În grabă la târgul de sensuri

Un articol de Ştefan Afloroaei

Aşa cum ştim, chestiunea sensului – cu privire la ceea ce spunem şi facem, eventual la propria viaţă – e formulată de obicei târziu. Ea vine „pe urmă“ sau, cu o imagine mai veche, după îşi iau zborul păsările de noapte. Cred că e firesc, într-un fel, ca o asemenea chestiune să se ivească târziu.

Ciudat pare să fie însă altceva. Odată întrebarea ivită, mintea se grăbeşte imediat către un răspuns, caută cu orice chip un răspuns, indiferent care ar putea fi acesta. Până şi un răspuns negativ – de felul „nimic nu are sens“ – e preferabil acum absenţei oricărui răspuns. În graba noastră obişnuită, am vrea să aflăm ceva repede şi simplu, cât mai simplu posibil. Nu sensul vieţii în genere, e prea abstract aşa ceva, ci un lucru sesizabil şi precis, evident pentru fiecare în parte. Suntem dispuşi în această privinţă, câteodată, să întrebăm pe altcineva, să ascultăm ce spun alţii. Doar că trebuie să ne spună repede şi în modul cel mai simplu, să ne ofere un răspuns a cărui evidenţă să ne elibereze de o asemenea întrebare. Şi, într-adevăr, aflăm până la urmă un răspuns, întâlnim pe cineva gata să ni-l dea imediat şi într-o singură propoziţie. Aşa se întâmplă „în primă instanţă şi cel mai adesea“, ca să reiau o expresie deja cunoscută.
Ne dăm seama că această manieră de-a aştepta un răspuns e naivă, aproape copilărească. Pur şi simplu se confundă sensul vieţii cu un obiect ce ar putea fi determinat în chip precis. Sau cu un bun ce ar putea fi deţinut aşa cum deţii ceva la care ai visat de multă vreme. Iar cei care se grăbesc să ofere cât se poate de repede un răspuns apar fie la fel de naivi, fie, dimpotrivă, destul de abili, buni negustori de cuvinte şi ficţiuni.
Las acum deoparte ideea că răspunsul ar trebui, măcar uneori, să fie amânat cât mai mult posibil. Ca şi faptul că acesta, când într-adevăr devine clar, nu se poate formula ca atare (cf. Tractatus logico-philosophicus, § 6.521). Ceea ce ştim este că în această chestiune s-au dat deja multe răspunsuri, probabil prea multe. Dacă ar vrea cineva să aleagă unul, potrivit dorinţei sau imaginii pe care şi-a format-o cu privire la propria viaţă, ar avea de unde să aleagă. Deşi, cred, s-ar trezi brusc într-o altă situaţie, de a nu putea alege tocmai pentru că ar avea în faţă prea multe şi prea diferite. Ce ar afla totuşi dacă ar merge într-o bună zi – figurat vorbind – la un târg de sensuri ale vieţii? Ar întâlni acolo destui oameni învăţaţi, din şcoli şi orientări variate, care îşi expun nu doar propriile învăţături, ci deopotrivă miza lor secretă şi ultimă, sensul pe care îl pot oferi oricărei existenţe omeneşti. E adevărat, unii dintre ei ştiu bine că sensul, când ajunge totuşi exprimat, este fie ideal, asemeni unui semn vag din eter, fie pur orientativ, precum direcţiile cardinale pentru un călător străin. Ştiu deopotrivă că întrebarea – reluarea acesteia pe cont propriu – poate valora incomparabil mai mult decât orice răspuns. Şi au grijă – cel puţin unii dintre ei – ca sub chipul unui răspuns să ascundă de fapt o întrebare. Mergi să obţii un răspuns simplu, precis, iar când revii acasă constaţi că te-ai ales cu o altă întrebare. Sigur, e o întrebare diferită de cea care te-a motivat să pleci la drum, probabil mai puţin naivă, fără acea siguranţă de sine pe care o avea întrebarea iniţială.
Înainte de-a ajunge la „standul cu răspunsuri“, va trece pe acolo unde sensului îi sunt expuse diferite nume: semnificaţie, direcţie sau orientare, finalitate, motivaţie, simţ al vieţii etc. În consecinţă, se vede deodată cu multiple întrebări sub care sensul poate fi căutat1. Unele întrebări sunt doar formale (de pildă, „încotro?“), altele puţin mai comprehensive („încotro duce această cale pe care acum o urmează cutare om?“). După alţi câţiva paşi, îi fac semn tot felul de distincţii, precum cea dintre sensul vieţii şi sensul existenţei omeneşti. Sau, privind ceva mai departe, cea dintre sensul de existenţă şi sensul de fiinţă. Însă nu pentru aşa ceva a venit la târgul de sensuri, ci pentru un lucru mai simplu şi oarecum la îndemână.
Se lasă totuşi atras, pentru un moment, de locul unde se găsesc răspunsuri formal posibile. Dar cum se poate răspunde formal la o astfel de întrebare? Un răspuns ce pare astăzi destul de frecvent e cel negativ: „viaţa omenească nu are sens“. Doar că acest răspuns cunoaşte multe variante. Una dintre ele, de pildă, susţine lipsa de sens a vieţii în genere, ceea ce elimină orice posibilitate trecută, prezentă sau viitoare. O alta exprimă doar absenţa sensului: deşi a fost sau poate fi prezent, acum e absent. Există şi o variantă radicală, ce anunţă însăşi absurdul vieţii: aceasta nu e doar lipsită de sens, nici sub absenţa sensului, ci de-a dreptul absurdă, opusă oricărei posibilităţi a sensului2. Nu am în vedere acum ceea ce ne-ar scoate din zona formală a răspunsului, ca atunci când am căuta să ştim cine anume şi în ce situaţie spune că nimic nu are sens. Dacă o spune bunăoară Fernando Pessoa, în Cartea neliniştirii, atunci spusa acestuia nu are cum să fie luată ca un simplu răspuns. Cuvintele sale trec dincolo de ceea ce, din punct de vedere logic, se lasă formulat într-un enunţ. Cu nimicul lumii în faţă şi supravieţuind pe fundalul propoziţiilor sale, aşa cum spune la un moment dat, cuvintele îi sunt refugiu şi amăgire.
Alături de aceste răspunsuri formale află şi un altul, într-o manieră mai curând sceptică, întrucât nici nu afirmă şi nici nu neagă ceva anume. Cu privire la sensul existenţei nu se va spune nici că e absent, nici că e lipsă, nici imposibil şi nici în alt fel. Cunoscuta tetralemă sceptică poate fi reluată acum astfel: sensul este, sensul nu este, sensul este şi nu este, sensul nici este nici nu este. Un sceptic ar asuma ultima posibilitate: sensul nici este nici nu este. Iar dacă face un pas mai departe, dincolo de scepticismul obişnuit, aşa cum a făcut Nagass, va spune că nu acesta e ultimul cuvânt, anume că sensul nici este nici nu este, întrucât nu există un ultim cuvânt, însă nici acest din urmă cuvânt – că nu există un ultim cuvânt – nu poate fi ultimul cuvânt. Anticii au furnizat şi o altă figură cu sunet grav, o trilemă megarică: nu există nimic (id est nici un sens); dacă ar exista ceva, nu ar putea fi cunoscut; dacă ar putea fi cunoscut, nu ar putea fi exprimat. Astăzi am putea adăuga aici: dacă ar putea fi exprimat, nu ar fi înţeles nici de cel care caută să-l exprime şi nici de alţii.
Nu e vorba de simple jocuri logice sau cumva speculative. În fond, cei care au urmărit cu bună dispoziţie asemenea variante aveau în vedere, pe de o parte, limitele înţelegerii omeneşti, iar pe de altă parte, ceea ce, în sine, este incomprehensibil şi inefabil. Apoi, ştim bine, întotdeauna poţi întâlni situaţii distincte ale conştiinţei. Există, bunăoară, conştiinţa care crede în posibilitatea sensului, are încredere în aşa ceva şi aşteaptă, caută o asemenea posibilitate. Există şi conştiinţa care crede în prezenţa sensului, însă nu-şi pune întrebări, nu-şi probează credinţa proprie, o urmează aproape instinctual, aşa cum crede în ceea ce survine de la o zi la alta. Există deopotrivă conştiinţa care nu crede, nu pentru că nu ar vrea să creadă, ci pentru că nu poate să creadă, nu a ajuns într-un loc al încrederii în această privinţă. Dar există şi conştiinţa care nu crede deoarece se vede provocată – sau ameninţată în libertatea ei – de prezenţa unui sens, de deja-ul acestuia, de puterea şi apăsarea lui, de constrângerile teribile pe care le-ar putea exercita. Există apoi conştiinţa indecisă, nehotărâtă, scindată la nesfârşit în ea însăşi, fără o anume situare în ceea ce priveşte posibilitatea sensului. În cele din urmă, există conştiinţa ce face loc simultan mai multor atitudini, ca pe o scenă agitată pe care se confruntă încrederea cu neîncrederea, dorinţa cu refuzul, căutarea cu indiferenţa, actul liber cu reflexul supunerii. Probabil că de cele mai multe ori întâlnim tocmai această din urmă conştiinţă, complicată, „impură“, care nu se poate livra cu totul unei anumite atitudini.
Vom vedea cu alt prilej că poţi întâlni – la acest celebru târg de sensuri – şi un întreg stand cu răspunsuri pozitive. Acestea, la rândul lor, pot fi de multe feluri, atât formale cât şi materiale, atât simplu indicative cât şi comprehensive. Doar că, trebuie să o spun de pe acum, decepţia care-l aşteaptă aici pe cel grăbit poate fi mult mai mare.

Note:
1 O ultimă întrebare ar putea fi regăsită în forma „la ce bun?“, uneori mai relevantă decât celelalte (cf. Jean-Luc Marion, Fenomenul erosului, I. 2). Ea revine tocmai atunci când celelalte întrebări tind să nu mai satisfacă în nici un fel.
2 Variantele negative nu se opresc aici. Vin din umbră alte posibilităţi, odată cu alte atitudini şi alţi termeni, precum „nonsens“, „contrasens“ şi „disens“. Cel dintâi, uneori, poate fi sinonim cu „absurd“, alteori însă numeşte altceva, de pildă ceea ce se situează cu totul în afara sferei comune a sensului.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper