Figura spiritului creator

Un articol de GEORGE NEAGOE

Eugen Negrici, Sesiunea de toamnă (jurnal), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 240 p.

 

Eugen Negrici este un fals anticălinescian, ca I. Negoiţescu. Dar, concomitent, e un lovinescian atipic. Metoda lui – de la Antim: logos şi personalitate (1971) la Iluziile literaturii române (2008) – încearcă să medieze cele două excese ale mentorului de la „Sburătorul“: autonomia esteticului, respectiv mutaţia valorilor estetice. Astăzi n-ar deranja să relevăm contradicţia acelor idei moderniste. Eugen Negrici asimilează textul după dispoziţia momentului „actual“ şi, din dorinţa de generalizare (i.e. de eternizare), trece la teorie. Viziunea sistemică devine, din punctul meu de vedere, o consecinţă a terorii provocate de golul istoric bacovian (horror vacui), menţionat, direct sau tacit, şi în Sesiunea de toamnă.
Între libertăţile criticii estetice şi constrângerile ideologice ale istoriei se discerne figura spiritului creator: „E, cred, mai înţelept să luăm lucrurile aşa cum sunt şi să admitem că, practic, nu vom putea face abstracţie de referinţe inconfortabile despre viaţa artiştilor. Vom şti din ce în ce mai multe amănunte incomode despre aceştia pe măsură ce sporesc posibilităţile de documentare şi ni se răpeşte, prin internet, chiar dreptul la uitare. Va mai fi posibil, atunci, miracolul apropierii de Opera?“ (12 martie 2011, p. 9-10). Probabil că, odată ce ne vom induce senzaţia că s-au atins ultimele puncte ale sintezei, vom fi îndemnaţi să studiem măruntaiele, făcând analize semiotice de tipul „cosorului lui Moceanu“. Cunoaşterea împiedică dreptul la opinie. Cuvintele lui Eugen Negrici conţin şi o sugestie cu două capete. Limbajului i se acordă şansa de a se sustrage unui cod. Numai că reactivitatea elementului creşte incontrolabil, aşa cum se întâmplă cu hidrogenul care nu participă la alcătuirea moleculei de apă.
Belfer universitar
Titlul însemnărilor diaristice răzleţe (1975-2015) aduce în prim-plan un dublet apăsător pentru atitudinea lui Eugen Negrici faţă de sine şi faţă de lume. Eufemismul propus aminteşte de restanţele în abordarea directă a problemelor socioculturale, cărora profesorul le-a consacrat o emisiune la TVR Cultural. Totuşi, nu starea lucrurilor e dezolantă pentru conştiinţa scriitorului (!). Cauza dezarmării se află în contextul global. De acolo vine îndemnul la perseverenţă în contramandări. Descurajarea, inhibarea şi blocajul sunt traume indispensabile în autoreproducerea macrostructurii. Între persoană şi grup se cască o prăpastie.
Soluţia de compromis constă în a accepta să fii şi prunc, şi magistru: „Ignorându-mi sfaturile, doctoranzii mei, năuciţi de date şi «trimiteri» se arată incapabili să iniţieze şi să susţină un demers. S-au uitat acolo în tranşee, acumulând informaţii şi separând momentul 1 de momentul 2. Cei mai mulţi conducători de doctorat chiar asta le spun să facă. Pare logic, pare onest, şi nu e. Ar trebui să ne hotărâm să ieşim din acest marasm informaţional, din acest soi de pasivitate, să gândim ofensiv, să lansăm de la bun început şi continuu provocări şi ipoteze, ca în primele zile ale umanităţii când strămoşii încercau să înţeleagă fenomenele prin bombardamentul de ipoteze“ (aprilie, 2015, p. 230). Notaţia recentă ne pune serios pe gânduri. Aici sunt surprinse diverse mecanisme de adaptare. A fi dăscălit şi a da lecţii rămân tipare constante, răspândite în mod inconştient, bazate pe autoritate, nesocotind nevoile partenerului.
Pe de o parte, tineretul ajunge să accepte dădăcirea notei de subsol, a reperului indicat, a rezumatului. Astfel, citirea sursei primare este eludată. Contactul frontal cu textul se transformă întru-o conversaţie „cu purici“. Una dintre cauze ar fi că, uneori, bagajul intelectual dintr-o frază necesită explicaţii aprofundate, care, în loc să lămurească, adâncesc lipsa de cunoştinţe. Transmiterea unilaterală, de la catedră, e percepută ca predică. Or, lecţiile sunt fie memorate, fie respinse, rareori trezesc poftă de asimilare. De aceea, speculaţia, ca primă versiune a teoretizării, îşi denotă inutilitatea, când orice domeniu tinde să-şi definească limitele şi din pricina balastului de rigurozitate, pe care, superficial, îl determină bibliografia secundară. De cealaltă parte se resimte pofta de mobilizare.
E dificil totuşi să ni-l închipuim pe Eugen Negrici, mereu implicat în dispute culturale, pregătit să surprindă cu sinteza lui retorică (între G. Călinescu şi Cioran), că a stat în rezervă până când a dat peste o ediţie a Didahiilor lui Antim Ivireanul. Mărturia privind confortul Universităţii din Craiova aşază un strat ferm de sinceritate şi de bună dispoziţie: „Altceva în afară de 8-10 scrisori banale expediate părinţilor, 4-5, patetic-ridicole, viitoarei soţii, 2-3 articolaşe prin reviste şi câteva comunicări, nu mai scrisesem până atunci. Eram ce s-ar putea numi – un belfer universitar, ironic, şarmant uneori, bun profesionist, ştiutor de carte şi cam atât“ (p. 157). Desigur, avem opţiunea să interpretăm pasajul cum grano salis. Bovarismul îi vizitează pe erudiţi. Însă, la 27-28 de ani, tânărul asistent nu-şi decantase teritoriul predilect de investigaţie.
Vânătoare regală
Dialogul lui Eugen Negrici cu literatura este o confruntare, de unde rezultă un armistiţiu profitabil pentru ambele tabere. Obiectul nu se alterează, iar cercetătorul îşi verifica eficienţa instrumentelor. Din „expresivitatea involuntară“ s-a născut parametrul binevenit efectuării reglajelor fine: „perimarea“. E instructiv să urmărim, în contrapunct, opiniile la cald şi meditaţiile la rece asupra aceluiaşi eveniment. Grotescul cotidianului şi acomodarea cu temperatura călâie a presiunii politice se curăţă de pete şi elimină pietrele. Apele tulburi ale regimului comunist se separă în albia purificată a conceptelor literare: „Bucureştiul în fierbere. Cazul Barbu, cu tragicomedia lui cu tot. (Piru, Crohmălniceanu). Apărarea dezvoltă teoria colajului – nu lipsită de interes. Paradoxal, plagiatul lui Barbu ne obligă să reconceptualizăm realismul“ (18 februarie 1979, p. 64); „Dacă nu ar dăinui senzaţia de jenă din jurul cazului, sunt sigur că postmoderniştii – care îşi caută febril înaintaşii – şi-ar fi luat inima-n dinţi să-l declare un postmodern avant la lettre“ (2011. Post-scriptum, p. 64). Prozatorii, câţi au supravieţuit (!), îl vor fi asumând. Poeţii, penalizaţi de oficiosul Săptămâna, îi vor răspunde trecându-i numele în seminţia lui Herostrate.
Polemicile referitoare la recuperarea moştenirii literare îl privesc direct pe Eugen Negrici. Implicat în dispute de revizuire canonică începând cu Expresivitatea involuntară (1977), a înţeles metehnele câmpului literar, deşi nu a fost ceea ce s-ar numi „publicist“ (termen pe cale de dispariţie). Când contestarea a deranjat, din pricina tonului, nu a argumentelor, teoreticianul a fost întâmpinat cu negaţii virulente. De obicei, infirmarea ascunde o traumă de raportare corectă la realitate. Fără a-l apăra pe critic (mi-am exprimat rezervele în diverse ocazii), voi puncta că, în mare măsură, autorul însuşi prezintă cauzele structurii lui milităroase. Crescut în familia unui ofiţer al armatei regale, combatant pe frontul din U.R.S.S., Eugen Negrici a deprins reflexele omului de acţiune. Evocarea figurii paterne sugerează că, alături de predispoziţia epică (demonstrată în proiectele culturale), jurnalistul depune eforturi să-şi reprime temperamentul liric: „Tată, eu ştiu ce e presa, crede-mă, a deschis gura şi tata, încurcat şi trist. Mai curând sau mai târziu îţi vei rupe gâtul. Vei face atâtea compromisuri, încât îţi va fi scârbă de tine. Nu ai suflet de ziarist. Şi nici spate. Te ştiu eu bine“ (p. 134). Manifestată la momentul oportun, autoritatea paternă, tranşantă în hotărâri şi clară în argumente, deschide culoarul unei reflecţii complexe.
Proaspătul absolvent fusese invitat de G. Ivaşcu să-l ajute la gospodărirea stilistică a revistei de politică externă Lumea. Se va convinge, după moartea lui Nichita Stănescu, de teatralizarea promovată prin mass-media. La TV va privi imaginea oficializată a celui mai influent poet român postbelic: „Abia acum am aflat ce se clocea. Au greblat sistematic arhiva televiziunii, căutând apariţiile lui de la sfârşitul anilor ’60, din anii mai buni ai regimului, când scriitorii erau încă băgaţi în seamă. Şi, bineînţeles, au decupat toate declaraţiile conjuncturale «la plezneală», nevinovatele concesii politice, proclamaţiile măreţ-ridicole ivite de nepăsarea suverană a unui ins care trecuse de mult apele responsabilităţii. Au ales, ca să zic aşa, derapajele pe linie şi l-au anexat, şi pe el ca şi pe mulţi alţi posibili eroi rectilinii, în angrenajul propagandei“ (19 decembrie 1983, p. 110).
Evident, în Sesiunea de toamnă ies la iveală arta portretului şi atenţia la motoarele prozei scurte. În acest sens, aportul decisiv îl are calendarul cinegetic, în care profesorul şi-a înscris viaţa (p. 149-150). Nu voi insista asupra farmecului unor pasaje. Enumăr numai reţeta unei întâmplări, unde Marin Preda este protagonist. Adus la masă în apartamentul lui Eugen Negrici din Craiova, prozatorul intră şi pleacă luând câte un pumn de pastile şi, tronând pe un scaun cu spătar, doarme între două cepe roşii mâncate cu pâine şi sare. Simetriile laterale, combinate cu acelea interne, asigură osatura naraţiunii (p. 44-45). Senzaţia de autentic îl confirmă pe Marin Preda în mesager al civilizaţiei tradiţionale.
După Sesiunea de toamnă, unde Eugen Negrici s-a înscris pentru o mărire de notă, aşteptăm un nou examen critic, în urma căruia să primească nota maximă, dar numai după ce va răspunde celor 18 bilete trase, acum 5 decenii, la proba susţinută cu Boris Cazacu.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper