Ion Luca Caragiale Origini şi vizionarism

Un articol de STANCU ILIN

Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852, dinspre ziuă, în satul Haimanale, judeţul Dâmboviţa, ţinând de Mânăstirea Mărgineni. Azi, satul poartă numele I. L. Caragiale fiind inclus în judeţul Prahova. Mama sa, braşoveanca Ecaterina Chiriac Caraboas, a ţinut să-i dea copilului său numele de Ion, pentru că a venit pe lume în ziua sărbătorii Sfinţilor Trei Ierarhi.

Ion Luca Caragiale se trage dintr-o familie de actori. Toţi fiii lui Ştefan – grec sau albanez – din Constantinopol, venit în Valahia, în 1812, cu suita domnitorului fanariot Ioan Gh. Caragea –, au simţit atracţiile Thaliei. Cel mai înzestrat dintre ei, Costache Caragiali, era şi un „distins scriitor dramatic“, actor şi bun organizator, considerat unul din întemeietorii teatrului românesc din Ţara Românească şi Moldova. Elev al Şcolii de Declamaţie a lui C. Aristia, debutul său ca actor tragic în Alzira de Voltaire, din 1835, este salutat de Ion Heliade Rădulescu. Mezinul credincerului Ştefan de la Curtea domnească, Iorgu Caragiali, un spirit boem este înclinat spre comedie. După un stagiu în trupa lui Matei Millo, cu care nu se va înţelege, pune bazele unui Teatru de vodevil român, susţinând spectacole nu numai în Bucureşti, ci şi în provincie. La Giurgiu, în 1867, îl întâlneşte pe tânărul Mihai Eminescu şi îl angajează în trupa sa. Aşa îl va cunoaşte I. L. Caragiale. O stagiune se va desfăşura la Ploieşti, în 1871, după ce fusese primit la Teatrul Naţional. Şotiile şi râsul nebun îl vor impresiona pe nepotul său care le va povesti în savuroasele tablete Din carnetul unui vechi sufleor. Inspiraţia sa de histrion se dovedeşte fără har în „canţonetele“ scrise de el, deşi unele replici vor străbate în creaţia lui Ion Luca Caragiale, precum „aveţi niţică răbdare“ sau în prefigurarea lui Caţavencu prin demagogul Aspirant la deputăţie.
Fiul cel mare al lui Ştefan, atras de farmecele actriţei şi cântăreţei Caliopi, cu care se va şi căsători, va cocheta şi el cu teatrul, de care se va despărţi fără regrete. Tatăl lui I. L. Caragiale se va refugia în administraţia bogatei mânăstiri Mărgineni sau, mai târziu, ca supleant în avocatură la Tribunalul Prahova. Fiul său Ion urmează, între 1859-1863, la Ploieşti, cursurile primare. Din această perioadă străbat două figuri luminoase, institutorul său, Basile Drăgoşescu, şi Alexandru Ioan Cuza, care face o vizită la o şcoală din Ploieşti, cu ocazia deschiderii anului şcolar. Evocarea o găsim în articolul Peste 50 de ani, publicat în Universul, nr. 133, 18 mai 1909. Reminiscenţa caldă, neobişnuită la I. L. Caragiale, mai ales că Basile îi spune Domnitorului că e „venit aici din părţile româneşti de dincolo“, amintindu-ne de figura caricaturală a ardeleanului Mariu Chicoş Rostogan dintr-o suită de schiţe, apărute întâi în Moftul român din 1893, sub titlul generic O şcoală română. În volumul Schiţe uşoare din 1896, vor fi reluate sub titlul de Un pedagog de şcoală nouă.
Inimosul şi neuitatul dascăl Basile Drăgoşescu ţinea „într-o baracă veche“, „după metoda lankasteriană cursurile de clasa întâi şi a doua primară“ şi-i spune Domnitorului Alexandru Ioan I că el învaţă pe copii slova străbună de popor latin. Trecerea de la „slova străină“ – alfabetul chirilic – la scrierea cu litere latine este un proces important în evoluţia limbii române, pe care I. L. Caragiale îl leagă de Unire şi de statutul de popor liber al românilor. Emoţionat până la lacrimi, Basile Drăgoşescu scrie pe tablă: „Vivat România! Vivat Naţiunea Română! Vivat Alexandru Ion I, Domnul Românilor“. Vodă i s-a adresat dascălului: „– Să trăieşti! cu oameni ca tine n-am teamă!“ După ce descrie plecarea lui Cuza-vodă cu suita şi cu tot poporul după el, la întoarcere se va cânta Hora Unirii. I. L. Caragiale menţionează, în 1909, că „aşa entuziasm n-am mai văzut altul de-atunci şi cred că numai o dată s-ar mai putea vedea“, sugerând, vizionar, marea Unire, pe care nimeni n-o poate opri „decât poate atunci când Oltul şi Mureşul or să pornească a curge d-a-daratele de la vale la deal cătră munţii Ciucului, de unde izvorăsc din acelaşi sân adânc şi nici atunci“. Cu tristeţe însă notează că el e „prea bătrân ca s-o mai sper apuca“. Biografic vorbind, era prima oară când se simţea obosit şi-şi pregătea extincţia, care va veni foarte curând, doar peste trei ani, la 9 iunie 1912.
În articolul Peste cincizeci de ani, interesantă mi se pare poziţia umilă pe care o adoptă I. L. Caragiale, consemnând că „n-a fost bun la nimic“, în afară de a scrie româneşte, pe care a învăţat-o (sic!) cu învăţătorul Basile Drăgoşescu. Exemplele pe care le dă – să nu confunzi pe şi conjuncţia cu şi adverbul, să pui virgulele şi celelalte semne la locul lor – îi reconfirmă renumele de Moş Virgulă, spaima redactorilor şi a tipografilor.
Ion Luca Caragiale afirmă cu orgoliu romanitatea limbii române: „Limbi străine, de alte familii decât familia noastră romanică, au ajuns de mult să fie scrise perfect, logic şi sistematic, cu literele noastre – limbi slave şi limbi germanice, maghiara chiar, atât de deosebită de toate limbile indo-europene… iar limba noastră, de cincizeci de ani ne batem capul şi nu reuşim s-o scriem cu literele străbune cumsecade“. Cauza ar fi că nu ne străduim să-nvăţăm s-o scriem şi s-o pronunţăm corect. Exemplifică cu „cuvinte romanice, patrimoniul la care avem drept sfânt ca toate limbile de aceeaşi familie“. El impută contemporanilor că iau acest tezaur „în forma şi cu accentul caracteristic al limbilor germanice!“. Exemplificările sunt peremptorii: „univerz, univerzul, seziune, conceziune, pnziune, prezenţiune, penzulă“. Sau „femeia aceia şi oamenii aceea“. În fine „mai superior“, „mai inferior“, „foarte sublim“, „complect“ şi „complectare“. Observăm însă că unele cuvinte din listă au intrat de-a lungul timpului în uzul public: senzaţie, senzaţional, furnizor.
Într-o secvenţă ulterioară, adoptând poziţia de „biet publicist nensemnat“, reţine „dintr-un articol atâta de binevoitor pentru modestele mele încercări literare“, dintr-o „mare revistă literară (de rangul întâi – ca dorinţă măcar)“ că numele îi este scris, pe aceeaşi pagină, în trei feluri deosebite: Carageali, Caragiali, Caragiale. Criticul renumit este N. Em. Teohari care publicase, la începutul anului 1909, articolul Comicul în scrierile lui Caragiale, în revista Convorbiri critice a lui M. Dragomirescu.
Limba – ne spune I. L. Caragiale – este „sufletul unui întreg neam“. Limba română „are rădăcini adânci“ şi, bătută de vânturi potrivnice, a înfruntat veacurile. Ea trebuie cultivată şi îngrijită: „odată o bătea vântul franţuzesc, acu o bate vântul nemţesc“. Nota bene! Când publica articolul în Universul, nenea Iancu se afla la Berlin în exil voluntar. Rolul de a apăra sărmana limbă românească şi l-a asumat clasicul nostru, împotriva celor ce „o calcă-n picioare“, şi o prigonesc prin aşa-zisele „metoade moderne“. În corespondenţa cu Paul Zarifopol, Herr Direktor de la Berlin îi trimitea tăieturi din presa ce-i parvenea din ţară, cu „zaharicale“ (citeşte: greşeli de limbă) ale confraţilor publicişti. Tot din scrisori aflăm că, în 1905, îi informa pe Alecu Urechia şi Paul Zarifopol despre un proiect nerealizat de a „completa pe Rostoganu“, într-o „ediţie frumoasă“, desigur adăugând întâi schiţele Despre cometă şi Emulaţiune, publicate separat în Universul din 1899, dar şi „vreo 10 capitole inedite“. Volumul ar fi urmat să poarte titlul „Mariu Chicoş Rostoganu/pedagog absolut/ Viaţa lui – operele – activitatea“.
Insistenţa lui I. L. Caragiale asupra claselor primare nu înseamnă că el excludea anii de gimnaziu urmaţi la Ploieşti între 1863-1867. G. Ibrăileanu distinge, în Viaţa românească din octombrie 1910, o diferenţă de tonalitate între Grand Hôtel, „Victoria Română“ şi Caut casă… din Momente (1901), unde Caragiale „a evocat, cu o căldură puţin obişnuită la acest scriitor impasibil, casa unde a copilărit, casa lui Hagi Ilie lumânărarul de la Sf. Gheorghe“, unde stătea cu chirie în clasele primare. Odată cu vârsta, I. L. Caragiale „a început să devină mai blând – am putea hazarda chiar cuvântul sentimental“.
Unii biografi presupun că Ion Caragiale ar fi fost înscris, în 1867, de tatăl său la un liceu din Bucureşti; în Ploieşti nu exista decât gimnaziu, denumit din 1866 „Sf. Petru şi Pavel“. Odată ajuns în Capitală, împreună cu sora sa Elena, tânărul Ion intră sub tutela unchiului Costache. Din 1868, el determină pe adolescent să se înscrie la cursurile sale de mimică şi declamaţie de la Conservatorul din Bucureşti, pe care Iancu le va urma conştiincios timp de trei ani. Unchiul Costache Carageali obţine, de la Comitetul de conducere al Teatrului Naţional, libera intrare la spectacole pentru elevii săi, cu obligaţia de a face figuraţie pe scenă gratis, la cererea regizorului. Din martie 1870 este angajat ca „sufleur“ la Teatrul Naţional, dar, la fel ca prietenul său, Mihai Eminescu, va fi şi copist şi chiar actor, distribuit de unchiul lui în piesele sale, convins de talentul nepotului. În luna iunie, însă, tatăl său îl va chema de urgenţă la Ploieşti, pentru o slujbă mai serioasă la Tribunalul Prahova. Poate şi sănătatea sa tot mai şubredă să fi contribuit la aducerea acasă a fiului rătăcitor. Va rămâne în urbea natală până ce Luca va trece la cele veşnice, în 10 septembrie 1870. Fiul său nu se va mai prezenta la serviciu şi curând, în 24 octombrie, îşi va pierde postul de copist de la Tribunalul Prahova.
Peste vară, tânărul Ion Luca va participa la evenimentele instaurării, pentru o zi, a Republicii de la Ploieşti în 8 august 1870. Proza, intitulată Bobarul, după pronunţia stâlcită de către poliţistul Stan Popescu, mahmur, la finalul „veselei republici podgorene“. „Reminiscenţa“ este o capodoperă, un „monument“, cum zicea G. Ranetti despre volumul Momente, unde este selectată în 1901. Angelo Mitchievici, într-o excelentă carte a sa, Caragiale după Caragiale (2014), analizează cu erudiţie, hibridizarea stilului memorialistic, încercând să ne convingă că autorul evocării a preferat un memento, mărturia orală, în loc de monumentum care ţine de analiza unui istoric. De aici s-ar trage „o deformare atent realizată“. Prezidentul, al cărui nume nu este reţinut, citeşte la ora 6, în faţa poporului, – urcat pe un scaun de tocat cârnaţi –, actul solemn al întemeierii Republicii. La 7 se desfundă boloboacele în toate răspântiile. La 8, poporul în frunte cu poliţaiul Stan Popescu – „unul dintre cei 1000 ai lui Giuseppe Garibaldi“ – şi cu un taraf de lăutari după ei se îndreaptă spre grădina Lipănescului, unde începe „un ziafet“ nepomenit în analele celor mai bătrâne republice.
I.L. Caragiale ţine să precizeze că avea şaptesprezece ani. Strict biografic, tânărul împlinise însă optsprezece ani şi jumătate. O scăpare din vedere voită care să sublinieze curajul unui copil de a dezarma un subcomisar în sediul poliţiei, încingându-se cu sabia lui, atrăgând atenţia Prezidentului, care-l numeşte pe loc subcomisar revoluţionar. Noroc cu mama sa, care la sosirea fiului acasă, după prânz, l-a certat grozav, că s-a „amestecat ca derbedeii“. Amintindu-i că tatăl său era grav bolnav, îl ţine captiv o săptămână, „până s-a potolit primejdia“. Mama sa – credea fiul care plângea după „soarta ruşinoasă a săbii“ – „era foarte bună, dar o femee de modă veche, un spirit reacţionar“. Totul trebuie citit în cheie ironică. Angelo Mitchievici scrie cu îndreptăţire: „Dilatarea sistematică a afectelor corespunde unei sensibilităţi romantice unde grandoarea este încorporată în metabolismul oricărei sensibilităţi patriotice“. Criticul conchide că spectacolul revoluţionar este carnavalizat. Ideea a marcat-o Caragiale însuşi unde altundeva, decât în D-ale carnavalului (1885), prin personajul Miţa Baston: „sunt fiică din popor“, „sunt republicană“… „ai uitat că sunt ploieşteancă! – Năică, şi am să-ţi torn o revoluţie, da o revoluţie… să mă pomeneşti“. Peste zece ani, în secvenţele Din istoria Republicii ploieştene, cum este subintitulată amintirea Boborul!, nenea Iancu nu uită că Miţa Baston jurase pe statuia Libertăţii de la Ploieşti şi menţionează simbolul. Prezidentul (alias, tânărul Alexandru Candiano-Popescu) declară solemn întemeierea Republicii „în Piaţa Unirii plină de popor – tocmai pe locul unde se ridică astăzi mândră statuia Libertăţii (cetăţenilor ploieşteni, Naţiunea recunoscătoare!)“.
Petrecerea de pomină are loc la grădina Lipănescului, ne precizează autorul evocării. Şerban Cioculescu notează în Viaţa lui I. L. Caragiale: „copilul Ion verile se ţinea de unchiul său Iorgu, care dădea reprezentaţii de teatru în grădina «Lipănescu», urmărind repertoriul cu asiduitate şi prinzând gust pentru teatru ca un vrednic urmaş al dinastiei actoriceşti (…) În ceasurile de hoinăreală, când scăpa de supravegherea părintească, se lua după trecătorii care i se păreau caraghioşi, şi cu predispoziţiile înnăscute de mim le maimuţărea umbletul şi gesturile“ (Ediţie de Barbu Cioculescu, Bucureşti, 2001, p. 21-22).
După experienţa juvenilă de sufleor în trupele teatrale ale unchilor săi şi a lui Mihai Pascaly, unii biografi fantezişti (Octav Minar) vorbesc că Iancu ar fi interpretat rolul groparului din piesa Hamlet de W. Shakespeare. I.L. Caragiale n-a vorbit însă niciodată de rolurile sale de actor. De aceea soţia sa, Alexandrina, a respins categoric ideea că soţul ei ar fi fost vreodată actor. Chiar şi autorul, în scrisorile către Al. Vlahuţă din ciclul Politică şi literatură (Universul, 2 iunie 1909), recunoaşte că încă din clasele primare a avut „tragere de inimă pentru altă carieră – pentru … literatură…“ La 20 de ani, în 1872, Iancu avea responsabilitatea întreţinerii familiei, mama şi sora sa, mutate la Bucureşti. Dilema lui era dacă să se apuce de avocatură şi politică pentru „interesul real“/material, „sau să mă duc încotro mă târăşte pornirea sufletească, la cariera literelor“. Drumul pe care a apucat, urmându-şi propria vocaţie, n-a fost lipsit de riscuri şi dezamăgiri. Tema profundă, condiţia artistului, raporturile lui cu lumea şi cu destinul ca un blestem este cuprinsă într-un apolog, intitulat Ion, purtând amprenta unui autoportret spiritual. Textul este publicat aproape concomitent în Universul, Luceafărul şi Lumina din martie-aprilie 1909 şi introdus în ultimul său volum, Schiţe nouă din 1910. Sunt constantele meditaţiei lui I. L. Caragiale din toate etapele creaţiei sale. O regăsim în cronicile din Ghimpele (1876) şi Claponul (1877), în gogoaşa, nr. 26, cu bărbierul, din Calendarul Claponului (1878), devenită contraapologica, Un artist (1892), în articolele dedicate lui Eminescu, în Nirvana, Ironie, Două note şi în auto-parodia Noaptea Învierii (1896).
O mică povestire, (Cetăţeanul Ghiţă Calup), a fost personalizată şi publicată întâi de Paul Zarifopol în ediţia sa etalon (vol. 1, 1930, p. 311-312). Personajele schiţei, Ghiţă Calup şi Ilie, prefigurează pe jupân Dumitrache şi, respectiv, Chiriac, din O noapte furtunoasă. Un prozator precum Marin Preda îşi manifesta iritarea, în Imposibila întoarcere (1972), faţă de recurenţa unor motive din laboratorul său secret. Şi, cu referinţă directă la Cetăţeanul Ghiţă Calup, menţiona că I. L. Caragiale nu urmărea experimentul, ci publica asemenea texte „din pasiune jurnalistică“. Peste câţiva ani, un critic important, în cartea sa, Opera lui Caragiale (1977), se arăta sceptic faţă de excesul sursologic. Profesorul universitar trecea în revistă principalele relaţii între proza jurnalistică de tinereţe şi literatura majoră caragialiană, conchizând: jurnalistica lui Caragiale este „frumoasă în sine“, dar „ea rămâne, totuşi, în situaţia de material brut pentru construcţiile literare propriu-zise“.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper