Împăcări şi vibraţii naţionale

Un articol de Constantin Stoiciu

S-a întâmplat şi la case mai mari. În urmă cu câteva săptămâni s-a întâmplat şi în Canada. Justin Trudeau, „le fils à papa“ născut cu o linguriţă de argint în gură, cum şi-a amintit presa, este
de la începutul lui noiembrie noul prim-ministru.

Tânăr, plăcut, carismatic, puţin intelectual, cum au observat comentatorii, soţie şi copii frumoşi, e predestinat să aducă efluvii de glamour  în politică, iar canadienilor, dacă se ţine de promisiune, patru ani „însoriţi“. În ceea ce l-a privit, alegerea n-a fost o surpriză. Surpriză au fost proporţiile în care partidul liberal a câştigat. Se adunaseră prea multe nemulţumiri şi exasperări de-a lungul celor zece ani de guvernare conservatoare: neoliberalism, austeritate, obsesie securitară, politică externă aliniată Statelor-Unite, dispreţ pentru ştiinţă şi cultură, legi discriminatorii, justiţie revanşardă. Sondaje după sondaje, de-a lungul celor 78 de zile de campanie s-a observat la un moment dat că în monarhia constituţională Canada s-a ajuns să se creadă că adevăratul şi singurul rege care contează este opinia publică; în toate democraţiile liberale există, de altfel, aceeaşi convingere. De unde eroarea mai greu acceptată că alegerile sunt mult mai suverane decât poporul. În realitate, sunt finanţele, banii care guvernează, multinaţionalele, bancherii, avocaţii de afaceri, lobbiştii, care nu figurează pe buletinele de vot, dar a căror suveranitate se impune ca de la sine; Franţa guvernată de socialişti, Grecia de stânga radicală sunt exemple concludente. Mascarada electorală, care aminteşte Saturnalele şi bufonii regelui din Evul Mediu, disimulează adevărata putere, e numai un ritual de răstălmăcire menit să impună şi să păstreze iluzia că economia reprezintă încă mijlocul pe care şi-l dă un popor pentru a-şi împlini aspiraţiile, când, de fapt, poporul este oferit azi ca hrană economiei.
Sunt rare sau timorate în presa română astfel de consideraţii grave despre democraţia liberală, neoliberalism, oligarhia financiară internaţională. Nu e, totuşi, dificil de constatat, păstrând proporţiile şi particularităţile, că, de douăzeci şi cinci de ani, preşedinţii şi guvernele României fac acelaşi joc politic ca şi în Canada, sunt prizonierii voluntari şi entuziaşti ai aceluiaşi neoliberalism devastator, iar alegerile au fost şi au rămas o mascaradă bine orchestrată. Dar gândirea unică, optimistă, soporifică, colonizată triumfă ca pe vremuri. Presa, televiziunea, publicaţiile de opinie înregimentate sau nu trăiesc, practic, zi de zi, oră de oră, dintr-un scandal real sau inventat la altul, dintr-o arestare justificată sau comandată la alta, dintr-o dezvăluire senzaţională sau fâsâită la alta, dintr-un fapt divers grotesc sau scabros la un altul. Nicio analiză serioasă la un an de la alegerile prezidenţiale, care n-au lăsat drept amintire decât confuzie, suspiciuni şi circ politic, iar înaltului ales, e de presupus după cei doi paşi în care a încremenit, stupoarea de a se găsi unde se găseşte şi pentru ce. De două luni, de când valurile de migranţi au ajuns în Europa, fostul profesor de fizică şi primar şi prim-ministrul ameninţat zi de zi că va fi înlocuit se pierd în bâlbâieli, în aproximaţii şi în acuzaţii. A trebuit să bată cu pumnul în masă Bruxelles-ul pentru a se ajunge, probabil, deşi nu e sigur, la un punct de vedere comun şi la pregătiri de amenajare de campuri pentru miile de migranţi. Caraghioslâc strict românesc, gălăgios şi agitat, fostul preşedinte dă, în logica sa particulară, un sens cât de cât coerent stărilor din ţară şi mai face puţină ordine în cele câteva idei politice lipsite de consistenţă care circulă; instalat la conducerea partidului de buzunar pe care şi l-a dorit, jubilează. La câteva zile după sărbătorirea armatei române, ce-i drept, de mercenari, dar care mor în războaie care nu au nicio legătură cu România, sărbătorire începută cu intonarea imnului Statelor-Unite, n-a cerut nimeni demisia ministrului Apărării vinovat de slugărnicie delirantă şi de ignoranţă crasă a unei întregi istorii de lupte şi de sacrificii pentru independenţa şi suveranitatea ţării.
În acest context politic şi jurnalistic deprimat şi deprimant, din motive de competiţii interne şi, pentru galerie, bombatul torsului ca dovadă că politicienii mai au un rost într-o democraţie şi, la o adică, sunt încă suverani ai finanţelor, social-democraţii celui mai mare partid din ţară au pus de mascarada unui congres. Singurul candidat, ales, cum se cuvenea, în unanimitate, s-a trezit vărsând câteva lacrimi pentru victimele comunismului, a cerut nişte iertări pentru târzia revelaţie (se poartă), ar fi simţit brusc vibraţiile naţiunii şi a chemat-o hodoronc-tronc la împăcare şi armonie.
De atunci, lumea românească a scrisului la ziar şi a pierderii timpului la televiziune a fost atrasă în capcana unei alte derute ce-ar putea ascunde, ca de obicei, misterioase lupte intestine între cei care, pretind zvonurile şi bârfele, conduc în realitate ţara. I s-au făcut iarăşi cadou plebei câteva subiecte ambigui de digerat la căderea serii, în familie, şi la o bere, cu amicii, ca să mai uite în ce lume a ajuns să trăiască şi cum. Închis în 2007 din motive obscure sau pur şi simplu din lipsă de probe concludente, în afară de convulsiile tragice ale schimbării violente de istorie şi de regim, aşa-numitul„dosar al mineriadei“ din 1990 s-a redeschis subit sub pretextul halucinant al crimelor contra umanităţii de care s-ar face vinovaţi guvernanţii momentului. Cu o febrilitate suspectă, acuzaţia adusă primului preşedinte de crime împotriva umanităţii a fost schimbată, deocamdată, în reprimare violentă a manifestaţiilor; ceilalţi îşi aşteaptă rândul sau încă se mai negociază acolo unde s-a pus totul la cale. O bravă reprezentantă a fantomaticei societăţi civile româneşti a sărit pe ocazie şi a cerut redeschiderea unui dosar şi mai exploziv, cel al evenimentelor din decembrie 1989. Dacă s-a dorit ca deruta să fie totală, cu ajutorul Justiţiei aflate în transă reparatorie la comandă şi al jurnaliştilor, comentatorilor şi obişnuiţilor palavragii ai împrejurărilor echivoce recăzuţi cu voluptate în condiţia de marionete mai prost, mai bine sau deloc plătite, atunci reuşita e impresionantă. Rescrierea în tonuri sumbre, catastrofale a vremurilor trecute a făcut şi face parte din mijloacele primitive de justificare şi de consolidare a noii orânduiri capitaliste, iar anticomunismul e guma de mestecat la nesfârşit nu numai a guvernanţilor şi a intelighenţiei mai mult sau mai puţin oficiale, ci şi a celui din urmă neisprăvit care trage nădejdea de a fi luat în seamă, şi deseori chiar e luat, nu puţini au făcut carieră îngropând şi dezgropând comunismul. Fabricat şi impus, consensul că în România ar fi curs azi laptele şi mierea dacă guvernanţi din primii ani n-ar fi provenit din eşalonul doi ai partidului comunist şi din foşti securişti convertiţi peste noapte la democraţie şi drepturi ale cetăţeanului, s-a pus din nou pus pe spălat creierele. Pe cale de împăcare, naţia de cititori care deschide foaia cu dezbrăcata de la pagina 5 şi de răstigniţi la televizor va trimite în curând, e garantat, noi vibraţii de recunoştinţă dragilor conducători ai ţării cunoscuţi sau doar bănuiţi.
27 octombrie 2015

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper