constatat nu numai la reuniunea G-20 –, să rămânem optimişti. La Paris, în primele zile ale lunii decembrie, printre cei 120 de şefi de stat care şi-au anunţat participarea se vor afla preşedinţii Xi Jinping şi Barack Obama, conducătorii statelor cu cea mai consistentă „contribuţie“ la poluarea Terrei. Şi, desigur, cu cea mai mare responsabilitate.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper