Latura patologică a contradicţiei la Cioran

Un articol de A. GH. OLTEANU

Lecturile mele din eseurile lui Emil Cioran n-au fost niciodată sistematice. Le-am citit oarecum la întâmplare, după cum o împrejurare sau alta, o referinţă sau o trimitere mi-au putut stârni interesul. De aceea, probabil, m-a impresionat atât de mult studiul academicianului Eugen Simion, Cioran: o mitologie a nedesăvârşirilor (Editura Tracus Arte, 2014, 512 p.). Fiindcă – sunt convins – meritul cel mare (desăvârşit) al acestui studiu este că reuşeşte să pună ordine, o ordine, în dezordinea (umorală, intenţionată, trucată?) a gândirii filosofului. Cât i-a fost de greu, autorul nu ne ascunde. Undeva, el mărturiseşte că a început studiul „de două-trei ori şi <l-a> abandonat tot de atâtea ori. De ce? Nu ştiu, aşa mi se întâmplă cu Cioran. Am încercat în mai multe rânduri să scriu despre cârţile lui şi n-am ajuns până la capăt. Poate din pricină că nici Cioran nu se lasă povestit. Aceasta înseamnă că discursul său este, în substanţa şi structura profundă, de natură lirică, nu demonstrativă“ (p. 102). Ce a realizat până la urmă, am spus deja. În orice caz, sfârşeşti lectura cărţii lui Eugen Simion prin a o lua de la capăt cu creionul în mână.
Întrebarea următoare ar fi cum a putut face faţă, atâtor apocalipse imaginate de Cioran, atâtor negativităţi, contrarietăţi, paradoxuri, afirmaţii infirmate etc. şi, mai cu seamă, cum am putea explica această statornicie în nestatornicia eseistului exilat la Paris (care scrisese, înainte de a se exila, câteva cărţi în româneşte, socotite de unii contemporani de-a dreptul scandaloase), oricât de seducătoare ne apare ea sub raport stilistic? De nenumărate ori, Eugen Simion aduce în pagină contradicţia existentă la tot pasul, contradicţie care ia felurite forme: de la contrazicerea din aceeaşi propoziţie la aceea de la paragraf la paragraf, de la o carte la alta, de la cultivarea paradoxului la folosirea unor figuri retorice bazate pe contradicţie: preteriţiunea ori oximoronul: „Cioran se îndoieşte… şi de îndoială, relativizează relativismul şi profetismul, pe scurt, după ce a negat cu vehementă fervoare Teza, neagă şi Antiteza, evitând să le împace într-o sinteză. Le lasă aşa cum ajung ele să fie la capătul exerciţiului său strălucitor de negaţie.“ (p. 32). El, Cioran, nu are decât „bucuria de a nega bucuriile, virtuţile, miturile comune etc. (p. 340). „… atunci când scrie şCioranţ nu face decât să se îmbete cu elixirul nedesăvârşirilor bine ticluite“… stilistic (p. 342). Când exagerează într-un anumit sens, într-o direcţie oarecare (propria-i suferinţă, de pildă, care-i dă, pretinde eseistul, un ascendent asupra oricui în domeniul cunoaşterii), Eugen Simion afirmă răspicat că Cioran se situează „dincolo de limite, o continuă şi desăvârşită hiperbolă a oximoronului. (s.ns.A.Gh.0.) Din punct de vedere retoric este vorba de o contradicţie a contradicţiei sau de o provocare în interiorul altei provocări“ (p.78). Sau, în fine, despre Pe culmile disperării care este „o carte explozivă şi barocă  (s.aut.) provocată de un sentiment insuportabil de preaplin al vidului (s.ns.) (stare specific cioraniană) şi scrisă de un «evadat din umanitate»“ (p. 104). Şi asemenea contradicţii curg în cascadă: „Legea lui este: mă îndoiesc, deci pot ajunge la adevăr  după ce am ajuns, constat că adevărul nu există“ (p. 30, s.aut.). „În al doilea rând – şi aici mi se pare a se manifesta paradoxul esenţial al cioranismului: contradicţia dintre viziunea radical nihilistă asupra lumii moderne (şi ipso facto, asupra culturii moderne) şi proiectul unui om activ, om de voinţă, care să schimbe lumea şi s-o mântuiască după ce se străduieşte s-o arunce în aer“ (p. 56, s.aut.). „Nu-i, totuşi, paradoxal să vindeci o cultură în derivă prin terapeutica barbariei, haosului, lichidării totale?“ (p. 62). „Cioran este un Iov format (educat) la şcoala moraliştilor francezi. Dar şi aceasta poate fi nuanţată. Cioran este, în mod incontestabil, un spirit care trăieşte din îndoială şi care aşază îndoiala la temelia lumii. Este, recunoaşte chiar el, un sceptic de serviciu, un om pentru care lumea există pentru fi negată. Este singura ei raţiune de a exista…“ (pp. 101-102). „Căci acesta este tânărul Cioran: un om care pune lumea în contradicţie cu ea însăşi. Altfel zis: cu ceea ce se ştie, cu ceea ce se acceptă, cu ceea ce se consideră că este sfânt, intangibil. Ei bine, nu, filosoful dovedeşte (dacă acest verb are vreun sens în cazul său!) că nu ştim nimic, că nimic nu-i sfânt în această lume de relativităţi şi că la urma urmei, nimic nu-i definitiv acceptat. Totul se discută, chiar şi zădărnicia, chiar şi neantul, totul intră în acest proces de nulificare (p.107, s.aut.). „Scenariul prevede (un termen impropriu în cazul lui Cioran pentru că, în fapt, nimic nu este previzibil în gândirea lui în afara imprevizibilului) răsturnarea adevărurilor acceptate de toată lumea. Filosoful nu crede, în fond, decât în necredinţa lui“ (pp.117-118). Şi tot aşa, din contradicţie în contradicţie, din paradox în paradox, la nesfârşit. Un torent pe care Eugen Simion nu-l poate decât stăpâni şi ordona. Şi o face strălucit. De ce nu-l evită, eludează, ignoră? Pentru că, de fapt, contradicţia (în sens generic) este esenţa însăşi a eseisticii lui Cioran şi a o evita, eluda etc. ar însemna ca Eugen Simion să-şi nege propriul obiect al studiului său.
Apare, de aceea, legitimă întrebarea cum explicăm nu numai predilecţia pentru contradicţie ca mod de a şoca simţul comun, dar mai ales, abundenţa şi varietatea tipologică a acesteia la Cioran?! E drept, receptarea eseului Pe culmile disperării (1934) avansează o cauză patologică a conţinutului acestuia. „Traian Herseni («Azi», nr. 4, oct. 1934) crede că în centrul filosofiei lui Cioran se află omul bolnav de nervi şi că pesimismul, anarhismul axiologic, nihilismul, toate au rădăcini într-o biologie anormală“ (Apud Eugen Simion, p.290,s.ns.). Însăşi mama lui Cioran, „citind Pe culmile disperării… a crezut sincer că fiul ei a înnebunit şi l-a trimis la doctor” (p.388). Ideea nebuniei nu e gratuită în cazul Cioran. „Copilăria mea a fost raiul pe pământ… Răul s-a petrecut pe la 16-17 ani. Tinereţea mea a fost o adevrată catastrofă. Am început să sufăr de insomnie, eram incapabil să fac ceva.“ (Apud Sugen Simion, p. 386). Dar şi aici părerile sunt împărţite. Alt exeget (Mircea Lăzărescu, Chin, Extaz şi Nebunie înaltă în secolul XX. Cronica a trei zile,  de comemorarea  (sic!) centenarului naşterii lui  Cioran, povestită de un psihopatolog, Editura Brumal, Timişoara, 2011) interpretează în alţi termeni insomnia lui Cioran: „Ea şinsomniaţ a debutat la 16 ani şi a fost trăită intens şi chinutor până la redactarea şi publicarea lucrării Pe culmile disperării…“ (Lucr. cit., p.31). Lăzărescu citează apoi un pasaj din Pe culmile…, în care Cioran face un elogiu insomniei care l-a vindecat de abstracţiunile filosofice. Pe cine să credem? Evident, pe Cioran şi contradicţiile sale.
Dar rămâne problema insomniei şi a consecinţelor sale. Or, dintre simptomele patologiei insomniacului (depresivului), adică: dispropoţionarea percepţiei realului, negaţionismul, statornicia în nestatornicia eticului, pesimismul, tentaţia suicidului, din comportamentul ce străbate din eseistica lui Cioran nu pare să lipsească nici unul.
Relaţia dintre insomnie şi consecinţele ei a existat de timpuriu în mentalul oamenilor. În Hamlet al lui Shakespeare, de pildă, ilustrându-se drept curtean intrigant şi linguşitor, Polonius îl socoteşte pe fiul reginei nebun şi explică perechii regale: respins de Ofelia, la sfatul tatălui său, Hamlet „s-a scufundat în tristeţă, apoi în post, după aceea în nesomn, de aici în slăbiciune, după aceea în moleşeală, şi aşa, dintr-una într-alta, în nebunie în care se sbate astăzi şi pe care o jelim cu toţii“ (Hamlet, Actul II, scena 2, traducerea Mariei Banuş şi a Verei Călin, Editura de Stat, Bucureşti, 1948, p. 65, s.ns.). Specialiştii moderni întru psihiatrie spun şi ei acelaşi lucru: insomnia netratată duce la o formă (dintre numeroasele) de nebunie: „Pe măsură ce înaintăm în deprivare şde somnţ comportamentului «maratonistului» şîn lipsa de somnţ se apropie sensibil de acela al schizofrenicului, bolnav care se caracterizează prin faptul că trăieşte într-o lume ruptă de cea reală. Deprivarea de somn duce după cum vedem la nebunie şi prin ea la moarte“ (Arcadie Percek, Universul  complex al insomniei, Editura Ceres, 1991, p.151). Lucrurile nu trebuie, evident, absolutizate, ci, dimpotrivă, relativizate. Iar în ceea ce-l priveşte pe Emil Cioran, nu ştim mai nimic despre particularităţile insomniei, nici despre cum şi-o trata. Ce ştim e că „eram incapabil să fac ceva. În timpul zilei trebuia să mă culc“ şi că, în genere, era foarte atent cu propria-i sănătate şi chiar cu a altora. Scrisorile sale către fratele Aurel sunt pline de sfaturi medicale. La fel, o scrisoare către Friedgard Thomas, dragostea sa târzie şi oarecum bizară, când aceasta trece printr-un moment maladiv.
Dar să revenim. Dacă nu putem afirma că insomnia lui Cioran ar fi putut duce la o formă oarecare de nebunie, nici nu putem afirma, pe de altă parte, că aceasta nu şi-a pus pecetea pe activitatea lui intelectuală. Şi nici nu putem ignora faptul că filosoful a murit de boala Alzheimer, chiar dacă la peste 80 de ani, şi, în fine, nici că la baza contradicţiei din gândirea sa nu s-ar afla, drept cauză, consecinţele insomniei sale. Nu putem, altfel spus, să rămânem indiferenţi la contradicţiile – cum am văzut, numeroase şi de toate felurile, unele mai bizare decât altele – şi să nu observăm că, de altfel, atenţia acordată acestora de către contemporanii săi s-a îndreptat spre „omul bolnav de nervi“, spre „biologie anormală“, în fine, spre nebunie (propria-i mamă). E vorba, aşadar, în orice caz, de anormalitate. Dar, de fapt, însuşi Cioran era convins „că «tot ce este normal în mod necesar este mediocru»“. El era „ostil faţă de toate raţionalismele, clarităţile, rigorile spiritului“ (Eugen Simion, pp.19-20).
Într-o „Cronica ideilor“ (România literară, nr.26-27/ 26 iunie 2015), Sorin Lavric făcea următoarea afirmaţie: „Geniile sunt oricum, dar nu fiinţe sănătoase. Că e vorba de maladia minţii sau de patologia trupului, ceva în psihicul unui geniu iese din parametrii fireşti, caz în care condiţia unei minţi sclipitoare nu e sănătatea, ci boala. Dictonul latinesc (mens sana in corpore sano, n.ns.) e valabil statistic în privinţa omului obişnuit, căruia sănătatea minţii îi este mai preţioasă decât profunzimea ei.“ Dând insomniei lui Cioran ce i se cuvine din această afirmaţie, genialitatea eseistului rămâne neatinsă, fie şi în semnificaţia ei romantică.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper