În Macedonia Macedoniei

Un articol de DOINA CERNICA

Cu fereastra camerei la etaj larg deschisă, dimineaţa la Skopje a început cu o secvenţă generoasă din imaginea oraşului, marcată de multe clădiri noi şi neaşteptat de multe siluete de macarale. Ajunseserăm noaptea aici, călăuziţi de Crucea Mileniului, cea mai mare de pe firmament şi, cu excepţia sa şi a vechiului hotel „Continental“, înfăşurat în draperii de lumină multicolore, nu aveam nimic în memoria mea vizuală. În schimb, rostit chiar şi numai în gând, numele Macedoniei, al Macedoniei Macedoniei, vibra uşor, ca o frunză la trecerea unei raze de soare. Poate legat de vestitele Seri de Poezie de la Struga, de exclamaţia lui Nichita Stănescu, „Macedonia sufletului meu!“, la primirea Cununii lor de Aur sau de minunatul Rozariu macedonean al poetei Carolina Ilica, de-a pururi îndrăgostită de acest spaţiu. Aşa că am coborât cu imaginea plopilor ei gemeni („Pe foşnetul lor se poate urca/ Din tării în tării, ca pe-o scară./ Cu umbrele lor se poate lăsa/ Un înger, viaţa să-ţi ceară“) la o întâlnire pe măsura acestei călduri sufleteşti. Tânără, fermecătoare, Jadranka Angelovska-Duţă, cadru didactic la Universitatea „Sf. Kiril şi Metodiu“ din Skopje, reprezentanta acesteia patru ani la lectoratul macedonean de la Universitatea din Craiova, al cărei doctor a devenit cu o lucrare despre prezenţele noastre poetice la Struga, coordonată de profesorul Nicu Panea, este soţia unui craiovean şi mama unei fetiţe, Bianca, de doi ani şi jumătate. Aşa că este de la sine înţeles că ne cunoaşte perfect limba şi că se bucură să o vorbească povestind despre Skopje şi însoţindu-ne în uluitoarea aşezare de pe ţărmurile Vardarului.
Râul care străbate şi ţara şi capitala, care uneori, în limbajul curent, distinge ţara, Macedonia Vardarului, de regiunile macedonene din Grecia – Macedonia Egee – şi din Bulgaria – Macedonia Pirinului –, curge liniştit şi auriu în ziua senină de început de toamnă. Dar ceea ce îmi captivează atenţia este podul de pe care îl admir, podul de aramă din poveşti, cu plăci de bronz bogat decorate. Însă, numai câteva clipe, la mică distanţă, în amonte, un alt pod, supraînălţat de statui în picioare, atrage privirile. Pornesc spre acesta pe malul drept, fascinată de mulţimea personajelor care ne aşteaptă gânditoare, între romantice felinare, pe balustrade.  De cum am ieşit din hotel, statuile şi grupurile statuare ne-au întâmpinat în parcuri, în colţuri de stradă, în piaţete cu o frecvenţă parcă egală cu a trecătorilor. Cu excepţia busturilor de pe Aleea Clasicilor din Chişinău, nu ţin minte să fi văzut undeva atâtea la un loc. Şi, iată, comparaţia se susţine, podul este Podul Artei, cu artişti şi scriitori de seamă ai Macedoniei. Jadranka îl evocă pe Toše Proeski, vocea de aur a Balcanilor, stins din viaţă la numai douăzeci şi şase de ani, în octombrie 2007. Eu mă apropii de primul din acest capăt al podului, pictorul Peter Mazev, încercând să-mi aduc aminte numele unor scriitori din traducerile în româneşte realizate de Carolina Ilica şi Dumitru M. Ion şi promiţându-mi să le caut în biblioteci, să le adâncesc pe cele preferate de Jadranka: Gane Todorovski, Mateja Matevski, Ato Soprov. Clădiri albe, marmoreene, impunătoare ne urmăresc de pe celălalt mal: Ministerul de Externe, Curtea Supremă… Nici nu am timp să le fixez în peisaj, că un al doilea pod fastuos ne iese în cale, Podul Civilizaţiei, şi acesta o lecţie de istorie, plin de cariatide ale memoriei, cu statuile personalităţilor care şi-au dat viaţa pentru Macedonia, susţinut solemn dincolo de noi de o clădire frumoasă şi solemnă, Muzeul Naţional de Arheologie. Şi deodată o piaţă uriaşă ne absoarbe, cu un monument gigantic în centru, neînvinsul Alexandru Macedon călare, mai puternic şi decât tinereţea sa, cu soclul împânzit de lei şi războinici, într-un chenar de fântâni arteziene. Imaginea lui îmi aduce aminte de protestul Atenei la instalare, în 2011, pe care macedonenii Macedoniei au încercat să-l calmeze numind oficial bronzul Luptător pe cal. Cu memoria înviorată de ştirea aceea, caut şi zăresc într-o depărtare apropiată cealaltă creaţie a  Valentinei Stevanoska, albă, elegantă, Arcul de Triumf, care cinsteşte lupta pentru independenţă a Macedoniei, încununată cu desprinderea din fosta Iugoslavie, în anul 1991. Cu dimensiuni asemănătoare, nu cred că Alexandru Macedon ar putea să treacă pe sub arcada acestuia, dar privit de dincolo de Arc, prin deschizătura lui, ca printr-o fereastră spre cer, monumentul este o desăvârşită, minunată apariţie.
Ca să-ţi recâştigi suflul normal, drumul la stânga, pe strada pietonală, purtând, ca şi piaţa centrală, numele lui Alexandru Macedon, este cea mai bună idee, îţi dă sentimentul unui colţ tipic de capitală, de Bucureşti sau de Belgrad, oarecum mai îngustă şi străjuită de o parte şi de alta de clădiri baroce, cu excepţia a trei supravieţuitoare, toate reconstruite după devastatorul cutremur din anul 1963. Atunci a fost spulberată şi casa naşterii Maicii Tereza, şi biserica romano-catolică în care a fost botezată. Pe locul bisericii, tot Valentina Stevanoska a conceput un memorial dedicat acestei figuri ireale a lumii noastre contemporane. Desigur, de-acum previzibil, nici pe această stradă nu lipsesc oamenii de bronz, iar colţurile sale de cer sunt de asemenea străbătute de liniile macaralelor. De altminteri, nu am mai văzut, nici nu am crezut că există un oraş atât de înnoit, atât de şantier şi cu atâtea statui ca Skopje! Sunt – şi continuă să fie –, aflu, rodul unei viziuni a conducerii actuale a Macedoniei şi, concret, al unui apreciat proiect urbanistic, Skopje 2014. Cu ce bani a reuşit, reuşeşte guvernul acestei ţări, a unei ţări de numai două milioane de locuitori? Cu bani împrumutaţi, restituiţi la termen pentru credibilitatea unor noi împrumuturi? Cu susţinere şi credinţă, este primul răspuns pe care îl primesc. Probabil vor fi fiind mai multe, dar călătorul din mine, amânând căutarea lor, preferă emoţia pasului dintâi pe celebrul Pod de Piatră, o construcţie seculară peste Vardar, cândva singura, care leagă partea nouă a oraşului de cea veche, într-o delimitare aproximativă, pentru că şi aici sunt clădiri noi şi în construcţie, şi aici suntem salutaţi de statui, cea a lui Filip al II-lea, tatăl luptătorului călare de pe celălalt ţărm, a cărturarilor canonizaţi Kiril şi Metodiu şi a ucenicilor lor, Clement şi Naum, întemeietorii primei universităţi din Macedonia. Ne tragem sufletul lângă ghizdurile unei fântâni arteziene monument. Sub ploaia sa răcoroasă, câteva femei în piatră alăptează, îşi leagănă pruncul, îşi aşază mâinile ocrotitor peste pântecul în care creşte o nouă viaţă. Prilej pentru Jadranka să amintească de politica macedoneană de încurajare a maternităţii: 150 de euro alocaţie lunară timp de zece ani pentru al treilea copil, drept la pensie casnicelor pentru al patrulea.
În pitorescul bazar, un albanez bătrân ne întâmpină cu un irezistibil „Fradzi romani, pentru voi – un euro jumătate magnetul!“. În vechea cetate Kale ne ajunge din urmă un bărbat în straie modeste, agitând un celular, de-abia respiră din cauza grabei de a-l găsi pe vizitatorul care l-a pierdut la Moscheea Mustafa Paşa, iar turnul cu ceas al Bisericii „Sf. Dumitru“ ne priveşte enigmatic cu ochii timpului din orbitele decupate în silueta sa de mihrab.
Şi de sus, şi de departe, frapează albul curat al noilor construcţii, cocorii macaralelor. „Faraonic!“, surprind un exclamativ din gura unui turist compatriot şi mă gândesc că poate nu e atât de simplu, că poate trebuie luate în considerare şi determinarea unui popor mic într-o lume mare, şi nevoia de identitate concretizată în apelul la personalităţile din istorie şi cultură, şi demnitatea cu care încearcă să-şi asume, să-şi trăiască independenţa şi poate şi sentimentul, convingerea unei misiuni mai presus de toate la arhitecţii, la constructorii acestei Macedonii a Macedoniei. Cu un macedonean împărat, puternic gravat în memoria colectivă, care a cerut să fie îngropat cu mâinile scoase afară, ca să vadă toţi că a plecat din viaţă aşa cum a venit, cu amândouă goale.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper