Întâiul bancher al Domnului

Un articol de Adrian Oroşanu

„Îndrăznesc să spun că <noi, evreii> am ajuns învăţătorii oamenilor într-o mulţime de privinţe.“
(Flavius Josephus,
Împotriva lui Apion, II, 41, 2)

Acest text vine să fertilizeze o ipoteză: anume, că naraţiunea exilului egiptean al lui Iosif – mixtură de wishful thinking (1) politic şi şcoală pentru diaspora (2) – dă rod.
Să ne amintim povestea. Iosif trece prin experienţe traumatizante în copilărie: aproape asasinat de fraţii lui, care „prinseseră ură pe el şi nu-i puteau spune nicio vorbă potolită“ (Gen. 37, 4) (3), este vândut ca sclav unor ismaeliţi şi dus în Egipt. Soţia stăpânului său încearcă să-l seducă dar, înciudată de rezistenţa lui, îi înscenează o tentativă de viol şi-l trimite la răcoare. Iosif câştigă încrederea şefului închisorii şi, devenind vestit ca tălmaci de vise, ajunge să interpreteze şi visele Faraonului, care îl pune „cârmuitor peste toată ţara Egiptului“ (41, 43). Dregătoria oferită lui Iosif de Domnul prin mijlocirea Faraonului pune apăsat în valoare virtuţile patriarhului, care salvează ţara Egiptului de foamete, consolidează pe termen lung puterea Faraonului, despietreşte sufletele fraţilor săi şi-şi aduce întregul neam sub protectorat egiptean.
Acum, să trecem în revistă calităţile lui Iosif: 1° Se încrede în Domnul şi nu se tulbură. Vândut de copil ca sclav şi încarcerat inocent, nu deznădăjduieşte. 2° Atribuie Domnului calităţile proprii. Îşi înrădăcinează virtuţile în El. Tălmăcirea viselor vine, deci, de la El (40, 8); la fel, toate ideile novatoare care-l conving pe Faraon să-i dea cheile regatului. 3° Este iertător, dar nu naiv: îşi pune serios la încercare fraţii înainte de a-şi dezvălui identitatea şi de a-i accepta, transformaţi. 4° Dacă faţă de Domnul are înţelepciunea credinţei, faţă de oameni are înţelepciunea răbdării. Vreme de şapte ani pune deoparte rezerve de hrană suficiente pentru a hrăni (citeşte şi: a cumpăra) cu ele o întreagă ţară. 5° Este extrem de puternic fără a deţine putere efectivă (dă întotdeauna socoteală Faraonului). 6° Are un suflet mare şi sensibil, încât trebuie să se retragă pentru a plânge atunci când e nevoit să-şi ascundă identitatea faţă de fraţi. 7° E cumpătat în toate modurile posibile şi nu e necumpătat în niciunul.
Iosif nu are, însă, nicio revelaţie în stare de veghe. Domnul nu vorbeşte cu el direct. Îi este mereu alături, textul ne-o spune în mod repetat (39, 2; 39, 21), dar cei doi nu par să comunice decât indirect, prin vise. Care este, deci, rolul său formativ în naraţiunea biblică?
Ceea ce ştie foarte bine Iosif să facă este să aştepte activ. Este vândut în Egipt lui Potifar (marele cămăraş al Faraonului), aşteaptă până vine prilejul de a-şi dovedi vrednicia. Rezultatul: Potifar îl pune „în fruntea casei sale“ şi „îi dă pe mână lui Iosif tot ce are“ (39, 3). Este întemniţat, îşi probează din nou cinstea în faţa şefului închisorii, care „lasă toată închisoarea, cu toţi osândiţii câţi se aflau acolo şi cu tot ce făceau ei, pe mâinile lui“ (39, 22). Şi aşteaptă. Când marele paharnic şi marele pitar, închişi şi ei, au vise tulburătoare, le livrează prompt interpretarea corectă. Şi iarăşi aşteaptă, fără să se tulbure, încă doi ani până când Faraonul află de darul său de oniromant. Pus de acesta să-şi administreze profeţia, Iosif aşteaptă din nou, activ, făcând în cei şapte ani de belşug rezerve de hrană pentru cei şapte ani de foamete. Calităţile sale administrative ieşite din comun se îmbină cu o idee strălucită, am putea-o numi proto-bancară (4): aceea de a consuma mai puţin decât produci şi apoi de a vinde timp. Lăudata sa cumpătare, dirijată de Domnul, în aceasta constă: în vreme ce oamenii consumă fără frână tot ce au, neştiind ce-i aşteaptă, Iosif umple hambarele Faraonului cu o monedă de schimb care-i va cumpăra cu totul.
Ce va să zică „a vinde timp“? De bună seamă, oamenii au nevoie de şapte ani până la următoarea recoltă, iar Iosif le vinde aceşti şapte ani. În subtext, Iosif ne spune că precauţia trebuie exersată măcar la îndemnul Domnului, pentru ca lipsa ei să nu ne surprindă extrem de neplăcut atunci când nu vom mai fi în stare să-i auzim îndemnul.
S-ar putea, desigur, obiecta că Iosif, din postura de vizir al Faraonului, avea acces la resursele regatului şi că, în fond, a făcut depozit din grâne provenind tot de la oameni. Cu toate acestea, Faraonul pare surprins de ideea tălmăcită de Iosif din visele sale. Convenţiile narative nu schimbă cu nimic contribuţia lui Iosif.
Ne putem imagina impactul acestui model asupra zecilor de generaţii de tineri studioşi ai Torei. Virtutea înfrânării dă roade lucrative în povestea biblică: când „foametea s-a întins peste întreaga ţară“, „Iosif a deschis toate grânarele şi a început să vândă grâu egiptenilor“ (41, 56). Nu să-l dăruiască, ci să-l vândă, pentru că lipsa cumpătării costă. Cu grâul pus deoparte, Iosif cumpără pentru Faraon – ca într-o rundă de Monopoly în care adversarii nu au nicio şansă – toată ţara: toţi banii, toate animalele domestice (47, 17), toate pământurile (47, 20), inclusiv trupurile oamenilor înşişi, care sunt luaţi în sclavia lui Faraon. În afară de ţinutul preoţilor (47, 22), nimic nu scapă acestei atotcuprinzătoare, i-am zice noi azi, naţionalizări. Interesant, din nou, pentru impactul povestirii, este că Iosif face figură de salvator; căci, desigur, ar fi putut să-i lase să moară de foame. Mesajul de tipul „greierele şi furnica“ pare inevitabil: cine nu învaţă să economisească în zile albe pentru zile negre sfârşeşte rob, mai întâi al propriei necumpătări, apoi al celor cumpătaţi; iar cine o face ajunge stăpânul întregii lumi.
Iosif, totuşi, nu este proprietarul imensei averi, ci doar administratorul ei, un fel de prim-ministru cumulat cu guvernator de bancă centrală. Precum floarea de lotus în apă, puterea şi averea nu-i ating fiinţa interioară, ci dau naştere în sufletul său unei generozităţi şi mai cuprinzătoare. Ne putem închipui că un om în situaţia sa, aflat în culmea gloriei lumeşti, s-ar fi putut răzbuna crunt pe fraţii săi sau şi-ar fi putut uita fără mari regrete originile. Naraţiunea biblică este formativă nu atât prin sămânţa de banking business care o circumscrie, cât prin buchetul de virtuţi cu care se însoţeşte.
Această „fiinţă extinsă“ este moştenirea lui Iosif. Capacitatea de a produce prosperitate nelimitată (5) – miezul tare al capitalismului – s-a născut dintr-un act de oniromanţie. O numim „fiinţă extinsă“ şi nu „avere extinsă“ pentru că limba ebraică nu cunoaşte verbul „a avea“, exprimând posesia prin mijlocirea verbului „a fi“; astfel, echivalentul literal al propoziţiei „Ana are un măr“ sună în ebraică: „Un măr este pentru Ana“. Urmarea acestui fapt lingvistic este că lucrul deţinut e perceput ca parte a fiinţei deţinătorului. (6) Deposedarea, donaţia, acumularea şi celelalte forme de (dez)agregare sau de manipulare a proprietăţii au, prin urmare, un plus de încărcătură ontologică. (7)
Imensa cantitate de „fiinţă“ acumulată de Iosif vine cu o veste bună şi o veste rea. Vestea bună este orizontul generozităţii. Iosif făcând o mulţime de fapte demne de laudă din postura de autoritate primită de la Faraon prefigurează imensele acte de caritate ale stăpânilor lumii din zilele noastre. Ni-l putem imagina sponsorizând universităţi, fundaţii culturale, societăţi de binefacere – o inimă mare atingând nenumărate destine. Vestea rea este orizontul orbirii interioare. Iosif cumpărând pentru Faraon întregul regat, cu animale, pământuri şi oameni, prefigurează animaţia păpuşarilor macroeconomici ai zilelor noastre. Deciziile globale, cu impact devastator pentru nenumărate destine, par şi ele să-şi tragă seva din actul acaparator, izvorâtor de monopol absolut, al lui Iosif. De asemenea, ştiinţa creării ciclurilor economice de tipul boom/criză pare să se înrădăcineze în şi să se justifice printr-un act al Domnului.
Tangoul comentatorilor în jurul întrebării dacă Iosif a fost sau nu instrument al Domnului îşi are savoarea lui. Unii văd în el expresia înţelepciunii, alţii (8) nu-i iartă faptul că repetă greşelile fraţilor lui şi că îşi privilegiază conaţionalii. Apologeţi sau detractori, toţi par să recunoască – lăudând-o sau deplângând-o – latura formativă a naraţiunii.
Evoluţia lui Iosif de la copil nătâng, de care-şi râd şi care-şi pârăşte fraţii tatălui, la vizirul Faraonului e marcată de lumea viselor. Ni-l putem imagina ca pe o persoană care amână o decizie până a doua zi, când mintea se va fi resetat în urma activităţii onirice, iar înţelepciunea iese natural la iveală. Copil, Iosif îşi visează măreţia de la maturitate (Gen. 37, 5-10) şi îşi povesteşte visele. Dezolat probabil de lipsa de receptivitate a „publicului“ familial, se hotărăşte să nu mai viseze – sau să nu-şi mai povestească visele. În tot cazul, Domnul, pentru a-şi face totuşi publică voinţa, face o rocadă magistrală: pune vise în minţile „factorilor de decizie“ şi interpretarea lor pe buzele patriarhului. Această „feminină“ cucerire a puterii prin persuasiune, alături de simţul inegalabil al banului, vor hrăni generaţii întregi dihăniile antisemitismului.

 

(1) Catherine Hezser, Jewish Slavery in Antiquity, Oxford University Press, 2006, p. 91: “This success story cannot be taken as historically reliable“; p. 287: “The depiction of <Joseph’s> fast elevation to rank and riches is exaggerated and serves the literary and ideological purposes of the story“.
(2) M. Avrum Ehrlich, ed. Encyclopedia of the Jewish Diaspora. Origins, Experiences, and Culture, ABC Clio, 2009, p. 18: “Rachel and Joseph in particular are associated with exile in Jewish tradition.“
(3) Septuaginta I, Iaşi: Polirom, 2004.
(4) Autorii Encyclopaedia Judaica folosesc sintagma reserve bank of food (Second Edition. Vol. 11. Thomson Gale, 2007, p. 407).
(5) Însuşi numele lui Iosif („adaos“ Gen. 30, 24) trimite la ideea de profit. Legendele evreilor încurajează aceeaşi interpretare: v. şi Louis Ginzberg, Legends of the Jews. Vol. 1, The Jewish Publication Society, 2003, p. 289, n. 201: “the increase by the Lord“.
(6) Jacques Attali. Evreii, lumea şi banii. Univers, 2011, p. 28
(7) Cu un toping de maliţie, am putea psihanaliza că, în unele cazuri, imense rezerve de aur încearcă să compenseze o carenţă de ordin lingvistic
(8) Yiu-Wing Fung, Victim and Victimizer. Joseph’s Interpretation of his Destiny, Sheffield Academic Press, 2000, p. 39.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper