Muzee pierdute, muzee câştigate

Je vais vous dire un grand secret, mon cher. N’attendez pas le jugement dernier.
Il a lieu tous les jours.
Albert Camus

O recentă expoziţie, organizată de Reţeaua Naţională a Muzeelor din România şi deschisă în Sala „Tancred Bănăţeanu“ a Muzeului Naţional al Ţăranului Român, deplânge soarta celor 111 muzee româneşti care, în ultimul sfert de veac, au pierdut sedii sau bunuri culturale, ca urmare a procesului de restituire a imobilelor şi a bunurilor de patrimoniu către foştii proprietari sau către urmaşii acestora. Am mai avut prilejul să discut despre acest subiect sensibil. Am fost şi criticat, pentru acest lucru, de cei care au considerat că Statul Român este vinovat pentru confiscarea abuzivă a respectivelor bunuri şi că, în consecinţă, în situaţia actuală, când am revenit la o stare de drept, este normal ca legile strâmbe, croite abuziv de regimul comunist, să fie abrogate, iar clădirile şi obiectele în cauză să fie restituite; şi mă grăbesc să adaug că principiul este unul corect. Din păcate, adeseori, a fost prost aplicat.
Întâi şi întâi că nu muzeele sunt cele vinovate pentru nedreptăţile comise de dictatura comunistă; ele trebuie doar să plătească pentru nişte decizii care nu le-au aparţinut. Mai mult decât atât, din punct de vedere strict profesional, şi muzeele au fost victime ale unui regim politic ce s-a crezut etern şi, în loc să beneficieze de nişte sedii adecvate funcţiilor instituţionale specifice, au primit doar clădiri – mai mult sau mai puţin reprezentative pentru comunităţile respective – în care autorităţile vremii nu ştiau ce să cazeze. Funcţionând după vechi cutume „revoluţionare“ care au făcut ca fostele palate ale monarhilor din Rusia ori Franţa (dar şi din Austria sau din toate celelalte ţări din fostul „lagăr“ comunist) să devină muzee (pentru a întoarce către cetăţeni o parte din bogăţia acumulată de foştii proprietari), regimul comunist a făcut ceea ce credea că este normal: a instalat în palate, case burgheze sau nobiliare ori, pur şi simplu, în alte locuinţe confiscate, muzee (pe care, apoi, le-a utilizat drept mijloace propagandistice). Cu alte cuvinte, nu faptul că în România, în perioada 1948-1989 (în realitate doar până prin 1980), s-au înfiinţat mai multe muzee decât oricând în altă perioadă a istoriei contemporane a ţării este regretabil, ci acela că ele au primit drept reşedinţe nişte imobile confiscate abuziv şi în care, în plus, au trebuit să desfăşoare o activitate strict politizată şi supravegheată. Pe de altă parte, este foarte bine că patrimoniul muzeelor a crescut considerabil în timpul regimului trecut, dar este reprobabil că o parte din acesta fusese, de asemenea, confiscat, fără ca proprietarii de drept să primească o justă despăgubire. Dacă Statul Român (vorbim, desigur, despre o abstracţiune, pentru că nu există o continuitate instituţională între Republica Socialistă România de până în 1989 şi România din 1989 încoace) ar fi fost consecvent cu respectarea acestor principii, ar fi trebuit să găsească soluţii drepte şi raţionale pentru continuarea activităţii instituţiilor muzeale, în sedii noi, construite special pentru muzee, după revenirea la statul de drept. Or, prin toate Puterile sale (legislativă, executivă şi judecătorească), România nu a găsit şi, în realitate, nici nu a căutat aceste soluţii. Cu alte cuvinte, ne-am furat singuri căciula, încă o dată. Noi, societatea românească, am pierdut din vedere că muzeele nu sunt nişte instituţii parazitare, crescute precum un cancer pe corpul ţării, ci – dacă sunt curăţate de ideologia totalitară (lucru întâmplat foarte repede după 1989) – reprezintă piloane fundamentale pentru structura identitară a naţiunii române (în sens acum civic, nu doar etnic). Un abuz a fost înlăturat printr-un alt abuz. Primul fusese înfăptuit împotriva unor cetăţeni, cel de al doilea împotriva unor comunităţi. Evident, nu se poate susţine că sunt mai importante comunităţile decât indivizii, pentru că primele se sprijină pe cei din urmă şi sunt alcătuite din aceştia. Dar o nedreptate nu se înlătură prin altă nedreptate. Pentru această din urmă nedreptate, care a afectat muzeele şi, în consecinţă, comunităţile, de vină este întreaga societate, cu toate Puterile şi autorităţile sale. Au fost mult prea puţini cei care, aflaţi în funcţii publice, au înţeles rostul muzeelor în societate şi necesitatea existenţei lor în fapt, a fiinţării lor reale, nu doar strict juridice: un muzeu care nu este deschis pentru public este la fel de util societăţii precum o şcoală închisă, un spital închis, o biserică închisă. În toate aceste aşezăminte pot veni, pentru a câştiga un salariu şi pentru a avea grijă de catedre, de paturi şi de icoane, în fiecare zi, câteva persoane; dacă însă comunitatea nu beneficiază de existenţa lor, ele sunt la fel de folositoare precum cecurile de călătorie pentru morţi.
Din păcate, se poate spune că prostia, parcă, nu vine niciodată singură: este însoţită de ticăloşie şi de ignoranţă. Pentru că la prostia autorităţilor, care au văduvit societatea românească de existenţa unor instituţii cardinale pentru existenţa ei, s-au adăugat corupţia şi proasta aplicare a legilor. Aşa se face că multe dintre sediile muzeelor au fost „restituite“ unor falşi urmaşi ai foştilor proprietari. Acelaşi lucru se poate spune şi despre o mulţime de bunuri culturale care fuseseră fie donate, fie achiziţionate, cu acte în regulă, de statul comunist, şi care au fost transferate unor speculanţi ai lipsei de cunoştinţe juridice sau ai lipsei de onestitate din rândurile judecătorilor, cu largul concurs al unor escroci.
Desigur, numărul de 111 muzee văduvite de sedii şi bunuri poate deveni, pentru unii dintre profesioniştii din breaslă, obsesiv. Pe de altă parte, este la fel de adevărat că, tot în aceşti ultimi 25 de ani, s-au şi înfiinţat muzee în România (s-au făcut, şi în acest caz, diverse numărători), au fost restaurate multe monumente istorice care găzduiesc muzee, au fost făcute eforturi pentru îmbogăţirea patrimoniului muzeal şi, ceea ce este poate cel mai important lucru, a crescut calitatea serviciilor pe care muzeele le oferă publicului. În urmă cu două decenii ar fi fost de negândit ca un muzeu să organizeze sute de evenimente pentru public într-un singur an, să se ocupe şi de cercetare, şi de divertisment şi de educaţie, să facă tot ceea ce este posibil pentru a seduce vizitatorii şi a-i face să revină, de drag, în muzeu. Asemenea locuri există în România şi ele par să se înmulţească, paradoxal, în pofida constrângerilor financiare şi de personal la care muzeele sunt supuse permanent – de parcă cineva şi-ar dori să vadă cât de mult pot să suporte nişte oameni pentru a-şi urma pasiunea (pentru că de interes pecuniar nu poate fi vorba, atunci când lucrezi într-un muzeu!). Uneori par şi eu atins de penele umflate ale partidelor aflate la Putere (care nu îşi recunosc decât meritele) şi de cele ale partidelor din Opoziţie (care nu vor să vadă decât nerealizările celorlalţi) – dar încerc să îmi revin în simţiri, pentru că România nu poate fi judecată doar prin prisma eşecurilor sau numai prin cea a rezultatelor pozitive. Ne lipseşte, adeseori, viziunea istorică pentru a putea observa lumea în care trăim. Dar, dacă suntem tentaţi, mai degrabă, să o criticăm, asta este pentru că ne dorim, mai repede, să ne vedem împlinite idealurile.
Cred, cu tărie, în viitorul naţiunii române, în concertul european de naţiuni şi, implicit, în cel al lumii întregi. Ni s-a declarat – nouă, statelor europene şi, până la urmă, întregii comunităţi mondiale – război, de către o organizaţie teroristă. Este un război pe care, mai devreme sau mai târziu, îl vom câştiga. Unul dintre lucrurile care ne diferenţiază pe noi, europenii, de teroriştii islamişti, este faptul că noi avem muzee şi ei nu vor să aibă. Asta se întâmplă pentru că muzeele sunt depozitare ale unor valori care sunt fundamentale libertăţii de gândire şi, mai mult decât atât, sunt instituţii emblematice pentru apărarea moralei şi a dreptăţii sociale. Muzeele sunt alcătuiri dedicate, întotdeauna, „celorlalţi“, unui public, fără de care nu ar avea nici o noimă. Ele par o dovadă a adevărului din cuvintele lui Einstein: „Ce faci pentru tine dispare odată cu tine, ce faci pentru alţii rămâne pentru eternitate“. Construim muzee pentru că avem nevoie de speranţa acestei eternităţi (şi le demolăm din prostia de a nu înţelege cât de trecători suntem pe această lume). Avem muzee nu doar pentru că vrem să ştim de unde venim, ci mai ales pentru că vrem să ştim încotro ne îndreptăm.
Sper că societatea românească va înţelege că muzeele sale sunt vitale pentru propria ei existenţă. Dacă nu a înţeles, încă, acest lucru, înseamnă că noi, cei care ne-am asumat rolul de apărători ai patrimoniului, nu am găsit, deocamdată, acele căi prin care să o facem să înţeleagă. Oricum, colecţionarea de bunuri care capătă (prin simplul fapt că sunt tezaurizate – şi nu mai explic aici raţiunea tezaurizării) valoare culturală este un dat al omului, împotriva căruia acesta nu poate lupta, decât cu preţul înstrăinării de propria sa fiinţă. Aşa încât nu îmi este teamă că muzeele vor dispărea vreodată; s-ar putea să capete alte forme sau alte nume, dar nu vor dispărea. În schimb, dacă noi, cei de azi, nu vom avea grijă de ele şi de ceea ce ele adăpostesc şi pun în evidenţă şi mai ales de transmiterea semnificaţiilor profunde ale valorilor pe care le întruchipează, vom fi aspru judecaţi de generaţiile următoare. Şi, pentru demnitatea noastră, ar fi bine, din când în când, să judecăm singuri, astăzi, cum să ne îngrijim mai bine de aceste valori.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper